|
Începutul
secolului al XIX-lea aduce o creştere vizibilă a numărului
românilor transilvăneni cu studii şi titluri academice dobândite
în şcoli ale Apusului şi cu deosebire la Universităţile
din Viena şi Budapesta. Plecaţi de pe meleagurile natele, la vârste
fragede, cei deveniţi studenţi ai acestor universităţi
duceau cu ei o conştiinţă clară şi fermă că
aparţin spaţiului cultural, lingvistic şi confesional românesc.
Tocmai de aceea ei se simţeau atraşi unii de alţii, se căutau,
organizau mici manifestări, în cadrul cărora menţineau
trează această conştiinţă a naţionalităţii
româneşti.
“Nu
se poate îndestul preţui - sublinia cunoscutul om politic Iuliu
Maniu - rememorând amintiri ale tinereţii sale studenţeşti
- rolul pe care l-a avut în vremurile de opresiune naţională a
poporului românesc societăţile studenţilor (români) de la
Universităţile din Viena, Budapesta şi Cluj...” Ele au
fost tot atâtea “cetăţi ale renaşterii culturale,
sociale şi naţionale ale unui popor condamnat la moartea de
adversarii săi, de care cu atât mai mult îşi arăta voinţa
de a trăi şi a se afirma ca naţiune liberă şi
independentă”.(1
Aceşti
tineri cu sete de învăţătură, pe lângă studiile
propriu-zise desfăşurau şi o activitate deosebită în
scopul cultivării limbii şi literaturii române. “Ei îşi
manifestau dorinţa de a suplini prin propria lor activitate ceea ce
nu găseau în Transilvania” şi cu atât mai mult în cele două
centre universitare ale Imperiului Habsburgic. Sprijiniţi de
“coloniile româneşti” de aici tinerii vor mai crea în Viena sau
Budapesta veritabile “Universităţi” de limba şi
literatura română.(2
Asociaţiile
şi Universităţile înfiinţate au avut un caracter
cultural-naţional şi au constituit, fără îndoială
realizări de mare însemnătate pentru impulsionarea tendinţelor
de unitate naţională.(3
În
primele decenii ale secolului al XIX-lea studenţii români devin tot
mai activi, mai ales cei de la Budapesta. Mărturiile existente
dovedesc că primele întâlniri ale acestora aveau loc în casa
parohului Teodosi. Cu aceste ocazii, conduşi de spiritul serilor lui
Petru Maior, ei se “cultivau împreună cu limba şi istoria română
şi plăsmuiau cultura naţională a poporului”(4 Ei
schiţau de pe atunci începuturile unei Societăţi literare.
Printre cei care au trecut pragul casei parohului Teodosi se remarcă
nume ce vor deveni cunoscute mai târziu, ca: Eftimie Murgu, Damaschin
Bijincă, Paul Vasici, Paul Iorgovoci ş.a.(5
Evenimentele
revoluţionare ale anului 1848, ca şi măsurile iniţiate
de către autorităţi, au diminuat până la stingere
activitatea studenţească militantă. Începând cu anul
1860, însă, se poate remarca o revigorare a activităţii
grupurilor studenţeşti, favorizată şi de noua politică
iniţiată de Curtea din Viena.
La
9 februarie 1862 studenţii români de la Budapesta se întrunesc
şi pun bazele unei societăţi de lectură. O comisie sub
preşedenţia lui Iosif Vulcan a fost însărcinată să
elaboreze un proiect de “statute” care să precizeze şi
delimiteze organizarea, scopul şi mijloacele societăţii.
Comisia a lucrat neaşteptat de repede şi, la 28 februarie 1872,
proiectul întocmit a fost votat şi, astfel “Societatea de lectură
a junimii române” din Pesta era constituită. Societatea a primit
numele de “Petru Maior”.(6
Tot
în acea zi este ales consiliul de conducere al Societăţii:
Partenie Cosma - preşedinte, Ion Nedelea - vicepreşedinte, Iosif
Vulcan şi Ştefan Perian - notari, Iosif Illoviţa - casier,
Sabba Fercu - bibliotecar.
Scopul
societăţii, precizat în articolul 2, era “deprinderea în
limba maternă prin prelucrarea diferitelor opuri originale, imitaţiuni,
traduceri şi declamări” iar, ca măsură de precauţie
se prevedea “excluzând dezbaterile politice”(7 Activitatea literară
începe încă din primul an.
În
anul 1868 societatea şi-a schimbat numele în “Societatea Academică
Petru Maior” şi a desfăşurat o vie activitate publicistică.(8
Societatea
Academică Petru Maior, ca şi altele create în aceeaşi
perioadă: “Societatea literară şi ştiinţifică
a românilor” (1864). “Societatea literară socială România”
(1868) fuzionate sub denumirea de “România jună” (1871) la
Viena, “Societatea Iulia” la Cluj (1872/1873, se înscriu în mişcarea
asocianismului cultural românesc, contribuind substanţial la
introducerea noii direcţii în cultura românească ardeleană,
la fenomenul de modernizare cultural.(9
Societăţii
i s-a imputat, de la început, că nutrind tendinţe naţionale
separatiste era un precedent primejdios, dădea exemplu celorlalţi
studenţi slovaci, sârbi, germani ş.a. din Universitatea
budapestană să se întrunească şi ei pe baze naţionale.
