|
La
23 august 1939, împăraţii Răsăritului şi
Apusului şi-au dat mâna încheind, prin intermediul miniştrilor
lor de externe, Molotov şi Ribbentrop, un “pact de neagresiune”
care prevedea, în secret, împărţirea Europei. Unul (Adolf
Hitler) îşi adjudeca, în numele “uniunii europene” naţional-socialiste,
partea occidentală şi centrală a continentului, celălalt
(I.V. Stalin), în numele “uniunii europene” comuniste, Răsăritul
şi partea central-răsăriteană. O frontieră a ruşinii
brăzda harta Lumii Vechii, de la Nord spre Sud, smulgând Finlandei
regiunile estice, desfiinţând Ţările Baltice, împărţind
Polonia în două şi pulverizând România Mare. Ruşii
pretindeau nordul şi estul Moldovei, arbitrar denumite de “hoţii
de pământuri” ai veacurilor precedente “Bucovina” (în 1786)
şi “Basarabia” (în 1807), urmând să dispună, în
favoarea satelitului lor, Bulgaria, şi de Dobrogea, iar germanii,
interesaţi de petrolul românesc, dar şi de menţinerea în
Axă a celui ce se declarase primul “fascist” al lumii postbelice,
bătrânul amiral de Bálaton, Miklos Horthy aveau libertatea de a
decide în privinţa restului.
Urmare
a trocului de popoare din august 1939, în prima jumătate a lunii
septembrie 1940, Polonia a fost invadată de armatele
nazisto-sovietice, Finlanda şi Ţările Baltice cotropite de
ruşi. Marea Britanie şi Franţa au declarat război
celor doi agresori pe care Societatea Naţiunilor i-a condamnat. În
aceste condiţii, România a primit notele ultimative din 26 şi
27/28 iunie 1940 şi sub presiunea Germaniei, regele Carol al II-lea
(1930-1940) şi miniştrii săi au cedat. Pentru armata română
a început umilinţa retragerii fără un foc de armă de
la hotarele întemeiate de Muşatini şi, în acelaşi timp,
calvarul. Pentru că bandele de cazaci şi trupele regulate ale
“Armatei Roşii” nu au respectat nici măcar termenul de 4
zile, impus de Moscova, hărţuind trenurile regimentare,
batjocorind, în scopul provocării, ofiţerii şi trupa.
Şi nu au respectat nici măcar noua linie de frontieră impusă
tot de Moscova, depăşind-o şi înaintând pas cu pas în adâncimea
teritoriului. Aşa a căzut, în Nord, Herţa şi
invadatorul şi-a început înaintarea spre Putna şi Suceava,
localităţile-simbol ale mândriei şi vitejiei de odinioară
ale românilor, în epoca marelui Ştefan. De nestăvilit, pentru
că la Bucureşti îşi făcuse loc deruta, frica şi
trădarea! Regele nu a îndrăznit să reacţioneze,
guvernul nici atât, astfel că, de la ministrul de război
nevenind nici un ordin, Divizia 7 a generalului Stavrat şi-a
continuat retragerea spre nicăieri. Unde s-ar fi oprit invadatorii,
stimulaţi de obedienţa generalilor, de trădarea oştirii
române de către elita politică, numai Dumnezeu ştie! Din
fericire pentru un popor în al cărui cod genetic este înscrisă
supravieţuirea, în astfel de momente apar Eroii! Adevăraţii
eroi, cei cărora le datorăm parte din însăşi fiinţa
noastră, cei care-şi fac mai mult decât datoria, dovedind că
şi românii pot supune voinţei lor vremurile, dar care nu pătrund
în cartea de aur a istoriei neamului pentru că impostura şi ticăloşia,
neputând suferii comparaţia, fac tot ce pot spre a le arunca numele
în uitare! Curajul lor fără egal rămâne să fie
povestit urmaşilor de către martori, dacă aceştia au
şansa să supravieţuiască.
Un
astfel de erou a fost atunci maiorul Valeriu Carp, comandantul
Batalionului 3 din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7, cel care şi-a
asumat o răspundere pe care nici comandanţii regimentului şi
diviziei, ministrul de război, guvernul şi regele nu au îndrăznit
să şi-o asume. Aflat în ariergardă, a lăsat
regimentul să-şi continue ruşinoasa retragere şi, cu
de la sine putere, a ordonat ofiţerilor batalionului său: “De
aici nu ne mai retragem! Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi,
organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii
mai înaintează un pas, DIN ORDINUL MEU ŞI PE A MEA RĂSPUNDERE,
deschide-ţi focul!” Astfel, “mareea roşie” a fost oprită
cu foc pe aliniamentul care a devenit, în Nord, graniţa României,
aliniamentul Valeriu Carp. Incidentul odată produs, ameninţând
să se transforme în scandal internaţional, ruşii au
trebuit să cedeze. Un ofiţer oarecare, un comandant de batalion,
a decis astfel, în locul politicienilor şi capilor armatei,
oferindu-ne o frontieră şi scăpându-ne de ruşinea de
a vizita astăzi, cu paşaport, mormântul lui Ştefan cel
Mare!
Pentru
curajul său maiorul Valeriu Carp a fost declarat de sovietici şi
a rămas până astăzi... criminal de război!
