|
Prolog
al revoluţiilor europene
Prin pacea de la Karlowitz (26 ianuarie 1699).
Principatul românesc al Transilvaniei, aflat sub suzeranitatea nominală
a Porţii, trecea în stăpânirea directă a Habsburgilor,
care aveau să uzurpeze titlul de Principe (1701) (1). Noul stat -
prin armata de ocupaţie şi ofensiva biserici catolice şi a
administraţiei imperiale - a agravat asuprirea naţională
şi socială la care erau supuşi românii băştinaşi
din partea unei minorităţi nobiliare ungureşti sau
ungurizate. Împotriva acestei stări de lucruri românii au luptat atât
pe cale parlamentară (pentru recunoaşterea statutului de naţio
politică, promis acelei părţi a clerului şi fruntaşilor
români care au acceptat, la 7 octombrie 1698 unirea religioasă cu
Biserica romano-catolică), dar şi confesională (apărarea
ortodoxiei, rămasă credinţa majorităţii populaţiei)
cât şi pe calea armelor. Ridicările armate cu caracter naţional
şi, implicit, social şi confesional (1705 - 1711; 1735 -1742,
1761), revoltele spontane (Câmpeni, 1782) au culminat cu revoluţia
izbucnită la 2 noiembrie 1784 în Munţii Apuseni (Carpaţii
Occidentali) într-o regiune de locuire exclusiv românească
din vestul Transilvaniei (2), sub conducerea lui Horea, Cloşca şi
Crişan. Îndreptată iniţial împotriva magnaţilor
unguri şi a investitorilor armeni, aceasta a dobândit, din 21
noiembrie 1784, când Iosif al II-lea a ordonat reprimarea, caracterul
unui război generalizat, antihabsburgic.
Istoriografia română şi cea străină
au prezentat evenimentul pe următoarele coordonate (3). În condiţiile
ofensivei investitorilor străini, administraţiei şi
nobilimii ungureşti împotriva ultimelor drepturi cutumiare ale
ţăranilor transformaţi în iobagi de stat, aceştia,
crezând în mitul "bunului împărat", au trimis mai multe
delegaţii în frunte cu Ursu Nicola zis Horea, la Iosif al II-lea,
pentru a-si reclama drepturile: în aşteptarea deciziei imperiale,
pentru a-si redobândi libertatea au căutat să se înscrie în
masă în regimentele grănicereşti, dar conscripţia
imperială, iniţiată în vara lui 1784, a fost anulată
la cererea nobilimii, speriată că îsi va pierde mâna de lucru;
pe fondul nemulţumirii generale, un incident grav s-a petrecut în
satul Curechiu, trei funcţionari care încercau să-l aresteze pe
"agitatorul" Crişan, apropiat al lui Horea, fiind ucişi;
urmare a incidentului, Crişan a convocat a doua zi o mare adunare
populară, declarând ridicarea generală la arme a ţărănimii;
din mers s-au constituit adevărate armate revoluţionare, în
jurul unor nuclee de profesionişti soldaţi licenţiaţi,
permisionari, dezertori, veterani, mineri, pădurari, vânători
etc.; apar ateliere de fabricat arme (la Lipsa, După Piatră etc.),
se cristalizează o doctrină egalitaristă şi apare
ideea refacerii unităţii politico-statale româneşti, Horea
fiind recunoscut drept "rex Daciae"; emisari ai săi
cutreieră Banatul Moldova şi Muntenia pentru a avea sprijinul
tuturor românilor; cu o armată organizată pe principiul celei
imperiale, cu experienţă în lupta montană, în stratageme,
incursiuni şi asedii, în dozarea loviturilor funcţie de
obiective etc., revoluţionarii declanşează o ofensivă
generalizată eliberând Munţii Apuseni şi coborând în
podişul Transilvaniei.
