România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Sindromul Decebal”. De ce îl omorâm pe Iordanes?

 

Acest material este partea a doua a unui comentariu la articolul „Mică lecţie de istorie” de Ioan-Aurel Pop,apărut în revista online Art-Emis din 8 ianuarie a.c. întrucât conducerea menţionatei reviste a refuzat comentariul nostru în forma de mai jos, îl publicăm în revista CERTITUDINEA.

 

288 de cărţi despre geto-daci dispărute

Istoriografia română suferă de o boală cronică greu de tratat. Aş numi-o „sindromul Decebal”. Aceasta a debutat atunci, la începutul secolului II, după dispariţia marelui rege dac şi n-a observat-o niciun istoric român, sau n-a fost lăsat s-o observe. Profesorul Pop a simţit ceva atunci când a legat numele lui Decebal de secolul naţionalităţilor, dar nu l-a legat cum trebuie. Într-adevăr, atunci s-au făcut o parte din jocurile istorice din care românii au pierdut pe mâna lor. Povestea este totuşi mai complicată. În secolul XIX au fost definitivate nişte falsuri în favoarea naţiunilor puternice aflate în căutarea unor origini pe care nu le aveau. Dar ocultarea istoriei dacilor începe mai demult şi are cauze complexe asupra cărora nu vom insista acum, dar le putem discuta oricând. Multe izvoare istorice vechi în care era vorba despre daci au dispărut sau au fost ascunse bine. Papadopol Calimah a scris o carte în care identifică vreo 288 de cărţi dispărute. Cele care mai rămăseseră au fost manipulate de alţii în mod ieftin, dar cu succes doar pentru ei. De ce spunem sindromul Decebal? Pentru că istoria oficială românească a făcut o greşeală de abordare istorică: a preferat înlocuirea unui criteriu temporal cu un criteriu calitativ. Mai exact, în loc să considere războiul daco-roman ca un eveniment într-o dezvoltare istorică, istoriografii noştri 1-au tratat ca pe o revoluţie şi 1-au transformat artificial pe regele Decebal în punctul nodal dintre o istorie veche şi alta nouă. Ei şi-au concentrat eforturile pentru a justifica „lumea nouă”.

 

Instituirea „tabuurilor” şi ignorarea izvoarelor

O să vedem că n-a fost deloc aşa şi că istoria a continuat cu o vigoare mai mare ca înainte. Dar, potrivit acestei concepţii induse, odată cu moartea lui Decebal, poporul dac ar fi fost decimat şi s-a petrecut acea poveste idioată şi de rea credinţă privind încrucişarea romanilor cu femeile din Dacia pe care nici copiii n-o mai cred. Nu demonstrează nimeni cum s-a întâmplat de fapt. Teritoriul dac n-a fost părăsit niciodată de locuitori. Dacă prin absurd, în 14%, s-ar fi întâmplat ceva, ce facem cu restul de 86% dintre dacii liberi care erau organizaţi militar şi erau gata de luptă în orice moment? Dar povestea cu limba latină pe care ar fi învăţat-o mamele dace în pădure? Mai întâi, nu făcea parte din programul politic al romanilor să-şi impună limba supuşilor. Sunt multe exemple. Aveau alte priorităţi, iar limba latină, pe lângă faptul că nu era o limbă de învăţat atunci, deoarece era utilizată doar în administraţie, încă din sec. I î.Hr. devenise o limbă aproape moartă, care nu prea se mai vorbea în Latium. Asta ne spun cu regret Juvenal, Petronius, Martial ş.a. Totuşi, cu prostia asta latinească se manipulează românii în toate treptele de educaţie de aproape două sute de ani. Efectul este copleşitor şi pervers pentru că s-a născut şi a fost întreţinută ideea de minoritar istoric care străbate de două sute de ani toată istoriografia română extinzându-se şi asupra atâtor generaţii de români. Au fost instituite tabuuri, izvoarele au fost ignorate sau falsificate. Stângăcia procedurilor, lipsa de logică a argumentelor, sfidarea bunului simţ, imoralitatea imaginaţiei şi multe alte anormalităţi au fost totuşi sesizate până la urmă de mulţi români. Au apărut şi lucrări care au demonstrat adevărul evenimentelor. Toate minciunile s-au constituit ca părţi componente ale acestui sindrom care, în mod evident necesită un tratament.

