|
„Sindromul Decebal”. De
ce îl omorâm pe Iordanes?
Acest material este partea a doua a
unui comentariu la articolul „Mică lecţie de istorie” de
Ioan-Aurel Pop,apărut în revista online Art-Emis din 8 ianuarie a.c.
întrucât conducerea menţionatei reviste a refuzat comentariul nostru în
forma de mai jos, îl publicăm în revista CERTITUDINEA.
288 de cărţi despre geto-daci
dispărute
Istoriografia română suferă de o boală
cronică greu de tratat. Aş numi-o „sindromul Decebal”. Aceasta a
debutat atunci, la începutul secolului II, după dispariţia marelui rege
dac şi n-a observat-o niciun istoric român, sau n-a fost lăsat s-o
observe. Profesorul Pop a simţit ceva atunci când a legat numele
lui Decebal de secolul naţionalităţilor, dar nu l-a legat cum trebuie.
Într-adevăr, atunci s-au făcut o parte din jocurile istorice din care
românii au pierdut pe mâna lor. Povestea este totuşi mai complicată. În
secolul XIX au fost definitivate nişte falsuri în favoarea naţiunilor
puternice aflate în căutarea unor origini pe care nu le aveau. Dar
ocultarea istoriei dacilor începe mai demult şi are cauze complexe
asupra cărora nu vom insista acum, dar le putem discuta oricând. Multe
izvoare istorice vechi în care era vorba despre daci au dispărut sau au
fost ascunse bine. Papadopol Calimah a scris o carte în care identifică
vreo 288 de cărţi dispărute. Cele care mai rămăseseră au fost manipulate
de alţii în mod ieftin, dar cu succes doar pentru ei. De ce spunem
sindromul Decebal? Pentru că istoria oficială românească a făcut o
greşeală de abordare istorică: a preferat înlocuirea unui criteriu
temporal cu un criteriu calitativ. Mai exact, în loc să considere
războiul daco-roman ca un eveniment într-o dezvoltare istorică,
istoriografii noştri 1-au tratat ca pe o revoluţie şi 1-au transformat
artificial pe regele Decebal în punctul nodal dintre o istorie veche şi
alta nouă. Ei şi-au concentrat eforturile pentru a justifica „lumea
nouă”.
Instituirea „tabuurilor” şi ignorarea
izvoarelor
O să vedem că n-a fost deloc aşa şi că
istoria a continuat cu o vigoare mai mare ca înainte. Dar, potrivit
acestei concepţii induse, odată cu moartea lui Decebal, poporul dac ar
fi fost decimat şi s-a petrecut acea poveste idioată şi de rea credinţă
privind încrucişarea romanilor cu femeile din Dacia pe care nici copiii
n-o mai cred. Nu demonstrează nimeni cum s-a întâmplat de fapt.
Teritoriul dac n-a fost părăsit niciodată de locuitori. Dacă prin
absurd, în 14%, s-ar fi întâmplat ceva, ce facem cu restul de 86% dintre
dacii liberi care erau organizaţi militar şi erau gata de luptă în orice
moment? Dar povestea cu limba latină pe care ar fi învăţat-o mamele dace
în pădure? Mai întâi, nu făcea parte din programul politic al romanilor
să-şi impună limba supuşilor. Sunt multe exemple. Aveau alte priorităţi,
iar limba latină, pe lângă faptul că nu era o limbă de învăţat atunci,
deoarece era utilizată doar în administraţie, încă din sec. I î.Hr.
devenise o limbă aproape moartă, care nu prea se mai vorbea în Latium.
Asta ne spun cu regret Juvenal, Petronius, Martial ş.a. Totuşi, cu
prostia asta latinească se manipulează românii în toate treptele de
educaţie de aproape două sute de ani. Efectul este copleşitor şi pervers
pentru că s-a născut şi a fost întreţinută ideea de minoritar istoric
care străbate de două sute de ani toată istoriografia română
extinzându-se şi asupra atâtor generaţii de români. Au fost instituite
tabuuri, izvoarele au fost ignorate sau falsificate. Stângăcia
procedurilor, lipsa de logică a argumentelor, sfidarea bunului simţ,
imoralitatea imaginaţiei şi multe alte anormalităţi au fost totuşi
sesizate până la urmă de mulţi români. Au apărut şi lucrări care au
demonstrat adevărul evenimentelor. Toate minciunile s-au constituit ca
părţi componente ale acestui sindrom care, în mod evident necesită un
tratament.