Văzând caracterul social al mişcării, sute de iobagi
unguri li se alătură; caracterul naţional este probat de
participarea tuturor categoriilor sociale româneşti, de la iobagi la
mici nobili ca Adam Pag din Cristeşti, de transformarea teritoriului
eliberat în stat, cu frontiere şi grăniceri, cu paşapoarte
care permit tranzitul şi un rudiment de apărat funcţionăresc,
chiar de apariţia unor tendinţe xenofobe sub lozincile
"ungurii să plece în Ungaria" şi "armenii în
Armenia". Toate acestea în numai 10 zile, pe data de 12 noiembrie
vicecolonelul imperial Schultz obţinând în tratativele de la Tibru
din partea lui Cloşca, locţiitorul lui Horea, încetarea acţiunilor
militare. Mitul "bunului împărat" se destramă când,
pe fondul represaliilor organizate de insurecţia nobiliară",
Iosif al II-lea ordonă, la 21 noiembrie, reprimarea; începând cu
această dată, revolta ia caracterul de război
antihabsburgic, românii fiind învinşi în cele din urmă în
pofida zecilor de victorii locale care le probează superioritatea
strategiei şi tacticii, datorită mai bunei înzestrări a
adversarilor şi a unor trădări. (4) Având încă
20.000 de luptători, în plină iarnă, la 21 decembrie,
Horea decide sistarea campaniei, retragerea în clandestinitate a
comandamentului în vederea reorganizării, achiziţionării
echipamentului şi armamentului necesar şi reluării ostilităţilor
în primăvara lui 1785. Prinşi prin trădare, Horea, Cloşca
(27 decembrie 1784) şi Crişan (30 ianuarie 1785) vor constitui,
alături de alte sute de căpetenii, obiectul unor surprinzător
de minuţioase anchete şi procese, sfârşind, primii doi
prin a fi traşi pe roată la 28 februarie 1785, ultimul prin
sinucidere în închisoare. Pentru a împiedica reizbucnirea tulburărilor,
Iosif al II-lea va sista continuarea urmăririi celor implicaţi
şi va da patenta de lichidare a iobăgiei.
|
|
|
Horea
călare pe un cal arab conduce cu sabia scoasă un
grup de ţărani răsculaţi, înarmaţi
cu puşti, suliţi, furci, topoare şi
ciomege. La stânga sa are pe Cloşca călare, iar
în dreapta sa îl urmează pe jos, Crişan.
Costumul lui Horea e desenat după gravurile lui Jacob
Adam. Calul lui Horia este acoperit cu o blană de
leopard. Cloşca e în costum de preot, la piept cu o
carte de rugăciuni. Crişan în uniformă
militară, poartă coiful de ofiţer al
regimentelor grănicereşti din timpul Împărătesei
Maria Theresa. În depărtare se vede un castel în flăcări.
(Gravură în aramă din colecţia dlui Leax von Partheim din
Viena). O. Ben, Scene din răscoală, nr. 1. |
|
Revoluţia a avut un larg ecou internaţional,
viitoare personalităţi ale revoluţiei franceze comentând-o
în scrisori deschise, articole de presă, studii.
Această imagine a evenimentelor din
Transilvania anilor 1784 - 1785 este desigur reală, dar departe de a
fi completă. Spatiul şi timpul nu ne permit să oferim acum
un tablou exhaustiv, dar vom încerca să furnizăm câteva
indicii apte să sugereze că acestea au avut o semnificaţie
mult mai largă, europeană, făcând parte dintr-un plan
general de pregătire a revoluţiilor care aveau să schimbe
ordinea feudală pe continent, prefaţând deci, alături de
alte evenimente singulare, în calitate de prolog al revoluţiei
franceze, apariţia epocii moderne în istoria umanităţii.
