|
(continuare din numărul precedent)
3. Penticostalii
Denumirea oficială:
CULTUL PENTICOSTAL sau BISERICA LUI DUMNEZEU CEA APOSTOLICĂ.
Scurt istoric: Cadrul
istoric şi religios în care apar penticostalii coincide cu începutul
secolului XX şi mediul baptist. Întemeietorul penticostalismului
modern a fost Carol Parham, un pastor baptist din California. El a început
să predice o “nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o
nouă Cincizecime (Pentecostes = Cincizecime, momentul pogorârii
Duhului Sfânt, la cincizeci de zile după învierea Domnului, de unde
şi numele de pentiscostali).
Astfel susţinea că
Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3 ianuarie
1901.
Destul de rapid, secta s-a răspândit
şi în Europa, mai întâi în Norvegia, apoi în Germania, prin
pastorul luteran Johann Paul, convertit la noua doctrină şi care
a devenit conducătorul sectei în Germania.
Penticostalii îşi
revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine
la Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea “vorbirii în
limbi”.
În funcţie de locul
unde se află, de numărul de membrii sau de tradiţii locale,
penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri: Credinţa
apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica
Penticostală a Sfinţilor, Biserica Evangheliei Depline, Biserica
Salem şi altele. Prima publicaţie “Vestitorul Evangheliei” a
fost editată la Akron, în statul Ohio. În momentul de faţă
sunt răspândiţi în toată lumea, au comunităţi
destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară
o misiune foarte activă
prin mijloace moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă
cu educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat
orfelinate, case pentru bătrâni, institute de dezalcoolizare, tipăresc
reviste, cărţi, iar “misionarii” desfăşoară
un intens prozelitism, penticostalii fiind astăzi una dintre cele mai
active şi mai agresive mişcări religioase pe plan mondial.
Apariţia în România:
Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din
Ungaria. Primul român, considerat întemeietorul penticostalilor la noi,
a fost arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America,
unde a ajuns în contact cu penticostalii şi a îmbrăţişat
doctrina lor. Întors în ţară, cu sprijinul unor maghiari mai
înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt personaj
important a fost pastorul baptist Ioan Bododea din Brăiliţa,
care, atras de “vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi
se intitulează “şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică.
Traduce o profesiune de credinţă penticostală intitulată
“Declararea fundamentului adevărat al Bisericii lui Dumnezeu”,
iniţiază două tipărituri “Glasul adevărului”
şi “Ştiinţa sfinţilor”.
În 1925, prin decizia
Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în România,
dar, cu toate acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi
în afara legii şi în anul 1942. O parte din ei s-au organizat în
cadrul cultului baptist, în timp ce alţii, în ascuns, îşi
ţineau adunările noaptea. În 1945, într-o conferinţă
la Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase
Penticostale şi reeditarea revistei “Vestitorul Evangheliei”. În
fruntea asociaţiei a fost ales Gheorghe Bradin, ca preşedinte.
În 1949 existau trei
organizaţii: Asociaţia “Biserica lui Dumnezeu Apostolică-Penticostală”,
asociaţia “Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi
asociaţia “Ucenicii Domnului Iisus Hristos”. În 1950 au primit
recunoaşterea juridică sub numele de Cultul Penticostal sau
Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică.
După 1989, prin reîntoarcerea
unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea capilor
“compromişi”, mişcarea penticostală a devenit mult mai
activă.
Doctrina: Între cele mai
importante învăţături ale penticostalilor, pe lângă
cele menţionate la început şi care sunt comune tuturor cultelor
neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală a Bibliei
singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei
penticostale şi Botezul în Duhul Sfânt care se poate primi şi
prin punerea mâinilor; atunci când botează cu apă practică
o singură afundare. Cina Domnului se oficiază cu azimă
şi must. Practică “spălarea picioarelor”, conducătorii
sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători,
mântuirea se realizează prin Harul lui Dumnezeu, faptele bune nu au
valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe
care Hristos o va întemeia împreună cu aleşii săi
penticostali. Practică glossolalia sau “vorbirea în limbi”
şi “tălmăcirea limbilor”, momente de delir şi
extaz în timpul adunărilor, o bolboroseală de cuvinte neînţelese,
un amestec de halucinaţie şi exaltare fanatică nu rareori
asociată cu afecţiuni psihice. Interzic căsătoria unui
penticostal cu un nepenticostal (necredincios).
Grupări dizidente:
Şi în cultul penticostal există grupări dizidente, unele
acoperite de cultul oficial, altele în conflict direct cu acesta.