Getul Teodoric cel Mare, regele
ostrogoţilor. GETICA lui Iordanes
Pe noi ne interesează ce s-a întâmplat
cu adevărat după moartea lui Decebal. Domnul profesor Pop ne îndeamnă să
credem în cercetătorii români pentru că au la îndemână cele mai multe
izvoare. Aşa o fi, dar unul din izvoare, Getica lui Iordanes,
care oferă date istorice esenţiale despre ce ne interesează, a fost
falsificat grosolan de academicianul G. Popa - Lisseanu în 1939, prin
traducerea sa în care a adăugat şi a tăiat masiv textul latin al lui
Mommsen, înlocuind peste tot geţi cu goţi, chiar şi în titlu, şi
inducând cititorului confuzia privind faptul că geţii şi goţii ar fi
popoare diferite, deşi Iordanes demonstrează contrariul. Precizăm că
această versiune falsă este inclusă în vol. XIV al colecţiei
Izvoarele istoriei românilor şi, în mod sigur, a stat la baza multor
studii, poate chiar tratate, despre istoria veche a românilor. Şi este
logic că un izvor fals naşte concluzii false. N-am aflat până acum ca
vreun oficial de la noi să fi denunţat acest lucru.
Cartea lui Iordanes porneşte de la o
idee a lui Teodoric cel Mare, regele ostrogot de la Ravenna (493-526)
care, având conştiinţa că este get, îi comandă senatorului Cassiodor o
istorie despre originea şi faptele neamului său. Cartea lui Cassiodor,
în 12 volume, este pierdută în condiţii necunoscute, astfel că unul din
cititorii ei, prelatul creştinat Iordanes, şi el get de origine, face
acest compendiu foarte dens, cunoscut sub numele de GETICA. De
origine actibusque Getarum în care, pe scurt, arată, pe de o
parte, identitatea dintre geţi şi goţi, schimbarea literei e în
o apărând pe vremea împăratului Caracalla. Pe de altă parte, după
moartea lui Decebal şi transformarea unei părţi din Dacia (14%, cum s-a
dovedit ulterior) în provincie romană, restul Daciei a fost condus, timp
de 16 generaţii, de familiile Amalilor şi Bălţilor, întemeiate de
aşa-zişii anţi sau asi. Aceştia erau conducătorii militari
daci care s-au remarcat în războaiele daco-romane din vremea lui
Domiţian, când Diurpaneu le-a administrat o severă înfrângere romanilor,
fiind ucişi generalii Oppius Sabinus şi Cornelius Fuscus şi confiscate
steagurile şi simbolurile romane, iar Domiţian a fost obligat la plata
unor umilitoare despăgubiri către daci. Din familia Amalilor s-au
remarcat regi ca Amal, Ostrogota, Ermanaric cel Mare şi Teodoric cel
Mare. Ermanaric, care a trăit 110 ani, contemporan cu Constantin cel
Mare, a înfiinţat un imperiu de o mărime impresionantă, de la Marea
Adriatică până la Marea Nordului, iar Teodoric a domnit în glorie, ca
rege al Italiei, timp de 33 ani. În cei 170 de ani, cât romanii au
stăpânit Dacia, n-a fost niciun fel de pace, nici în colonie, nici
împrejur, unde s-a manifestat o rezistenţă permanentă, romanii fiind
supuşi atacurilor dacilor liberi organizaţi în regatele menţionate mai
sus.
Dacă la noi a fost pur şi simplu
batjocorită, cartea lui Iordanes a fost utilizată inteligent, ca izvor
istoric, de mulţi istorici străini. L-aş cita aici pe istoricul italian
Carlo Troya (Napoli, 1784-1858) autorul unei vaste opere, Storia
D’Italia del Medio Evo
- 15 volune -, care utilizează între izvoare şi pe Iordanes, pe care îl
aprofundează şi îl sistematizează. De ce amintesc această operă? Pentru
că, din cele 8.700 de pagini, cât cuprinde opera, circa 3.500 sunt
consacrate dacilor şi acoperă un interval istoric situat între anul 640
î.Hr. şi 1450 (când în Europa erau peste 7 ţări care se numeau Dacia),
adică peste două milenii în care el urmăreşte evoluţia şi continuitatea
istorică a dacilor.
Cine a fost Carlo Troya
Niciun istoric din lume nu a urmărit
istoria strămoşilor noştri pe un asemenea interval. Numai ţinând cont de
acest interval de lucru, orice istorie a neamului nostru trebuia să
înceapă cu Carlo Troya. Precizez că istoria este complet necunoscută
istoricilor români din toate timpurile. Opera lui produce un şoc frumos
oricărui cititor, este o adevărată sărbătoare istorică, iar autorul,
conte şi om politic din secolul XIX - a fost chiar prim-ministru al
celor două Sicilii - apare ca un extraordinar avocat pro bono
al românilor.