Reamintim mai întâi faptul că, în pofida
reformelor "luminate", structurile feudale constituind o frână
în calea dezvoltării industriale şi a afirmării
burgheziilor naţionale, ca urmare a activităţii incendiare
a enciclopediştilor francezi, a lui Jean Jaques Rousseau şi a
lui Voltaire în mod special (cărora în Ţările române le
corespund mişcarea culturală a "Scolii Ardelene"
şi cea politică a "partidei naţionale") atmosfera
era explozivă pe întreg continentul. În mod deosebit, în
teritoriile răsăritene ale Europei centrale, unde milioane de
polonezi, români, cehi, slovaci, sârbi, croaţi trăiau sub
dubla ameninţare naţională: imperială şi ţaristă
! Apoi speranţele cluburilor revoluţionare şi lojelor
masonice - de a întrona libertatea, egalitatea, fraternitatea şi
domnia raţiunii universale pe continent prin luptă deveniseră
certitudini în urma reuşitei experimentului American; instaurarea
prin revoluţie a unei republici a libertăţii albilor în
fostele colonii engleze. Asa cum debarcarea din Normandia, aniversată
în 1994, a fost precedată de o debarcare-test, logica ar fi impus
şi angajarea, în preliminariile revoluţiei franceze, a unor acţiuni
în provinciile cele mai conservatoare ale principalului adversar al
noilor idei europene - Imperiul romano-german. şi sunt suficiente
date care ar conduce la ideea că revoluţia română din anii
1784 -1785 a fost un astfel de experiment.
În primul rând Iosif al II-lea a fost o figură
la Curtea vieneză, un lider al cercurilor reformatoare care a încercat,
în interesul Coroanei, să detensioneze, prin măsuri "de
sus", societatea. A vizitat în numeroase rânduri Ungaria şi
Transilvania şi, având un adversar în aristocraţia ungurească,
si-a manifestat deschis o simpatie calculată fată de români
care, prin număr, puteau constitui un subiect de şantaj şi
o excelentă masă de manevră. A aplicat dictonul divide et
impera, pornind de la obiectiva cunoastere a situaţiei din
"principatul nostru românesc” aşa cum îi fusese înfăţişată
de baronul von Preiss cu ocazia vizitei din 1778: "nobilimea îl
considera pe român un om menit să-i fie sclav, un om a cărui
fericire trebuie să fie reprezentată doar prin faptul că i
se îngăduia să respire'". I-a câştigat pe români
prin mai multe gesturi: celebrul salut "Salve Parvae Nepos Romuli
!” adresat ţăranilor, acordarea devizei “Virtus romana
rediviva” Regimentului 1 de grăniceri români; declaraţii de
genul “Aceşti sărmani supuşi valahi care, neîndoielnic,
sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Transilvaniei,
sunt atât de chinuiţi şi nedreptăţiţi de toţi,
unguri sau germani, încât trebuie să recunoaştem că
soarta lor este demnă de milă şi este surprinzător că
ei continuă să fie atât de mulţi şi că nu părăsesc
aceste locuri” (6), promisiuni de remediere, prin desfiinţarea
serbiei.
În aceste condiţii nu mai poate mira faptul
că delegaţiile românilor nu numai că au fost primite, dar
Horea a avut mai multe întrevederi particulare cu Iosif al II-lea la
Viena în anii 1779, 1780, 1782, 1784 şi totodată cu membrii
societăţii secrete “Frăţia de cruce”.
Semnificativ, el si-a numit principalii colaboratori “fraţii ale
sale”, “fraţii de cruce” populaţia Banatului era în întregime
organizată la jumătatea lunii noiembrie în “Fratussi” (7),
şi, ca ghid vienez şi principală legătură a sa cu
societatea amintită, i-a fost cel mai enigmatic personaj al revoluţiei
române. “Sails” care, în perioada noiembrie 1784 - aprilie 1785 a
ocupat frecvent, ca subiect de senzaţie, paginile ziarelor
“Presspurske Noviny”, “A Magyar Hirmondo”, “Real Zeitung”
şi "Notizie del Mondo”. Considerat “al treilea conducător”
după Horea, numit de români “neamţul” pentru că purta
“haine nemţeşti” (occidentale), vorbitor fluent al germanei,
maghiarei şi românei, după unii fiu al "contelui Sails de
Lorena", maior într-un regiment din Transilvania, sau baron francez,
cu o vârstă estimată între 40 şi 60 de ani, prezent la
toate marile adunări populare şi acţiuni ale revoluţionarilor,
dispărut fără urmă la sfârşitul evenimentelor,
despre "frumosul conte Sails" se ştie cu certitudine doar
faptul că a fost "consilierul" de taină al lui Horea,
legătura lui permanentă cu Viena şi un “renumit
agitator”(8).