Din “Biserica lui Dumnezeu
cea Apostolică”, ce funcţiona la Arad, s-a despărţit
gruparea numită Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt, condusă
de maghiarul Soday Alexandru, venit din Ungaria şi Isbaşa
Alexandru din Lugoj, Bodor Eugen şi G. Cojocaru din Bucureşti.
Ucenicii Domnului Iisus
Hristos, conduşi de Ioan Popa din Sebiş (Arad) şi Ioan Crişan,
practică rugăciunile de noapte insistente şi “vorbirea în
limbi”.
Biserica Apostolică de
Ziua a Şaptea sau Pentiscostalii de Ziua a Şaptea grupare apărută
în satul Valea Florilor (Cluj), al cărei lider a fost Ioan Boer. Au
reimpus practici din Vechiul Testament şi regimul alimentar.
Biserica lui Dumnezeu cea
Apostolică Botezată cu Duhul Sfânt sau Universaliştii, întemeiată
de Victor Chirilă, practică Botezul nu în numele Sfintei Treimi
ci în numele lui Iisus Hristos şi numai în apă curgătoare.
Refuză orice fel de legătură cu statul, căruia îi
contestă orice drept de control.
Penticostalii negri, sau
gruparea “Al treisprezecelea apostol” apare prin anii ’70 în judeţul
Timiş. Pe lângă intensificarea “vorbirii în limbi”, aceştia
pretind că Duhul Sfânt le transmite prorociri şi descoperiri
noi, refuză căsătoria iar celor căsătoriţi
le interzic relaţiile conjugale, se numesc apostoli şi poartă
barbă.
Creştinii liberi şi
Misiunea populară liberă cu mulţi adepţi în oraşul
Cugir, promovează cel de-al doilea botez pentru toţi credincioşii
(penticostali). Fiinţa supremă este Dumnezeu şi neagă
rolul lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt.
Biseriva Nouapostolică
(Penticostală) Internaţională, are în frunte un
“patriarh”. Din anul 1988 este Richard Fehr din Lundra. La noi în
ţară au apărut după 1900 şi au sediul la Constanţa.
4. Pocăiţii sau Creştinii
după Evanghelie
Denumirea oficială:
CULTUL CREŞTIN DUPĂ EVANGHELIE
Scurt istoric: Această
grupare de orientare calvinistă a apărut în Elveţia în
sec XIX şi se numea la început simplu “chrétiens”. Un amestec
de învăţături ale lui Zwingli dar şi ale baptiştilor
sau ale lui George M. Müller. Creştinii după Evanghelie nu au
practic un întemeietor, ei consideră că fondatorul mişcării
este însuşi Mântuitorul, a cărui învăţătură
este cuprinsă în Evanghelie.
Importanţa acestai grupări
neoprotestante pentru România este dată de unirea pe care secta lui
Tudor Popescu (Tudoriştii) au încheiat-o cu mişcarea Creştinilor
după Evanghelie.
Apariţia în România:
La sfârşitul sec. XIX, primii misionari sosiţi în România au
fost: englezul E.H. Broadbent, urmat de învăţătorul elveţian
Francois Brenay, care a început să ţină adunări la
Bucureşti şi să predice în limba franceză pentru
“bonjuriştii” societăţii bucureştene. Sora
institutorului elveţian Sarah Brenay a sosit şi ea în România
prin anii 1902-1903 şi a început evanghelizarea în limba germană
printre saşii de la Râşnov, Codlea şi Braşov iar mai
apoi la Sibiu şi Cisnădie, unde predica şi se adresa şi
românilor prin asociaţia religioasă “Crucea Albă”,
condusă de pastorul luteran, ajutat de bănăţeanul
Victor Kolle.
În 1909 Francois Brenay a
plecat din România iar conducerea mişcării a fost încredinţată
lui Ioan Petrescu. După 3 ani a sosit în România arhitectul elveţian
Buhrer, membru al Adunării Creştinilor Liberi din Apus, care s-a
stabilit la Ploieşti unde înfiinţează “Adunarea”
şi a întocmit primul statut. Grigore Fotino Constantinescu, fiul
unui ofiţer, trimis în Elveţia pentru a învăţa
ceasornicăria se întoarce în ţară şi se intitulează
“prim predicator” evanghelist, în preajma izbucnirii Primului Răzbi
Mondial. Plecat la Iaşi, răspândeşte învăţăturile
sale în Moldova şi deschide o casă de rugăciuni la Iaşi.
Întors la Bucureşti organizează o Uniune a Comunităţilor,
scoate broşura “Buna Vestire” şi, împreună cu
colaboratorul său Gheorghe Teodorescu, revista “Viaţa şi
lumina”.