 

Getul Teodoric cel Mare, regele ostrogoţilor. GETICA lui Iordanes

Pe noi ne interesează ce s-a întâmplat cu adevărat după moartea lui Decebal. Domnul profesor Pop ne îndeamnă să credem în cercetătorii români pentru că au la îndemână cele mai multe izvoare. Aşa o fi, dar unul din izvoare, Getica lui Iordanes, care oferă date istorice esenţiale despre ce ne interesează, a fost falsificat grosolan de academicianul G. Popa - Lisseanu în 1939, prin traducerea sa în care a adăugat şi a tăiat masiv textul latin al lui Mommsen, înlocuind peste tot geţi cu goţi, chiar şi în titlu, şi inducând cititorului confuzia privind faptul că geţii şi goţii ar fi popoare diferite, deşi Iordanes demonstrează contrariul. Precizăm că această versiune falsă este inclusă în vol. XIV al colecţiei Izvoarele istoriei românilor şi, în mod sigur, a stat la baza multor studii, poate chiar tratate, despre istoria veche a românilor. Şi este logic că un izvor fals naşte concluzii false. N-am aflat până acum ca vreun oficial de la noi să fi denunţat acest lucru.

Cartea lui Iordanes porneşte de la o idee a lui Teodoric cel Mare, regele ostrogot de la Ravenna (493-526) care, având conştiinţa că este get, îi comandă senatorului Cassiodor o istorie despre originea şi faptele neamului său. Cartea lui Cassiodor, în 12 volume, este pierdută în condiţii necunoscute, astfel că unul din cititorii ei, prelatul creştinat Iordanes, şi el get de origine, face acest compendiu foarte dens, cunoscut sub numele de GETICA. De origine actibusque Getarum în care, pe scurt, arată, pe de o parte, identitatea dintre geţi şi goţi, schimbarea literei e în o apărând pe vremea împăratului Caracalla. Pe de altă parte, după moartea lui Decebal şi transformarea unei părţi din Dacia (14%, cum s-a dovedit ulterior) în provincie romană, restul Daciei a fost condus, timp de 16 generaţii, de familiile Amalilor şi Bălţilor, întemeiate de aşa-zişii anţi sau asi. Aceştia erau conducătorii militari daci care s-au remarcat în războaiele daco-romane din vremea lui Domiţian, când Diurpaneu le-a administrat o severă înfrângere romanilor, fiind ucişi generalii Oppius Sabinus şi Cornelius Fuscus şi confiscate steagurile şi simbolurile romane, iar Domiţian a fost obligat la plata unor umilitoare despăgubiri către daci. Din familia Amalilor s-au remarcat regi ca Amal, Ostrogota, Ermanaric cel Mare şi Teodoric cel Mare. Ermanaric, care a trăit 110 ani, contemporan cu Constantin cel Mare, a înfiinţat un imperiu de o mărime impresionantă, de la Marea Adriatică până la Marea Nordului, iar Teodoric a domnit în glorie, ca rege al Italiei, timp de 33 ani. În cei 170 de ani, cât romanii au stăpânit Dacia, n-a fost niciun fel de pace, nici în colonie, nici împrejur, unde s-a manifestat o rezistenţă permanentă, romanii fiind supuşi atacurilor dacilor liberi organizaţi în regatele menţionate mai sus.

Dacă la noi a fost pur şi simplu batjocorită, cartea lui Iordanes a fost utilizată inteligent, ca izvor istoric, de mulţi istorici străini. L-aş cita aici pe istoricul italian Carlo Troya (Napoli, 1784-1858) autorul unei vaste opere, Storia

D’Italia del Medio Evo - 15 volune -, care utilizează între izvoare şi pe Iordanes, pe care îl aprofundează şi îl sistematizează. De ce amintesc această operă? Pentru că, din cele 8.700 de pagini, cât cuprinde opera, circa 3.500 sunt consacrate dacilor şi acoperă un interval istoric situat între anul 640 î.Hr. şi 1450 (când în Europa erau peste 7 ţări care se numeau Dacia), adică peste două milenii în care el urmăreşte evoluţia şi continuitatea istorică a dacilor.