Enigmei acestui Joseph Balsamo pentru România i se adaugă enigma
atitudinii lui Horea. Atacat prin surprindere la 27 decembrie 1784, conducătorul
revoluţiei nu încearcă să se apere ci, cu ultimele puteri,
aruncă în focul de tabără un pachet de scrisori, rezistând
până când acesta se transformă în scrum. Arestat, el va mărturisi
paznicului Alexandru Bota că nu va fi condamnat deoarece are
documente pe care dacă le dezvăluie "mulţi vor căpăta
nasuri roşii", în sensul că vor fi demascaţi ca
mincinoşi,, dar la proces şi el şi Cloşca vor adopta o
atitudine de "negare perseverentă". Dimpotrivă, Crişan
va vorbi, dând amănunte organizatorice şi despre acţiunile
militare, inclusiv cele atipice ca atacarea, pe fondul evenimentelor, din
ordinul său, de către cetele dezavuatului haiduc (în realitate
căpitan al său) Lup Draia a clădirilor Tezaurului şi
dispariţia într-o direcţie necunoscută a aurului extras
din Apuseni. Probabil ca rezultat al acestor declaraţii, Crişan
este găsit mort în celulă la 13 februarie 1785, ancheta
stabilind că s-ar fi sinucis. Din motive numai de el ştiute,
Horea îsi va nega participarea la evenimente până la sfârşit,
iar anchetatorii vor căuta până în clipa torturării pe eşafod
să afle “cine i-a îndemnat“. Horea urcă pe eşafod plin
de curaj sau poate de... speranţă şi, în momentul în care
este tras pe roată vorbeşte, dar imediat tobele îi acoperă
glasul. Ziarele germane se grăbesc de a doua zi să răspândească
ştirea că nu a dat nici un nume, ultimele lui cuvinte fiind
"Ich Sterbe fur die Naţion" (Mor pentru naţiune!) (9).
Sub măna forte a contelui Anton Jankovity
şi a generalului Papilla, procesul se ţine “cu uşile închise”,
actele nefiind accesibile publicului nici în 1848, potrivit declaraţiilor
ziaristului Joseph Marlin. Dar tot apar zvonuri despre “agitatori”,
“conspiratori” şi “spioni” ai “corifelor” sau
“doctorilor” revoluţiei care au încercat să răscoale
populaţia şi în Ungaria (un oarecare Baranyi) sau Ţara românească
şi Moldova (Iosif Kadar) (Preotul Costea Nicolae). Zvonuri circulau
despre şi în legătură cu originea căpitanului Petru
Muntean, venit din Ţara Românească, şi a sublocotenentului
Popescu Mihai, venit, de asemenea, din Bucureşti şi încadrat în
oastea lui Horea, dar care în realitate era ofiţer ţarist
şi promitea posibilităţi de refugiu şi colonizare în
Rusia. La 11 februarie 1785 “Gazette d’Utrecht” reluată la 19
februarie de “Journal politique de Bruxelles” publică ştirea
că un sinod conspirativ ortodox a avut loc la Odorheiu Secuiesc grupând
118 preoţi români sub preşedinţia lui Popa Petru care a
trimis un mesaj secret lui Horea în închisoare solicitând ordine - să
îl aştepte sau să înceapă noua revoltă armată fără
el ? Patru zile mai târziu, în dimineaţa de marţi, 15
februarie, 5 români înarmaţi erau arestaţi la Viena, potrivit
nr. 19 al ziarului “Notizie del Mondo” în încercarea de a-l contacta
pe împărat pentru a-i destăinui “un mare secret” din partea
lui Horea.
