|
În
lucrarea "Memorii", publicată în anul 1993, Academicianul
David Prodan scria despre primii ani ai copilăriei sale: "N-am
avut o viaţă de suferinţe, de mizerii care să
impresioneze, nici o viaţă de aventură care să stârnească
vreun interes deosebit. N-am făcut nici eforturi spectaculare pentru
a deveni. Am avut o viaţă ca nenumărate altele, fără
nimic excepţional, o viaţă care spune prea puţin
altuia, îi poate trezi puţin interesul. Desigur am pornit de jos,
dar am urcat scara destul de normal, treaptă de treaptă,
potrivit dotaţiei fireşti şi împrejurărilor, mai mult
favorabile decât nefavorabile. Nu mă socotesc deci îndreptăţit
nici să-mi confecţionez o biografie care să reclame vreo
compasiune sau vreo admiraţie. N-am avut, ce-i drept, o viaţă
uşoară - viaţa în genere nu este uşoară - dar
nici grea ca să mă plâng funciar de ea. N-au lipsit nici
umilirile, murdăriile chiar, şi încă multe, mai ales în
noua viaţă "liberă", din partea oamenilor
"liberi", dar acestea s-au petrecut pe planul meschin al vieţii
de toate zilele, pe care le înduri, anonim, ca mulţi alţii,
şi cauţi să te ridici deasupra lor, deplasând accentul pe
planul superior al vieţii. N-am fost scutit nici de duşmănii,
de invidii în viaţa ştiinţifică, dar poate ele au
fost şi omagiul calităţii. Privind pe această treaptă
înapoi văd că am străbătut un urcuş remarcabil
de la punctul de pornire, mă găsesc pe o treaptă pe care
n-as fi îndrăznit să o visez, nici măcar târziu. Am urcat
încet, fără să văd ţinta finală. De altfel
nu mi-am închipuit nici această longevitate. Am fost în genere slab
dotat fizic, bolnăvicios, bolile din tinereţe mi-au scăzut
speranţele în viaţă lungă, nu îndrăzneam nici să
mă gândesc la vârsta de azi".
S-a
născut la 13 martie 1902, în satul Cioara, Săliştea de
azi, din judeţul Alba, sat iobăgesc, în trecut, al familiei
Borcsay, care până în 1918 a avut moşie şi
"castel". Părinţii, Ilie Prodan şi Ana Moţu
erau ţărani mijlocaşi în raport cu condiţiile
economice din sat. A avut 2 surori, Ana şi Saveta, şi un frate,
Ion, care a murit de timpuriu. Ca băiat şi primul născut
s-a bucurat totdeauna de anumite avantaje.
Primele
clase le-a făcut la şcoala confesională din sat. În acest
răstimp a încercat cea dintâi mare durere, i-a murit mama la numai
28 de ani. La îndemnul preotului şi a învăţătorului
din sat s-a hotărât să continue şcoala la un liceu. Dar
pentru aceasta trebuia să cunoască limba maghiară, urmând
să repete clasa a IV-a la o astfel de şcoală. S-a optat
pentru cea din Sebeş, la care au plecat din sat doar trei elevi. La
terminare se înscrie, pentru anul şcolar 1913-1914, la Liceul
maghiar Kun, din Orăştie, vechi colegiu reformat, frecventat de
mulţi români, unde a făcut clasa întâia. Cea următoare
l-a găsit în război, iar sfârşitul lui, în clasa a VI-a.
La Marea Unire din Alba Iulia n-a participat, era bolnav. În anul următor
îl găsim elev în clasa a VII-a la Liceul românesc "Aurel
Vlaicu" din Orăştie, liceu care şi-a început
activitatea la 15 iulie 1919, cu 14 profesori şi 410 elevi. Clasele
VII şi VIII au "echivalat cu o adevărată
transfigurare, cu deschiderea orizontului larg al culturii şi mai
ales al literaturii române". După absolvirea examenului de
maturitate a plecat la Cluj, şi pentru că nu avea mijloace
materiale de întreţinere a intrat translator la Directia generală
a Cărţii funduare (registru cadastral). În toamnă s-a înscris
la Facultatea de litere, secţia limba română şi istorie, a
Universităţii Daciei Superioare din Cluj, unde decan era
Alexandru Lăpedatu, şi unde a "nimerit perioada cu cel mai
înalt prestigiu al ei". Licenţa şi-a luat-o în anul 1924,
în istorie şi arheologie, cu obiectul principal, istoria universală.
Ani
de-a rândul şi-a însuşit apoi ştiinţele auxiliare
ale istoriei, a frecventat literatura istorică românească
şi pe cea maghiară. S-a iniţiat în paleografie latină
şi românească, în cronologie, heraldică şi
sigilografie, etc. Dar în prim plan a rămas arhivistul care era.