 

Cine a fost Carlo Troya

Niciun istoric din lume nu a urmărit istoria strămoşilor noştri pe un asemenea interval. Numai ţinând cont de acest interval de lucru, orice istorie a neamului nostru trebuia să înceapă cu Carlo Troya. Precizez că istoria este complet necunoscută istoricilor români din toate timpurile. Opera lui produce un şoc frumos oricărui cititor, este o adevărată sărbătoare istorică, iar autorul, conte şi om politic din secolul XIX - a fost chiar prim-ministru al celor două Sicilii - apare ca un extraordinar avocat pro bono al românilor.

O scurtă descriere a caracterului lui Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville care, discutând despre condiţiile istorice tensionate ale reunificării Italiei din acea vreme, despre exilaţi şi deţinuţi, despre stadiul dramatic al închisorilor supra-aglomerate, spune: „Carlo Troya a uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de oră să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi Normanzilor pe care noi, oricum, nu o contestăm. Ce fericit trebuie să fie acest om - continuă Tocqueville - care în astfel de momente mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.

 

Caracalla şi damnatio memoriae pentru cuvântul „get”

Foarte pe scurt, Carlo Troya demonstrează că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal sunt strămoşii lui Teodoric din neamul Amalilor şi că Tacit se înşeală când îi socoate pe goţi ca făcând parte din neamul germanilor, pentru că goţii le erau mult superiori germanilor prin vechimea şi spiritualitatea lor profundă, în timp ce germanii nu prea ieşiseră din barbarie. După moartea lui Decebal, evenimentele istorice şi violenţele se înmulţesc şi capătă turnuri neaşteptate. Pe teritoriul Daciei, în porţiunea ocupată de romani trăiesc daciscii, care nu se împacă deloc cu ocupanţii, iar pentru calmarea mulţimilor au loc transferuri de populaţii. În restul teritoriului, dacii liberi sunt conduşi de descendenţi ai Amalilor, a căror forţă devine tot mai remarcabilă. Pe măsură ce trece vremea, se produc schimbări mari în relaţiile dintre romani şi dacii deveniţi goţi în timpul împăratului Caracalla. Acesta îşi ucisese fratele cu care co-împârăţea, pe Geta, şi instituie o damnatio memoriae soldată cu circa 20.000 morţi, în urma căreia cuvântul get se transformă în got. Aşadar, romanii, care devin tot mai vulnerabili, solicită ajutorul daco-geto-goţilor, pentru apărarea graniţelor imperiului atacat mai întâi de vandali, apoi de huni, bineînţeles contra unor avantaje. Aceştia au mai întâi calitatea de auxiliari ai romanilor, apoi federaţi sau parteneri. De aceea, după apariţia hunilor, istoria imperiului roman nu mai poate fi înţeleasă fără daci.

 

Imperiul lui Ermanaric cel Mare şi bariera hunilor. Descălecatul geţilor în Spania

La puţin timp după retragerea romanilor din Dacia, se dezvoltă un uriaş imperiu condus de Ermanaric, pregătit de înaintaşii lui, să-i cităm doar pe piloforul Cniva şi pe Ostrogota. Ermanaric cel Mare, cum pe drept a fost numit, era contemporan cu un alt mare împărat, Constantin cel Mare. Imperiul său, întins de la Adriatică până la Marea Baltică şi Marea Nordului, a avut o mărime aproape cât fostul imperiu al lui Alexandru cel Mare şi un efect special asupra populaţiilor din teritoriile ocupate sau cu care a venit în contact. Ermanaric a fost ucis în anul 378 de o săgeată a regelui hun Balamber. De aici încolo, întreg tabloul european întră în convulsii şi se schimbă fundamental. Hunii se instalează pe teritoriul Daciei, supunându-i pe ostrogoţi pentru aproape 80 de ani. Trupele geţilor lui Ermanaric nu se mai pot întoarce şi rămân în zona septentrională, unde vor răspândi zamolxismul şi rânduiala pe care o avuseseră în Dacia. În sud, vizigoţii sunt invitaţi de împăratul roman Valens să-l apere de huni. Ei trec Dunărea împreună cu regele lor Fritigern şi se creştinează în ritul arian, în urma unui măcel intern. După puţin timp, în circumstanţele create de atacurile vandalilor şi hunilor, ajung în Spania unde vor rămâne peste 300 de ani, furnizând ibericilor 35 de regi (doi cu numele foarte românesc de Chintilă), doi sfinţi şi foarte multe lăcaşuri de cult construite manu gotica, pentru că pe arhitecţii romani ei îi trecuseră în casta fierarilor. Fac precizarea că materialele acelor lăcaşe de cult gotice erau aduse tot din Dacia danubiană. Ceea ce e de remarcat este că toate templele vizigoţilor creştini arieni, cu ogiva ca element arhitectonic fundamental: la început fereastră, apoi uşile şi bolţile, cu adăugiri de fleşe şi rozele. Acestea au constituit prima etapă a arhitecturii gotice care, mai târziu, când neamurile germanice se civilizaseră şi câştigaseră puterea politică, au trecut-o pe numele lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Normandia, unde s-au construit temple de acelaşi tip, tot manu gotica, centrul fiind oraşul Rouen. Dacul danubian Rollo, care ajunsese, împreună cu suita sa, aliatul regelui britanic Alfred cel Mare, a fost impresionat când a ajuns la Rouen şi a auzit vorbindu-se limba dacă. A format acolo nişte centre de învăţare a limbii materne de care a beneficiat şi nepotul său, ducele Richard I care, împreună cu descendenţii săi, au constituit nucleul regalităţii britanice.

