|
În numele Albei-Iulii sau Albei Iulia, cetate a
spiritualităţii şi împlinirii noastre, se împletesc,
semnificativ, două istorii: aceea a oraşului, ajuns capitala
Unirii celei Mari a românilor în anii 1599-1600 şi 1918, şi
istoria unificatorului, la jumătatea veacului X a primului stat românesc
medieval de-sine-stătător - Transilvania.
Apoulon, mare aşezare a traco-dacilor apuli, adică "cei
puternici, cei viteji" care de la Piatra Craivei dominau podişul
transilvan, Apulum pentru romani şi sediu al legiunii XIII Gemina
care a durat aici, pe platoul "la Cetate", sub Traian (98-117
e.n.) cel mai mare castru de piatră din Dacii, pe o întindere de cca.
30 ha, localitatea s-a dezvoltat în secolele II-III pe două direcţii:
1. centrul politico-militar, administrativ şi religios în jurul
castrului, devenit, în 118, reşedinţă a guvernatorului
Daciei Superioare, capitală a Daciei Apulensis în 124 e.n. şi
în fine, din 168, detronând Sarmizegetusa Ulpia Traiana, capitala
tuturor Daciilor, ca reşedinţă a guvernatorului celor trei
Dacii - "Iegatus Augusti pro praetore III Daciarum", municipium
sub Marcus Aurelius (161-180) şi colonia sub Commodus (180-192)
şi
2. centrul meşteşugăresc şi comercial, port la Mureş,
dezvoltat, în paralel, în cartierul Partoş de astăzi, devenit
sub Septimius Severus (193-211) Municipium Septimium Apulense, apoi
Colonia Nova Apulense.
Foarte întins, bogat, puternic, centru de iradiere a romanizării
şi cel mai important oraş roman nord-dunărean, motiv pentru
care a şi fost cunoscut, in toto orbe Romano, ca emblemă
a Daciei Felix, sub numele de Chrysopolis - "Oraşul de
aur", Apulum şi-a continuat dezvoltarea şi după
retragerea strategică aureliană din 275. Zecile de inscripţii
descoperite, multe de natură creştină, ca şi săpăturile
arheologice întreprinse de Nicolae Gudea, regretatul Radu Heitel şi
Mihai Blăjan, au demonstrat că, dacă legiunile şi
administraţia imperială s-au repliat în sud, auxiliari indigeni
au continuat să asigure garnizoana de pe platoul "Cetate"
iar meşterii daco-romani şi negustorii şi-au continuat
activitatea în cartierul Partoş şi în secolele IV-VI.
Cetatea şi aşezarea civilă au trecut cu bine şi de
epoca luptelor cu avarii, strămoşii secuilor, astăzi
complet deznaţionalizaţi prin maghiarizare, epocă punctată
arheologic prin urme de incendii, dezvoltându-se în veacurile VIII-X ale
culturii unitare Dridu, ca un mare centru meşteşugăresc
şi comercial românesc, legat de transportul sării pe Mureş
spre Tisa şi oraşul port al sării Sala, din ducatul ducelui
român-timocean, simbolic numit de gestele ungare "Salanus". Iar
pe platoul "Cetate", fortificaţiile şi garnizoana au
subzistat ca şi la Porolissum (Moigrad) adaptându-se vremurilor
şi devenind, din "romane" - pe măsură ce mareea
slavă, încununată de valul fino-turcic al lui Almus şi
Arpad, i-a izolat pe băştinaşi de romanitatea occidentală
anihilată în Pannonia istorică - româneşti.
Până la cumpăna veacurilor XI/XII, când regii românocumani ai
Budei se infiltrează pe urmele lui Voicu-Stefan cel Sfânt (997-1038)
pe valea Mureşului, garnizoana românească a continuat să
apere "Cetatea" de piatră de pe platou, o construcţie
impresionantă, albă, în mijlocul câmpurilor verzi, ceea ce i-a
făcut pe slavi să-i dea noul nume, care l-a detronat pe cel
vechi: - "Bălgrad" - "Cetatea Albă". Românii
l-au acceptat sau poate ei înşişi l-au sugerat, Bălgrad
fiind doar traducerea, ca şi în cazul Cetăţii Albe de la
Nistru, dar i-au zis întotdeauna simplu, în limba lor - ALBA, transformând
adjectivul în substantiv-nume propriu. "- Un'e meri? - La
Alba."