O scurtă descriere a caracterului lui
Troya este făcută de istoricul francez Charles de Tocqueville
care, discutând despre condiţiile istorice tensionate ale reunificării
Italiei din acea vreme, despre exilaţi şi deţinuţi, despre stadiul
dramatic al închisorilor supra-aglomerate, spune: „Carlo Troya a
uitat repede prezentul, în favoarea trecutului; încearcă de jumătate de
oră să ne convingă asupra identităţii Dacilor, Geţilor, Goţilor şi
Normanzilor pe care noi, oricum, nu o contestăm. Ce fericit trebuie să
fie acest om - continuă Tocqueville - care în astfel de momente
mai este capabil să se intereseze de Daci şi de Goţi”.
Caracalla şi damnatio memoriae
pentru cuvântul „get”
Foarte pe scurt, Carlo Troya
demonstrează că geţii lui Zamolxe şi ai lui Decebal sunt strămoşii lui
Teodoric din neamul Amalilor şi că Tacit se înşeală când îi socoate pe
goţi ca făcând parte din neamul germanilor, pentru că goţii le erau mult
superiori germanilor prin vechimea şi spiritualitatea lor profundă, în
timp ce germanii nu prea ieşiseră din barbarie. După moartea lui
Decebal, evenimentele istorice şi violenţele se înmulţesc şi capătă
turnuri neaşteptate. Pe teritoriul Daciei, în porţiunea ocupată de
romani trăiesc daciscii, care nu se împacă deloc cu ocupanţii,
iar pentru calmarea mulţimilor au loc transferuri de populaţii. În
restul teritoriului, dacii liberi sunt conduşi de descendenţi ai
Amalilor, a căror forţă devine tot mai remarcabilă. Pe măsură ce trece
vremea, se produc schimbări mari în relaţiile dintre romani şi dacii
deveniţi goţi în timpul împăratului Caracalla. Acesta îşi ucisese
fratele cu care co-împârăţea, pe Geta, şi instituie o damnatio
memoriae soldată cu circa 20.000 morţi, în urma căreia cuvântul get
se transformă în got. Aşadar, romanii, care devin tot mai vulnerabili,
solicită ajutorul daco-geto-goţilor, pentru apărarea graniţelor
imperiului atacat mai întâi de vandali, apoi de huni, bineînţeles contra
unor avantaje. Aceştia au mai întâi calitatea de auxiliari ai romanilor,
apoi federaţi sau parteneri. De aceea, după apariţia hunilor, istoria
imperiului roman nu mai poate fi înţeleasă fără daci.
Imperiul lui Ermanaric cel Mare şi
bariera hunilor. Descălecatul geţilor în Spania
La puţin timp după retragerea romanilor
din Dacia, se dezvoltă un uriaş imperiu condus de Ermanaric, pregătit de
înaintaşii lui, să-i cităm doar pe piloforul Cniva şi pe Ostrogota.
Ermanaric cel Mare, cum pe drept a fost numit, era contemporan cu un alt
mare împărat, Constantin cel Mare. Imperiul său, întins de la Adriatică
până la Marea Baltică şi Marea Nordului, a avut o mărime aproape cât
fostul imperiu al lui Alexandru cel Mare şi un efect special asupra
populaţiilor din teritoriile ocupate sau cu care a venit în contact.
Ermanaric a fost ucis în anul 378 de o săgeată a regelui hun Balamber.