Enigmatice sunt apoi şi numele şi
persoanele conducătorilor revoluţiei. Atât rezultatele
anchetei, propriile declaraţii şi datele obţinute de presă
relevă faptul că nu erau nişte simpli ţărani
iobagi, ci oameni cu o cultură mult peste condiţiile lor. Pe
Horea l-ar fi chemat în realitate, potrivit istoricilor români “Urs
Nicola”. Dar în declaraţiile contemporane apare ca Vasile Urs,
Nicola nu este un “nomen” românesc ci sud-dunărean, în limba
română (dialectul daco-roman) existând doar formele Nicula şi
Necula. Deci “Nicola” ca şi “Horea” ar fi cognomene sau, de
ce nu, nume conspirative. Horea ştia să citească şi să
scrie cu caractere latine, dar pentru a păstra secretul
corespondentei şi a-i descoperi pe agenţii imperiali, a cerut ca
toate documentele, inclusiv paşapoartele de liberă trecere, să
fie redactate cu “litere bătrâne” (alfabet chirilic). Pentru
scrisori în limba latină îsi angajase ca secretar particular pe
latinistul Alexandru Chendi. Anunţând restaurarea vechii Dacii,
populaţia îl numeşte “crai” titlu tradus de ziarele germane
prin “rex Daciae” şi, mult mai corect de ziarul de limbă
maghiară “Magyar Hirmondo” din Bratislava prin “împărat”,
într-un titlu care subliniază ironic situaţia: “Noul împărat
al românilor, Horea, începe război împotriva împăratului român”
Iosif al II-lea). Horea are peceţi cu simboluri masonice (cruce cu
sase braţe descrescând spre coroana din vârf), iar ţăranii,
urmându-l, declară că nu mai recunosc alt împărat decât
pe el, fiind capabili să reproducă deviza latină “Nos
Hora Flora rex Daciae”. (10)
În desfăşurarea evenimentelor, el nu
apare nicăieri direct, fiind peste tot reprezentat de Crişan,
care acţionează în numele lui şi care îl declară un
fel de locţiitor al împăratului în Transilvania, acreditat
prin scrisori doveditoare. Ca într-un scenariu care gradează emoţia,
Horea apare abia la sfârşit, în momentul licenţierii oastei
revoluţionare când tine o cuvântare mai mult decât elocventă:
“Numai să vină primăvara şi să vă ţineţi
de jurământul dat mie, căci singură statornicia voastră
în credinţă dată şi pe mine şi pe toată românimea
o poate mântui; vor cunoaşte toţi românii că le-am voit
binele şi am voit să-i scap de un jug greu de voi fi în pace,
la primăvară aşa-i vom scutura de vor cădea şi
dinţii la cei ce ne-au pus până acum resteu” (11).
Cloşca, pe numele real Ioan Oargă,
apare în aproape toate lucrările ca un fel de aghiotant al lui
Horea, o personalitate oarecum ştearsă. şi totuşi, în
conştiinţa românilor el a rămas al doilea mare conducător,
fiind diplomatul care încheie armistiţiile, într-un limbaj prea
putin ţărănesc, dovedind, aşa cum reiese din declaraţiile
vicecolonelului Schultz, o bună cunoastere a peisajului politic
contemporan şi o apreciere realistă a situaţiei: “Noi
ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar noi ne mângâiem
că va fi un îndemn să fie examinată purtarea acelora care
ne-au înşelat atât de crud. Oricum, noi preferăm moartea unei
vieţi pe care o îndurăm; noi vom muri fericiţi ca exemplul
nostru va garanta urmaşilor drepturile umanităţii.” (12).
Cel mai enigmatic personaj al revoluţiei, după “Salis”, rămâne
însă “Crişan” al cărui nume se presupune a fi fost
Marcu Giurgiu. El avea fără îndoială, o bogată
experienţă militară, fiind adevăratul organizator
şi conducător al armatei, un autentic sef de stat major, care
avea deja, în momentul incidentului “spontan” de la Curechiu, o trupă
bine organizată şi dotată după modelul celei imperiale
şi numărând circa 9.000 de luptători - oastea Zarandului.