Chiar numele pe care şi l-a luat era considerat ca o sfidare. Petru
Maior în lucrarea sa “Istoria pentru începutul românilor în Dachia”
afirmă idei contrare celor ale istoriografiei ungare şi ridicase
la rang de principiu fundamental necesitatea unei egalităţi
depline în drepturi a românilor din Transilvania, în calitatea lor de
naţiune autohtonă, cu naţiunea maghiară şi ideile
sale erau un sprijin al luptei românilor pentru drepturi politice.
Desigur că studenţii români, ardeleni şi bănăţeni,
au ales acest nume nu la întâmplare şi au refuzat categoric să-l
transcrie pe marele învăţat cu grafia Maior Péter (ridicolă
pretenţie).(10
În
ceea ce priveşte aspectele organizatorice este de subliniat că
în toamna anului 1862 preşedinte al societăţii a fost ales
Iosif Vulcan. Este timpul când societatea întreprinde o serie de acţiuni
şi face demersuri pentru numirea lui Alexandru Roman ca profesor de
limbă română la Universitatea din Budapesta. Acesta, fost
profesor din Beiuş şi Oradea, e numit în acelaşi an ca
profesor “extraordinar” de limba şi literatura română la
Universitatea din Budapesta, iar în 1872 profesor “ordinar”. Între
timp profesorul Roman devenise şi membru al Societăţii
Academice Române, Academia Română de mai târziu.
Din
anul 1868, când societatea a luat numele de Petru Maior, funcţia de
preşedinte a fost luată de profesorul Alexandru Roman, Iosif
Vulcan fiind vicepreşedinte.
Societatea
trimite o petiţie către guvern în care solicită recunoaşterea
sa legală. Petiţia este respinsă de guvernul de la
Budapesta pe motivul că aticolul 5 din “Statut” prevedea:
“membrii ordinari pot fi tineri români de la Universitatea din Pesta,
şi absolvenţii”.(11
Guvernul
maghiar de la Budapesta nu voia ca membrii acestei societăţi să
fie şi cei care au terminat studiile, “căci în felul acesta
s-ar fi accentuat prea mult caracterul românesc al societăţii”.(12
În
anul constituirii sale, societatea avea 21 de membrii şi a reuşit
să-şi înjghebeze o bibliotecă pe bază de donaţii.
În anii următori numărul membrilor sporeşte iar
activitatea se conturează prin “citirea de dizertaţii şi
declamări şi prin preocuparea pentru îmbogăţirea
bibliotecii create”.(13
Societatea
se confruntă cu serioase probleme din cauza lipsei de mijloace
materiale şi de local propriu. De aceea activitatea se baza, în
principal, pe organizarea unor serbări şi întruniri cu caracter
festiv, şezători culturale unde se jucau piese, se prezentau
coruri şi dansuri populare. Cu ocazia serilor literare, se recitau
poezii, se citeau nuvele ori dizertaţii literare şi ştiinţifice
pe teme de istorie, filosofie, drept, medicină, ştiinţele
naturii. Printre lucrările citite cu ocazia reuniunilor pot fi
amintite: “Dorinţele cetăţeanului către stat”,
“Lipsa unui muzeu naţinal”, “M.T. Cicero”, nuvela “O intrigă
demonică” de Baziliu Popp Szilágyi, “Historia est magistra vitae”
sau “Meditaţiuni asupra constituţiunei Ungarie şi a
Ardealului înainte şi la anul 1848” de Ioan Simionaş.
În
limita disponibilităţilor societatea îşi îmbogăţeşte
cabinetul de lectură cu ziare şi reviste româneşti din
Transilvania şi România. În anul 1868 biblioteca dispunea de 40 de
volume, ca în anii care au urmat până în preajma primul război
mondial să se ajungă la peste 3000 de volume şi 1300
fascicole de reviste.
Parcă
pentru a confirma temerile exprimate de guvernul ungar, că o astfel
de societate a studenţilor români constituie un periculos exemplu
pentru studenţii de alte naţionalităţi, la manifestările
cultural-ştiinţifice participă, pe lângă studenţii
români de la “România Jună” din Viena, şi studenţi sârbi
şi slovaci.
După
pactul dualist din 1867 activitatea societăţii sporeşte în
intensitate, mai ales că la conducerea sa se găsea acelaşi
profesor universitar, Alexandru Roman.
Prof. Ioan Munteanu
Note
1. Iuliu Maniu, “Către studenţimea clujană”, în
“Almanahul Societăţii Academice Petru Maior”, Cluj 1929, p.
2;
2. V. Curticăpeanu, “Mişcarea culturală românească
pentru unirea din 1918”, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
1968, p. 140;
3. Ştefan Pascu, “Marea Adunare Naţională de la Alba
Iulia”, Cluj 1968, p. 123;
4. “Almanahul Societăţii Academice Petru Maior”, Cluj 1929,
p. 109;
5. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 141;
6. Andrei Radu, “Cultura franceză la românii din Transilvania până
la unire”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 199;
7. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 142;
8. Dan Berindei, “Cultura naţională română modernă”,
Ed. Eminescu, Bucureşti 1986, p. 381;
9. N. Bocşan, “De la revoluţia din 1848 la dualism
1848-1865”, în vol. “Memorandul 1892-1894”, II, Ed. Progresul Românesc,
Bucureşti 1994, p. 216;
10. I. Bulei; “Atunci când veacul se năştea...”, Ed.
Eminescu, Bucureşti 1990, p. 220;
11. “Almanahul Societăţii Academice Petru Maior...”, p. 110;
12. Idem, ibidem;
13. V. Curticăpeanu, op.cit., p. 142.
|
