Iertaţi-mi  clipa  rătăcirii

Din lăute şi din trâmbiţi imnuri pleacă-n patru vânturi,

Rostuiesc în  vers de slavă toţi poeţii mii de cânturi,

De mărire şi de slavă către marele Traian,

Care întră-acum în Roma, în triumf, ca un Titan.

El, la carul său de luptă poartă mândru, triumfal

Capul celuia ce fost-a, preamăritul Decebal,

Singurul ce umilit-a  mândra armie romană

Cu ceva în urmă vreme, sus la Tapea,-n prag de iarnă.

Iar în urma lui se-nşiră, care sute, pline-n aur,

Mii de sclavi, ce să-i sporească faima ce şi-o poartă-n laur,

Veacuri toate să îmi ştie că prin fapta-i bărbătească,

A salvat imperiul care, era gata s-o păţească.

Cu urale mi-l primeşte ce-a mulţime fericită

C-a învins armata dacă, veci de veci nebiruită,

Neamul cela, mândru, falnic, de romani e-acu-nrobit,

Că aşa îmi vrut-au zeii, să le fie sorocit.

Dănţuieşte Roma toată zile-n şir de bucurie,

Că e aur, sclavi şi grâne, ani de-acuma buni să-i fie,

Lenevească iar bogaţii şi tot neamul dumnealor,

Că din Dacia le vine pe de-a gata, tot ce vor.

                               ***

În cea Dacie secată de bărbaţi, de aur, grâne

Zilniceşte-n grea robie neamul dac, din vremi bătrâne

Aşezat aici pe vatră ce-i de pace doritor,

De frumos, cu  drag de muncă, nimănui rămas dator.

Ce a vrut împărăţia de-a venit până aici?

Ce să ia de la norodul asta paşnic şi-n opinci?

Aur, miere, rodul gliei de la cei ce în robie

Vor muncii de-acum nainte, cîte zile or să fie.

Şi au fost, cinci generaţii ce-au trudit în jug şi bici

Să le facă a lor poftă, de-a trăi bine pe-aici

Şi-atunci eu, cu mintea-ntragă, vă întreb pe voi acuma

Cum să-mi preaslăvesc duşmanul ce m-a pustiit într-una?

Cum să zic că-s neam din cela ce în sutele de ani

A robit popoare, neamuri, pentru fală, pentru bani?

Ce pe bunii mei , strămoşii, i-a tăiat şi spânzurat

Şi ca vite de povară, jug le-a pus, pentru arat.

Şi-apoi cum să-l pun în imnuri pe Traianul criminal

Ce mi-a hăcuit strămoşii în răboaie val cu val,

Ce luatu-mi-a vre-o soră, ce mi-a omorât vre-un frate,

Ei ce-au vrut trăiască-n pace pe aicea, cât se poate.

N-avem minte când noi spunem că ne tragem din romani

Şi uităm de viţa noastră învechită-n mii de ani,

Preaslăvindu-i că făcut-au castre, drumuri vechi de piatră?

Pentru noi ne fie bine? nicidecum, pentru armată,

Pentru ei, stăpânii care s-au domnit aici în ani

Şi luatu-ne-au cu sila cât au vrut, să facă bani,

Bogăţie şi avere pe pământul nost’, străbun,

Şi de-njur a lor purtare voi mă credeţi că-s nebun?

Voi sunteţi nebuni cu toţii, că-i cântaţi în Imn de slavă,

Că lăsaţi acum să piară peste tot câte o Davă

Ce a fost în cele vremuri o cetate de lumină

Pentru nean şi pentru ţară, pentru vremea ce-o să vină.

Unde am fi fost acuma de trăiam în bună pace?

Eram fala omenirii, noi poporul lumii dace,

Cel scoborâtor din zeii trecători cândva pe-aci,

Ce-am primit înţelepciune de la ei, când eram mici.

Aşadară, neamul nostru, din a timpului vecie

A venit pe-a vieţii cale în smerit şi-n vrednicie,

Să îşi fac-aici cuibarul pentru lumea pământescă,

Înnădind norocul sorţii din ce-a viţă stămoşească.

Pentru noi, ce voi făcut-aţi pe moşia strămoşescă

Sunteţi, şi în vremi rămâneţi, sub onoarea omenească,

Nu din voi ne tragem viţă, nu pe voi vă lăudăm,

Ci-n smerit şi-n lăcrimare, la strămoşi onoare dăm.

Să ne ierte că avut-am clipa ce-a de rătăcire

Când am vrut, cu-mpăunare, să ne facem potrivire

Cu duşmanii noştrii care, pusu-ne-au pe toţi pe scut

Şi-am uitat de voi, ai noştri, veghetorii din trecut.

Mircea Dorin ISTRATE