Cu aceasta declanşează pe data de 2 noiembrie ofensiva
generalizată, ocupă localităţile urbane, dă
proclamaţii. Impune o strictă disciplină militară prin
pedepse exemplare, executarea în public a pacifiştilor şi
stratageme: acolo unde propaganda făcută de preoţi - care,
potrivit declaraţiilor observatorului Nemegyi Janos, vorbesc
ţăranilor “despre originea lor română”, răspândind
“ideile de eliberare naţională” - nu dă rezultatul
scontat. Crişan utilizând o substanţă necunoscută, îsi
dă foc în fata mulţimii căreia-i vorbeşte în timp ce
braţele-i sunt cuprinse de flăcări aparente, spre a o
convinge de sprijinul Divinităţii.
Maestru al strategiei şi tacticii, organizează asediile. Întreruperea
liniilor de comunicaţie, ambuscadele, retragerile aparente şi
atacurile prin surprindere. Execută mobilizarea generală,
organizează unităţi, acordă brevete de subofiţer
şi ofiţer, de la căprar la colonel, într-un cuvânt, el
conduce operatiile militare. Stabileşte uniforma, semnele şi
semnalele, drapelele de luptă şi dă un nume revoluţionarilor
“horeni” sau “horiani”". În faza a doua a războiului
antihabsburgic, conduce magistral luptele de “guerilă”. Capturat
ultimul, se comportă ca un militar, asumându-si întreaga răspundere
a acţiunilor. Declaraţiile sale contribuie la întărirea
convingerii că, premeditat sau nu, incidentul de la Curechiu nu a făcut
decât să devanseze izbucnirea unei revolte generale armate pregătită
minuţios. În documentele anchetei apare termenul de “conjuraţie”.
Se afla că “ductorii” sau “corifeii”, cu sprijinul românilor
extracarpatici care trebuiau să forţeze trecătorile montane
în număr de 30.000 de luptători (13), pregăteau o acţiune
care trebuie să ducă, prin lichidarea de către fiecare sat
a nobilului său, la o dată cuprinsă între 1 şi 24 mai
1785, la eliminarea adversarului intern - nobilimea ungurească. Răsturnarea
prin forţă a ordinii de stat ar fi dus inevitabil la izbucnirea,
eventual cu sprijin rusesc, a unui război româno-habsburgic. Pe lângă
preoţii care făceau propagandă, circa 1000 de conjuraţi
care vor constitui cadrele de comandă îi instruiseră deja pe
ţărani, fapt ce explica neaşteptatul zel al acestora de a
se înrola în regimentele de grăniceri. Bănuielile nobililor au
fost trezite de modul în care ţăranii mergeau spre Alba Iulia să
se înscrie în controalele armatei, în detaşamente, încolonaţi,
cu tobe, drapele şi cântece de luptă, ceea ce doreau fiind de
fapt armele pe care trebuiau să le ridice în calitate de viitori grăniceri.