 

Theodoric, prunul rege get al Italiei post-imperiale

Întorcându-ne puţin în timp, după bătălia de la Câmpiile Catalaunice (451 d. Ch.), când regele hun Atilla a fost învins de facto, noua generaţie de ostrogoţi eliberaţi îşi reintră în drepturi. Astfel, Teodoric, fiul lui Teodemir (a 15-a generaţie din neamul dacic al Amalilor), la foarte puţin timp de la prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (468), se stabileşte în Italia cu armatele sale ostrogote, îl elimină pe herulul Odoacru şi înfiinţează regatul de la Ravenna, unde domneşte 33 ani, intrând în istoria Italiei ca primul rege de origine getă care stăpâneşte con brio un teritoriu fundamental al Imperiului Roman. După moartea regelui Teodoric, ultimii conducători ostrogoţi care au luptat împotriva trupelor romane, conduse de generalul Belizariu şi de eunucul Narsette se numeau, tot româneşte, Totilă şi Teia.

Acesta este tabloul ultrasimplificat de istorie a geţilor, înfăţişat de Carlo Troya într-o parte a magnificei sale opere. Mesajul general pe care îl transmite istoricul italian este că geţii care, mai târziu, s-au numit goţi, ostrogoţi sau vizigoţi, au influenţat în mod profund istoria timpurie şi cultura Europei. Când am citit aceste lucruri atât de şocante am hotărât să public grupajul de lucrări ale lui Carlo Troya în ediţie bilingvă. Era mai cinstit aşa, dar şi mai prudent. Dacă le publicam doar în română, riscam să fiu declarat dacopat HHt  şi trimis la tratament şi recuperare. Am intitulat totuşi cartea. Argumente la tratament şi recuperare.

Am intitulat totuşi cartea, Argument pentru rescrierea istorie europene. Despre istoria şi arhitectura geto-goţilor. La fel am făcut şi cu alte cărţi ale unor istorici străini, care ne privesc cu mult interes şi cu multă simpatie neamul. Acum am în pregătire tot o carte pe care unii istorici ar socoti-o ciudată, Lčs Getes ou la filiation généalogique des scythes aux gčtes et des gčtes aux germains et aux scandinaves de Frédéric Guillaume Bergmann (care a apărut la Strasbourg în anul 1859) şi altele similare. Acum mă gândesc că doar destinul a făcut ca acest italian cu suflet mare, forţă, cu o rarisimă vocaţie de istoric şi niciun complex faţă de acest subiect, deşi putea avea, să-l abordeze într-un mod liber dar, mai presus de orice, cu un profesionalism de salahor, pentru că, la citire, ceea ce impresionează este exactitatea, datele, cifrele, eroii, circumstanţele şi motivaţiile evenimentelor. Despre generozitatea sa nu mai vorbesc.

Având în vedere toate acestea, cred că este un bun prilej de a-i propune domnului profesor Ioan-Aurel Pop, să constituie un grup de lucru şi să-1 numească pe Carlo Troya, membru de onoare post-mortem al Academiei Române. Ar fi un gest de gratitudine şi primul pas pentru a ne vindeca de sindromul Decebal. Cu mulţumiri anticipate.

Dir. Dumitru IONCICA