În 1937 Creştinii după
Evanghelie fuzionează cu secta lui Tudor Popescu. Acesta fusese preot
la Biserica “Sf. Ştefan” din Bucureşti, cunoscută
şi sub numele de “Cuibul cu Barză”. Tudor Popescu a fost
atras spre ideile sectare şi eretice de bogata Raluca Calimachi
şi de Dimitrie Cornilescu, fost cântăreţ la Cuibul cu Barză,
care sfătuit de aceiaşi “patroană” spirituală,
pentru a scăpa de serviciul militar, a intrat în monahism,
stabilindu-se nu la o mănăstire ci la moşia acesteia de la
Stănceşti-Botoşani. Aici a început traducerea Bibliei într-o
nouă variantă, care se editează şi astăzi la
Societatea Britanică, Biblia fiind folosită de sectele şi
grupările neoprotestante. Pentru practici şi învăţături
eretice, Tudor Popescu a fost caterisit în 1924, dar cu sprijinul Ralucăi
Calimachi, a reuşit să cumpere o casă în Bucureşti,
pe care a transformat-o în casă de rugăciune, actualul loc de
adunare din Str. Carol Davilla.
Fuziunea între “tudorişti”
şi Creştinii după Evanghelie a foat oficializată de
stat în anul 1946 ca o uniune a două asociaţii creştine însă
între cele două ramuri există deosebiri pe care le vom expune
mai jos.
Doctrina: Folosesc numai
Biblia britanică (USB), traducerea lui Cornilescu, tendenţioasă
şi cu multe expresii menite să justifice doctrina neoprotestantă.
Botezul este pentru ei de trei feluri: cel cu apă, care nu este decât
un ritual ce nu mântuieşte; Botezul Duhului care poate fi primit împreună
cu cel al apei şi Botezul în “moartea Domnului” sau cea mai înaltă
treaptă la care poate ajunge un “pocăit”. Cina Domnului este
doar o comemorare şi se face cu pâine şi vin. Despre sfârşitul
lumii, creştinii după Evanghelie afirmă că domnia de
1000 de ani a lui Iisus Hristos va începe la a doua venire ce va avea loc
la 7 ani după venirea “tainică”, în care numai Biserica Îl
va vedea. Ziua de rugăciune este duminica, la care se adaugă
şi alte sărbători. În rest, elementele comune ale
doctrinei neoprotestante prezentate în numărul trecut sunt valabile
şi pentru creştinii după Evanghelie.
5. Iehoviştii
Denumirea oficială:
MARTORII LUI IEHOVA; se mai
numesc şi Studenţi în Biblie, Milenişti, Russelişti
(după numele lui Russell, unul dintre fondatorii sectei) sau
Calculatorii serioşi ai mileniului.
Scurt istoric: Charles Taze
Russell (1852-1916), întemeietorul iehovismului, a fost contemporan cu
Hellen With (mentorul adventiştilor) şi a fost preocupat şi
el, în egală măsură, de stabilirea datei sfârşitului
lumii. Pentru a se deosebi de falşii calculatori ai mileniului,
şi-a format un grup de “calculatori serioşi” ai celei de-a
doua veniri a lui Iisus Hristos. Se pare că era de origine germană,
dintr-o veche familie mozaică, sau, după unii, dintr-o familie
de presbiterieni irlandezi. S-a născut în 1852 la Pittsburg, în
Pensylvania, într-o familie adventistă foarte înstărită,
dar nesupusă rigorilor sectei, ci mai degrabă practicanţi
ai unui libertinaj incompatibil cu normele susţinătorilor
adventului.
Russell a călătorit
mult, a ajuns şi în Ţara Sfântă unde s-a interesat de
locul bătăliei finale (Armaghedonul, Apoc. XVI, 16). În 1872,
cu un grup de adepţi s-a despărţit de gruparea adventistă
şi a pus bazele “studenţilor în Biblie”. Au calculat data
venirii Domnului în anul 1874, despre care a scris şi o carte
“Scopul şi modul venirii a doua a Domnului”. După ce
prevestirea nu s-a împlinit, au recurs la aceeaşi metodă
adventistă arătând că Hristos a venit “în duh” nevăzut
de nimeni, iar venirea cea reală va avea loc după 40 de ani,
adică în 1914. A trecut şi 1914 iar iehoviştii europeni au
mai adăugat alte date: 1975 în Austria sau 1995 în Ungaria.