De aici încolo, întreg tabloul european întră în convulsii şi se schimbă
fundamental. Hunii se instalează pe teritoriul Daciei, supunându-i pe
ostrogoţi pentru aproape 80 de ani. Trupele geţilor lui Ermanaric nu se
mai pot întoarce şi rămân în zona septentrională, unde vor răspândi
zamolxismul şi rânduiala pe care o avuseseră în Dacia. În sud, vizigoţii
sunt invitaţi de împăratul roman Valens să-l apere de huni. Ei trec
Dunărea împreună cu regele lor Fritigern şi se creştinează în ritul
arian, în urma unui măcel intern. După puţin timp, în circumstanţele
create de atacurile vandalilor şi hunilor, ajung în Spania unde vor
rămâne peste 300 de ani, furnizând ibericilor 35 de regi (doi cu numele
foarte românesc de Chintilă), doi sfinţi şi foarte multe lăcaşuri de
cult construite manu gotica, pentru că pe arhitecţii romani ei îi
trecuseră în casta fierarilor. Fac precizarea că materialele acelor
lăcaşe de cult gotice erau aduse tot din Dacia danubiană. Ceea ce e de
remarcat este că toate templele vizigoţilor creştini arieni, cu ogiva ca
element arhitectonic fundamental: la început fereastră, apoi uşile şi
bolţile, cu adăugiri de fleşe şi rozele. Acestea au constituit prima
etapă a arhitecturii gotice care, mai târziu, când neamurile germanice
se civilizaseră şi câştigaseră puterea politică, au trecut-o pe numele
lor. Acelaşi lucru s-a întâmplat în Normandia, unde s-au construit
temple de acelaşi tip, tot manu gotica, centrul fiind oraşul
Rouen. Dacul danubian Rollo, care ajunsese, împreună cu suita sa,
aliatul regelui britanic Alfred cel Mare, a fost impresionat când a
ajuns la Rouen şi a auzit vorbindu-se limba dacă. A format acolo nişte
centre de învăţare a limbii materne de care a beneficiat şi nepotul său,
ducele Richard I care, împreună cu descendenţii săi, au constituit
nucleul regalităţii britanice.
Theodoric, prunul rege get al Italiei
post-imperiale
Întorcându-ne puţin în timp, după
bătălia de la Câmpiile Catalaunice (451 d. Ch.), când regele hun Atilla
a fost învins de facto, noua generaţie de ostrogoţi eliberaţi îşi
reintră în drepturi. Astfel, Teodoric, fiul lui Teodemir (a 15-a
generaţie din neamul dacic al Amalilor), la foarte puţin timp de la
prăbuşirea Imperiului Roman de Apus (468), se stabileşte în Italia cu
armatele sale ostrogote, îl elimină pe herulul Odoacru şi înfiinţează
regatul de la Ravenna, unde domneşte 33 ani, intrând în istoria Italiei
ca primul rege de origine getă care stăpâneşte con brio un
teritoriu fundamental al Imperiului Roman. După moartea regelui
Teodoric, ultimii conducători ostrogoţi care au luptat împotriva
trupelor romane, conduse de generalul Belizariu şi de eunucul Narsette
se numeau, tot româneşte, Totilă şi Teia.
Acesta este tabloul ultrasimplificat de
istorie a geţilor, înfăţişat de Carlo Troya într-o parte a magnificei
sale opere. Mesajul general pe care îl transmite istoricul italian este
că geţii care, mai târziu, s-au numit goţi, ostrogoţi sau vizigoţi, au
influenţat în mod profund istoria timpurie şi cultura Europei. Când am
citit aceste lucruri atât de şocante am hotărât să public grupajul de
lucrări ale lui Carlo Troya în ediţie bilingvă. Era mai cinstit aşa, dar
şi mai prudent. Dacă le publicam doar în română, riscam să fiu declarat
dacopat HHt şi trimis la tratament şi recuperare. Am intitulat totuşi
cartea. Argumente la tratament şi recuperare.
Am intitulat totuşi cartea, Argument
pentru rescrierea istorie europene. Despre istoria şi arhitectura
geto-goţilor. La fel am făcut şi cu alte cărţi ale unor
istorici străini, care ne privesc cu mult interes şi cu multă simpatie
neamul. Acum am în pregătire tot o carte pe care unii istorici ar
socoti-o ciudată, Lčs Getes ou la filiation généalogique des
scythes aux gčtes et des gčtes aux germains et aux scandinaves de
Frédéric Guillaume Bergmann (care a apărut la Strasbourg în anul 1859)
şi altele similare. Acum mă gândesc că doar destinul a făcut ca acest
italian cu suflet mare, forţă, cu o rarisimă vocaţie de istoric şi
niciun complex faţă de acest subiect, deşi putea avea, să-l abordeze
într-un mod liber dar, mai presus de orice, cu un profesionalism de
salahor, pentru că, la citire, ceea ce impresionează este exactitatea,
datele, cifrele, eroii, circumstanţele şi motivaţiile evenimentelor.
Despre generozitatea sa nu mai vorbesc.
Având în vedere toate acestea, cred că
este un bun prilej de a-i propune domnului profesor Ioan-Aurel Pop, să
constituie un grup de lucru şi să-1 numească pe Carlo Troya, membru
de onoare post-mortem al Academiei Române. Ar fi un gest de
gratitudine şi primul pas pentru a ne vindeca de sindromul Decebal. Cu
mulţumiri anticipate.
 Dir.
Dumitru IONCICA
|
|