I
s-a atribuit vina de a fi judecat ulterior, condamnat şi executat, în
conformitate cu legea marţială, două duzini de cetăţeni
români trădători, care i-au întâmpinat cu pâine şi sare
pe invadatori, au atacat trupele române, acţionând ca o coloană
a V-a sovietică. Din nenorocire făceau parte din categoria
“supraoamenilor”, a adepţilor unei anumite religii care le
permite să se considere mai oameni decât oamenii. Nimic nou sub
soare! Vlad Ţepeş a executat 341 de catolici şi a rămas
până astăzi simbolul Satanei. Gabriel Bethlen şi Ştefan
cel Mare au tras în ţeapă mii de români ortodocşi, în
Transilvania şi Muntenia şi, ultimul, zeci de mii de tătari
şi nimeni nu s-a sesizat, dovadă că, în ochii unora, nu
suntem toţi egali în faţa lui Dumnezeu! Cei care l-au acuzat pe
maiorul Carp de moartea agenţilor lor sunt aceiaşi cu cei care,
chiar în acele zile, au atras, sub pretextul acordării dreptului de
strămutare în România, populaţia străvechilor sate româneşti
de pe Siret şi Siveţel (Tărăşeni, Suceveni, Bănila,
Poiana Mare, Boian, Igeşti, Cireş, Adâncata, Hliboca, Volcineţ,
Crasna, Ciudei, Sinăuţii Vechi, Bahrineşti etc.) la Fântâna
Albă (Belaia Kriniţa) şi i-au masacrat fără milă.
Dar ce contează, în cumpăna justiţiei lumii
“civilizate”, 15.000 de români, populaţie civilă, bărbaţi
tineri şi bătrâni, femei, copii, ucişi pentru singura vină
de a se fi născut români, pe pământul strămoşilor
lor, în comparaţie cu 20-25 de terorişti “aleşi”,
reprezentanţi ai Dumnezeului-BAN?
Exonerat
de răspundere de Conducătorul României şi el recomandat încă
memoriei colective drept “fascist” şi “criminal de război”,
pentru vina de a fi încercat să ne apere “sărăcia şi
nevoile şi neamul”, maiorul Valeriu Carp a avut şansa pe care
o au numai eroii autentici - aceea de a cădea în luptă pentru
patria sa, în iulie 1944, la Paşcani. Neputându-se răzbuna pe
trupul său, neputându-l executa sau târî prin gulag-uri pe cel ce
le interzisese, prin gestul eroic de a nu se conforma ordinelor primite,
înaintarea în adâncimea teritoriului românesc, bolşevicii s-au răzbunat
pe amintirea sa. Pentru 55 de ani, Valeriu Carp a fost aruncat în uitare!
Şi ar fi fost poate, asemeni multor eroi autentici, definitiv şters
din memoria colectivă a neamului său, intoxicat cu “eroi” de
teapa unui Filimou Sârbu, I.M. Pacepa sau Mircea Răceanu, dacă
un bătrân şi suferind veteran de război, astăzi în vârstă
de 86 de ani, pe vremea aceea tânăr locotenent, în subordinea
maiorului Valeriu Carp, nu şi-ar fi adunat ultimele puteri, pentru a-şi
aşterne pe hârtie, amintirile, în folosul generaţiilor tinere,
născute spre neşansa lor în minciună, hrănite cu
iluzii şi promisiuni deşarte de adepţii lui Iuda.
În
ianuarie 1999, colonelul(r) Ioan Ambrosă îşi publica parţial
memoriile la Editura “Fiat Lux”, unul dintre punctele forte ale lucrării
sale - “Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul” - fiind relatarea odiseei
maiorului Valeriu Carp. Ca “Motto”, bătrânul cavaler ne
transmite în cuvinte simple o constatare tulburătoare, care se
constituie într-un adevăr de un cumplit tragism pentru militarii români
ai tuturor timpurilor: “Celor ce şi-au servit cu credinţă
patria, dar au fost lipsiţi de recunoştinţa ei”. Iată
de ce, tocmai pentru a repara această nedreptate într-un caz
concret, cu valoare de simbol pentru toţi aceia care mai simt româneşte,
am scris aceste rânduri, în atenţia colegilor de generaţie
şi a camarazilor de front ai maiorului Valeriu Carp. “Asociaţia
Naţională Cultul Eroilor” are datoria de onoare de a face
postum dreptate, în pofida a ceea ce ar putea spune diverşi senatori
din SUA, CSI, Insulele Capului Verde sau Bangladesh, în cazul Valeriu
Carp!
Armata
română îşi va recăpăta demnitatea pe care i-au
terfelit-o elita politică în vara anului 1940 şi nu numai, abia
atunci când singurul militar şi român care a avut curajul să-şi
asume în acele clipe de cumpănă, răspunderea unei decizii
româneşti îşi va primi locul pe care-l merită, în
galeria eroilor autentici ai neamului! Abia atunci când bustul maiorului
Valeriu Carp va străjui hotarul pe care el l-a fixat şi apărat,
pentru NOI, cei de astăzi, împotrivindu-se, ca David lui Goliat,
celui mai cumplit flagel al secolului XX!
Cololel
dr. MIRCEA DOGARU
|
|