Adventiştii l-au
declarat pe Russell “eretic”. Averile lui au crescut, iar din anul
1879 a publicat revista “Turnul de veghere” tradusă în foarte
multe limbi şi şi-a fixat sediul la Brooklin. După Russell,
la conducerea mişcării iehoviste a urmat J. R. Rutherford
(1869-1942) unul dintre cei mai bogaţi americani din perioada
interbelică, judecător şi scriitor iehovist de origine
mozaică. Acesta a publicat o broşură intitulată
“Miloane care trăiesc acum nu vor muri niciodată”, a
calculat anul veniri Domnului în 1925, apoi 1948.
Important pentru perioada
Rutherford este că a dat iehovismului o nouă orientare sau
statut de mişcare politică, în ideea unui stat unic Regatul sau
Împărăţia lui Iehova. Lui i-a urmat Nathan H. Knorr
(1906-1978) şi el de origine mozaică, iar actualul conducător
este J. Wilkinson.
Apariţia în România:
Pătrunderea sectei iehoviste în ţara noastră se leagă
de numele ardeleanului Ioan Sima, care l-a cunoscut pe Russell, iar acesta
l-ar fi sfătuit să se întoarcă în România şi să
propovăduiască mesajul lui Iehova. Venind în Ardeal şi
beneficiind de mijloace materiale primite de la “fraţi”, a
organizat primul “grup” de iehovişti. “John-profetul” se
declară profet-lider şi a cerut chiar autorizarea şi
recunoaşterea din partea statului pentru iehovişti, cerere
evident respinsă din cauza doctrinei iehoviste care nu recunoşte
nici autoritatea nici instituţiile fundamentale ale statului.
În 1927, după un timp
de judecată sănătoasă, în mediul românesc, Ioan B.
Sima se convinge de erorile şi rătăcirile iehoviste şi
părăseşte secta, revenind la Biserica Ortodoxă. A rămas
neclintit cu toate ameninţările şi presiunile iehoviştilor
menite să-l recupereze pe “profet”.
Conducerea grupării
iehoviste a fost preuată de unguri, care a continuat editarea atât a
revistei “Turnul de veghere” cât şi a altor broşuri. De la
Cluj, unde era centrul, mişcarea iehovistă se răspândeşte
în Maramureş, Crişana, Banat apoi în Moldova şi Muntenia.
Abia după 1989, printr-o neînţeleasă şi iresponsabilă
decizie s-a îngăduit organizarea şi funcţionarea
Martorilor lui Iehova, fapt nepermis în multe din statele occidentale.
Doctrina: Între punctele
importante ale doctrinei iehoviste se află:
- nerecunoaştere Sf.
Treimi; Dumnezeu Iehova este unul singur, Iisus Hristos nu este Dumnezeu
adevărat ci o creatură a lui Iehova iar Duhul Sfânt este numai
o putere a aceluiaşi Iehova. De aceea ei nu sunt creştini pentru
că temelia creştinismului este credinţa în
Hristos-Dumnezeu;
- nu există suflet
nemuritor, omul este o simplă fiinţă raţională,
iar învierea este un dar pe care Iehova îl va face martorilor lui;
- pretind cunoaşterea
exată a datei celei de-a doua veniri şi a întemeierii împărăţiei
de 1000 de ani din care vor face parte numai cei aleşi de Iehova (iehovişti);
- nu există nici iad
nici chinuri veşnice;
- nu acceptă nici o sărbătoare,
ziua de odihnă fiind sâmbăta.
Iehoviştii practică
un prozelitism agresiv, anunţând Războiul universal al
Armaghedonului din care vor ieşi biruitoare doar forţele aliate
iehoviştilor şi se va instaura guvernul “mondial” al lui
Iehova. Principiile şi practicile iehoviste sunt violente, revanşarde
şi deosebit de periculoase pentru orice societate. Prin respingerea
statului, a serviciului militar, a justiţiei, asistenţei
medicale, transfuziei de sânge, interzicerea consumului de carne,
practicarea zeciuielii (plată către sectă a 10 % din toate
veniturile), controlarea şi ameninţarea membrilor sectei care
nu-şi fac datoria de “misionari” supuşi la o adevărată
teroare, dincolo de forma amabilă în care se prezintă pe la uşile
tuturor, au obligat multe state democratice din lume să interzică
secta Martorii lui Iehova pe teritoriul lor, deşi aceasta nu înseamnă
că ei nu există în clandestinitate. Majoritatea sunt persoane
ignorante deşi nu rareori se pot întâlni şi iehovişti de
un anumit nivel care însă au trecut printr-un real proces de spălare
a creierului.
Redacţia
(va urma)
|
|