S-a stabilit că implicaţi în conjuraţie erau şi ofiţerii
şi aproape toate notabilităţile de origine română,
dar şi numeroşi ţărani unguri şi secui (ex. Căpitanul
Francisc Szabo, Mihaly Ratz şi Janos Csonka Ratz din Trascău,
Peter Korosi, Adam Laszlo, Janos Jaray din Sângeorz, fraţii Solomon
şi Samson Boenemiza etc.), care juraseră pe “crucea românească”
credinţă lui Horea în calitate de “Mare Căpitan”
şi “crai”. Avizaţi, mulţi soldaţi au cerut
permisie sau au dezertat imediat ce evenimentele s-au declanşat, intrând
ca ofiţeri în oastea lui Crişan. Pregătită din timp,
întreaga populaţie a dat curs cu promptitudine apelului la
mobilizarea generală lansată în zilele de 6 - 7 noiembrie ale
asaltului asupra cetăţii Deva, considerată cheia
Principatului. (14). În teritoriile eliberate s-a introdus rapid
administraţia românească, Horea numind juraţi, juzi săteşti
şi înalţi funcţionari ca vicecomitele Zarandului în
persoana nobilului român Adam Pag. Au apărut posturi fixe în cadrul
unui sistem de pază şi control al drumurilor şi localităţilor,
s-au eliberat acte de identitate în limba română şi alfabet
chirilic şi s-a trecut la desfiinţarea nobilimii ca clasă
prin “românizare” concret la egalizarea prin trecerea la ortodoxism,
îmbrăcarea portului ţărănesc, căsătoria forţată
cu tinere sau tineri ţărani români, obligaţia de a muncii
cu palmele etc. Acolo unde s-au împotrivit nobilii au devenit victimele
terorii revoluţionare. Demonstrând că lozinca ”Război
palatelor, pace colibelor” a fost aplicată în Transilvania,
publicistul sas Joseph Marlin avea să facă primul o minuţioasă
şi completă paralelă între revoluţia română
şi revoluţia franceză, într-un roman dedicat evenimentelor
(15). Astăzi este evident pentru orice cercetător de bună
credinţă, că întregul program al revoluţiei franceze
cuprins în sintagma “Libertate-egalitate fraternitate”, a fost
exprimat şi în ultimatumul transmis nobilimii la 11 noiembrie 1784
în numele lui Horea.
“Nobili să nu mai fie, ci fiecare dacă
va putea găsi undeva o slujbă împărătească, din
aceasta să trăiască. Nobilii stăpâni de moşie să-si
părăsească pentru totdeauna moşiile. Pământurile
lor să se împartă între poporul de rând, după porunca ce
va da înaltul împărat. Nobilii să plătească dare ca
şi poporul de rând (16). În mod obiectiv, aşadar, primii
istorici care s-au aplecat asupra acestor evenimente au putut concluziona
că ele au proclamat” cu arma în mână... principiile care
peste vreo cinci ani aveau să triumfe în cea mai luminată
şi mai civilizată tară a Apusului şi a lumii”(17).
şi nu întâmplător ele au reţinut atenţia întregii
prese progresiste europene care a susţinut făţiş cauza
rebelilor. Un singur exemplu oferit de ziarul hamburghez “Politische
Jurnal” este concludent: “Răsculaţii din Transilvania sunt
românii - ce constituie de departe majoritatea locuitorilor
principatului. Toţi aceşti oameni, dintr-un neam deosebit de
frumos şi puternic, care nu-si ascund sângele roman, tânjesc sub
crunta oprimare a blestematului sistem feudal şi de pe urma nesiguranţei
şi a brutalităţilor ce decurg din el (...) Adevăratul
conducător al răsculaţilor este românul Hora, al cărui
nume este de fapt Horea. Acest om pare născut pentru a domni şi
în timpul în care si-a jucat rolul a dovedit cu adevărat că
este la înălţime, nu este un neştiutor, ci chiar o minte
luminată” (18).