Cât despre conducătorul care şi-a unit numele şi destinul
cu acelea ale cetăţii, acesta face parte din galeria marilor noştri
bărbaţi pe care istoria i-a ocolit sau chiar văduvit de
identitate, din dorinţa de a fi mai "europeni" decât
suntem, deşi mi-e greu să înţeleg cum poţi fi
european prin maghiarizare, adică sub un stindard de sorginte asiatică.
Astfel, am preluat şi utilizat pentru el un nume provenit din
arsenalul propagandistic al omologilor unguri - Gyula. Un nume inexistent
în gestele ungureşti de secol XII-XIV care, confundându-l, e drept,
cu alte personaje omonime îl desemnează cu türcicul "Gyyla",
originalele "Geula" cu sonoritate dacică, ori
"Gelu", care ne duce cu gândul la martirul "Gelou ducem
Blachorum" sau chiar cu românescul "Jula". Iar dacă
n-au observat ca români, avem şi astăzi în onomastică
"Jula", cu derivatul Julea şi derivatele din "Geula"
- "Giulea", Giuliţă", "Giuleşti",
cum de n-au remarcat ca, mai nou, francofoni, măcar, numele cronicăresc
"Julius", indicându-l pe latinescul Iulius şi pe românescul
Iuliu extrem de răspândit în Ardeal?
Pentru al izola de celelalte personaje omonime pe acest "Geula"-Iuliu,
cronicile ungureşti îl numesc şi "cel Bătrân"
arătând că, spre deosebire de Arpad şi urmaşii săi
maghiaro-români Zulta şi Toxun din stirpea lui. "Duca" de
Ung şi al lui Menumorut", el nu era un simplu dux-duce" ci
un mare duce. Un "dux magnus et potens", un duce mare şi
puternic, apărut din interiorul Ultrasilvanei, pe care avea să o
transforme, în prima jumătate a veacului X într-un "regnum
latissimum et opulentissimum". Ascensiunea sa a început după
ocuparea Albei "o mare cetate ce fusese construită mai demult de
romani" şi pe care a descoperit-o cu ocazia unei vânători,
consemnează "Cronica Pictată de la Viena".
Predilectă în explicarea întemeierilor de state româneşti - a
se vedea povestea întemeierii Moldovei prin Dragoş şi Bogdan -
şi ascunzând lupte crâncene, tema vânătoarei maschează
şi aici luarea prin luptă a Albei, fapt confirmat arheologic de
distrugerile plasate în deceniile 2-3 ale secolului X. Cum tot
arheologic, se constată absenţa oricăror urme de călăreţi
maghiari în întreg veacul, este de presupus că afacerea a fost româno-română,
marcând unificarea întregului spaţiu intracarpatic de către
Iuliu, ridicat în vidul de putere creat după moartea lui "Gelu
Românul", tocmai în ideea prevenirii agresiunii "unguarilor",
adică a finotürcicilor stabiliţi la vest de Tisa. Este drept că,
lucrând de douăzeci de ani la cele două necropole româneşti
de sec. VIII-X şi XI-XII, Mihai Blăjan a descoperit scheletele
unei duzini de războinici maghiari, înhumaţi separat, însuşite
cândva de un academician rapace care, încă, nu a ştiut să
le exploateze în susţinerea tezei existentei voievodatului de Alba,
dar acestea, ca şi altele recent descoperite, pot întregi imaginea războiului
de succesiune declanşat de Voicu-Ştefan cel Sfânt, împotriva
celui de-al treilea dinast de la Alba "Geula", "Iuliu cel
Mic" sau "cel Tânăr".
Revenind la Iuliu cel Bătrân, bunicul beligeranţilor de la
1002, se pune întrebarea - de unde a pornit acesta campanie împotriva
Albei? Răspunsul pare a fi oferit de numele atribuite, în lipsa
cunoaşterii celor reale, de gestele ungureşti, celor două
fiice ale sale: ortodoxa "Saroltha" (cea care scria cu litere
chirilice) - viitoarea mamă a lui Voicu, devenit Ştefan prin
rebotezare în rit catolic - un nume ce s-ar traduce prin "Pământul
udat de apa Oltului" şi "Caroltha" sau "Oltul
Negru". Simon de Keza şi Cronica pictată ar sugera astfel că
"Geula" Iuliu "cel Bătrân", era un duce român
din Ţara Oltului sau Făgăraşului, stăpânind
şi la sud de munţi, unde, pe vremea gestelor, Oltul devenea
"Negru", întrucât intra în teritoriul controlat de cumani,
motiv pentru care se numea Cumania Neagra, iar locuitorii "karaulaghi"
- "români negri" (Rasid-od-Din), ceea ce ar coborî pretenţiile
viitorilor dinasti munteni asupra ducatului de Făgăraş mult
sub Litovoi (c.1247 - c.1279), până la începutul veacului X.