Concluzia care se impune în urma acestei scurte
treceri în revistă a unor aspecte mai putin elucidate ale revoluţiei
române din 1784 este aceea că nu numai acest eveniment, ci toate
cele care au constituit circumstanţele care au dus la izbucnirea
revoluţiilor europene la sfârşitul veacului XIX ar trebui
realizate, din perspectiva unei pregătiri îndelungate şi
unitare la nivel înalt. Opinia noastră este că, la acea dată,
reuşita experimentului american (1774 - 1783) - edificarea prin
revoluţie, într-un spaţiu periferic şi virgin a unui stat
al democraţiei albilor - dădea speranţe cluburilor revoluţionare
şi lojelor masonice europene ca proiectata ridicare armată
pentru “libertate, egalitate, fraternitate” va izbândi şi în
Lumea Veche, măturând structurile feudale anacronice şi instaurând
triumful Raţiunii. Poate s-a impus atunci necesitatea unei “repetiţii
generale” în felul celei mai vechi dinastii feudale - Casa de Habsburg,
poate orice apropieri sunt simple speculaţii, dar dacă
observatorii contemporani au văzut în insurecţia română
din 1784-1875 un prolog al revoluţiei Franceze, cu atât mai mult
noi, istoricii de astăzi, nu putem vedea altceva ! Indiferent de
legendele ţesute în jurul lui Horea şi a apartenenţei sale
la mişcarea masonică, eventual în aceeaşi lojă cu
Iosif al II -lea, sau de misterul care încă înconjura figura, lui
“Crişan” şi a încă necunoscutului “conte Salis’,
încadrată unui larg curent european, aceasta revoluţie română
s-a produs pentru înlăturarea cumplitei oprimări sociale şi
naţionale la care erau supuşi românii din provinciile răpite
de Habsburgi, pentru independentă şi unitate naţională,
pentru refacerea, într-o concepţie modernă, a României
unificate de principele Mihai Viteazul în anul 1600.
Dr.
Mircea Dogaru
Note:
1. Vezi Maior Mircea Dogaru, De la Esculeu la Alba Iulia. Un mileniu
de istorie românească în cronistica şi istoriografia
ungaro-germană, Bucureşti, 1993, p. 35, 43, - 44
2. Vezi Johann Theodor von Hermann, Die Hora’ schen Unruhen,
1784-1785 und die Lage der Unterkanem in Siebengergen in Allgemeinen în
Izvoarele răscoalei lui Horea, seria B, Izvoare narative, voi I,
1773-1785, Bucureşti, 1983, p. 448
3. Vezi Academician Ştefan Pascu, Revoluţia populară
sub conducerea lui Horea, Bucureşti, 1984, passim
4. Vezi, pe larg, analiza militară a evenimentelor la
Comandament M. Dogaru, L’organisation de la resistence sociale et
nationale roumaine dans la montagne a l’epoque vers le temp modernes, în
La guerre et la montagne dans L’histoire des Roumains, Bucarest, 1991
5. Mathias Bernath, Habsburg und die Anflave der rumanischen Nations
bildung, Leida, 1972, p. 142
6. Ibidem, p. 220; cf. N. Iorga , Istoria românilor, vol III,
Bucureşti, 1938, p. 23
7. Vezi "Presspurske Noviny" nr. 96/24 noiembrie 1784; cf.
Academician St. Pascu, op. cit., p. 341
8. Academician St. Pascu, op. cit., p. 20,27,225,260,419,434,435
9. Ibidem, p. 373
10. Vezi istoria militară a poporului român, vol IV, Bucureşti,
1987, p. 57
11. Apud Acad. Ştefan Pascu, Revoluţia populară de sub
conducerea lui Horea , p. 57
12. Ibidem, p. 417-418
13. Apud D., Prodan, Supplex Libellus Valachorum, Din istoria formării
naţiunii române, Bucureşti, 1984, p. 255
14. Vezi Bajozdi Vitan Sandor, A Deyal mezop a Horskkal tortent csataknak
roved de igaz leiress în Izvoarele răscoalei lui Horea. Seria B, II,
p. 221-230
15. Vezi Joseph Marlin, Horra, Kriegs -und Friedensbilder aus dem
Volkabben der Romanen oder Wallachen în Siebenburrger, în "Arhiv
des Vereins fur siebenburgische Landeskurde", 1894, passim.
16. Izvoarele răscoalei lui Horea, Seria A, vol. II, Bucureşti,
1982, p. 57-58
17. Tezaurul de monumente istorice pentru România atât din vechi tipărite,
cât şi manuscriptia, cea mai mare parte streine, adunate şi
publicate de Papiu-Ilarian, t.III. Bucureşti, 1864, p. 32.
18. Apud N. Edroiu. Semnificaţia internă şi răsunetul
internaţional al marii răscoale populare din 1784, în “Lupta
întregului popor”, nr. 2/1984, p. 55-56
|
|