Important este faptul că, odată la Alba, "Geula"-Iuliu
a întreprins o operă constructivă, transformând aşezarea
în sediu arhiepiscopal ortodox, pe la anul 947, mărturie stând, după
Radu Heitel, rotonda-baptisteriu, pe care, odată intrată în
familia arpadino-română a lui Geysa (tatăl lui Voicu), Saroltha
o va copia în catedralele de la Veszprem şi ... "Alba Regală",
rivala ungară a Albei transilvane.
Confirmând lipsa arheologică a urmelor maghiare, Cronica pictată
atestă că vreme de o jumătate de veac "Geula"-Iuliu
s-a vădit "duşman ungurilor care locuiau în Pannonia",
deci dincolo de centura de mlaştină a Tisei, până la care
şi-a lărgit însuşi stăpânirea "regatului"
său "foarte întins şi foarte bogat". Un prim "regnum"
medieval românesc, unificat aşadar la jumătatea veacului X ca
stat de sine-stătător - Ultrasilvana, Ţara Ardealului sau,
după Codex Latinus Parisinus (care pune emblematic denumirea de Făgăraş)
"Valachia Tran Siuana". Întemeietorul stabilindu-şi
capitala la Alba, în mod firesc oraşul i-a preluat numele devenind
Alba lui Iuliu, Alba-Iulii, Alba Iulia.
Pacea cu ungurii s-a încheiat pe la începutul deceniului 7, când,
potrivit cutumelor medievale, Iuliu a pecetluit-o, ca odinioară
"Menumorut", dând-o pe "Saroltha", "o fată
foarte frumoasă, de a cărei frumuseţe vorbeau de multă
vreme duci de prin provincii" (Chronicum Pictum Vindobonense) de soţie
romano-maghiarului Geysa. Căsătorie aranjată de mama şi
bunica acestuia, ambele creştine ortodoxe din Ardeal!
FASTĂ pe termen scurt, fiindcă a permis consolidarea primului
stat medieval românesc, această căsătorie s-a dovedit
nefastă pe termen lung: rodul ei, Voicu, cel care şi-a vândut
credinţa ortodoxă pe titlul regal, devenit catolic şi
declanşând războiul de secesiune în 1002, a declanşat
implicit ofensiva catolică, nicicând încheiată, împotriva
latinilor ortodocşi de la este de Tisa - ROMÂNII.
Odiseea lui Iuliu Întemeiatorul explică însă de ce principii
independenţi ai Ardealului şi-au fixat capitala la Alba Iulia
şi au apărat frontiera pe Tisa, şi de ce Mihai Viteazul a făcut
din ea capitala României întregite, neuitând să revendice "Seghedinul
care şi mai încoace a ţinut de Ardeal" şi celelalte
teritorii până la Tisa - pentru că Alba a fost capitala fixată
de Iuliu, întemeietorul primei Tări româneşti de sine-stătătoare
- Valachia Tran Siuana - între Carpaţii Orientali şi Tisa. Se
explică astfel şi de ce, revendicând la rândul său, prin
tradiţie, moştenirea veche a lui Iuliu, naţiunea română
din provinciile ocupate de Austro-Ungaria, a ţinut să-şi
restabilească suveranitatea la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, neuitând
să specifice că proclamă libertatea şi unirea cu România
a locuitorilor şi teritoriilor lor cuprinse între Carpaţii
Orientali şi Tisa, până la confluenta acesteia cu Dunărea.
Ceea ce nu se poate explica însă, este de ce acest oraş, care a
fost Capitala daco-romanilor, a primului stat românesc de sine-stătător
şi, în fine, a tuturor românilor sub Mihai, domnul Unirii, pentru a
consfinţi crearea României Mari la 1 Decembrie, nu este aşa cum
în mod logic şi prin tradiţie ar trebui să fie, Capitala
României contemporane! şi nici de ce, la 1 Decembrie 2001, dată
legată nemijlocit de Alba Iulia, a fost serbată cu fast
birocratic la Bucureşti, în timp ce Ţara şi reprezentanţii
românilor de pretutindeni au adus un sincer omagiu Cetăţii
şi pământului în care-şi doarme "somnul lin",
având, atât cât ne-a rămas, "codrul aproape", pe nedrept
uitatul nostru prim ctitor de Ţară românească, Iuliu cel Bătrân!
Dr.
Mircea Dogaru
|
|