"Îmi place să mă numesc arhivist, şi mă simt
bine între arhivişti" spunea adesea. Gustul pentru cercetare
i-a venit treptat. Se îndrepta tot mai mult spre istoria ţărănimii
din Transilvania, de care era legat prin origini. Una din preocupări
a fost, de la început, răscoala lui Horea, din care s-a născut
teza de doctorat - Răscoala lui Horea în comitatul Cluj şi
Turda. Cu unii membrii ai comisiei de doctorat a ajuns în contradicţie,
la dispută şi din acestea s-a născut Supplex Libellus
Valachorum, mai întâi ca un articol, apoi ca o carte. Şi-a decis
cariera la Arhivele Statului, filiala Cluj, unde a lucrat 13 ani. Mai apoi
a intrat suplinitor la Biblioteca Universitară - arhiva istorică.
Prima
călătorie în străinătate a făcut-o în anul 1930
pe traseul Budapesta, Viena, nordul Italiei şi, prin Elveţia, la
Paris unde a stat 6 săptămâni. În anul 1934 stă două
săptămâni la Constantinopol iar în 1955, cu prilejul
Congresului mondial al istoricilor, de la Roma, revine în Italia unde a
vizitat pe îndelete cele mai importante centre. Şederea la Viena i-a
fost asigurată de o bursă modestă, în vederea strângerii
materialului documentar pentru monografia, Răscoala lui Horea. Aici
n-a putut ajunge, spre marea lui dezamăgire, la Arhiva Camerală
ci doar la cea a Consiliului de război, de unde însă n-a putut
extrage decât registrele. La atât de putin au fost limitate călătoriile
sale prin Europa, în care însoţitor fidel şi ajutor preţios
i-a fost soţia.
În
tinereţe opţiunile politice i-au fost orientate spre stânga,
fireşte spre ţărănism, doctrină sociologică
afirmată intens după primul război mondial, ca o ipoteză
a poporanismului, pornind de la propria-i clasă, de la ţărănime.
În timpul războiului a fost implicat în acţiunile de mişcare
muncitorească, iar în toamna anului 1943 a fost arestat, împreună
cu mulţi prieteni de stânga şi ţinuţi închişi
două săptămâni la Siguranţa Statului şi alte două,
la Închisoarea militară. Pe măsură ce activa se descoperea
tot mai puţin apt pentru activitatea politică, pe care a şi
părăsit-o, de altfel, în anul 1947. Un an mai târziu a fost
ales membru corespondent al Academiei române, moment din care şi-a
început cariera universitară.
În
timpul celui de-al doilea război mondial a fost concentrat, ca
furier, la Regimentul 91 Infanterie din Alba Iulia, la Corpul VI Armată
de la Timişoara şi la Corpul VII Armată de la Sibiu.
În
perioada întunecată din timpul cedării Transilvaniei s-a
refugiat la Sibiu, iar în anul 1945 s-a numărat printre primii
universitari veniţi la Cluj. Pe atunci era bibliotecar-arhivist la
Biblioteca Universitară. În momentul tragic pentru România
prilejuit de Dictatul de la Viena, vede lumina tiparului lucrarea, Teoria
migraţiei românilor din Principatele române în Transilvania în
secolul al XVIII-lea, în care evidenţiază cu vigoare, prin apel
la statistica epocii, la nivelul unei strălucitoare demonstraţii,
un puternic flux uman dinspre Transilvania către Principate. Mai avea
pe atunci publicată şi lucrarea Supplex Libellus Valachorum,
operă de interpretare prin excelenţă, menită să
explice actul politic în ambianta ideilor europene. Odată cu
publicarea celei de a doua ediţii a Supplexului în anul 1967, tipăreşte
şi monumentala operă, Iobăgia în Transilvania în secolul
al XVI-lea, în trei volume.
A
ajuns profesor de istorie modernă la Universitatea din Cluj şi
şef de secţie la istoria modernă de la Institutul de
istorie şi arheologie. Când s-a hotărât publicarea marii colecţii
de Documente privind istoria României, în zeci de volume, a fost numit
responsabil al Colegiului de documentare din Cluj. Catedra de la
Universitate a pierdut-o la vârsta de 57 de ani, dar nu i s-a luat de
drept, ci a fost pus deliberat în situaţia de a o părăsi.
A
fost pensionat înainte de vreme fără să întâmpine vreo
rezistentă din partea Rectorului sau a Ministerului. N-a fost învrednicit
nici cu obişnuitul titlu de consultant, nici cu dreptul de a conduce
doctorate. Astfel a început să lucreze singur, fără
colaboratori de la Institut, fără colectiv.
În
anul 1979 tipăreşte Răscoala lui Horea, în două
volume, lucrare monumentală a istoriografiei române. Opera desluşeşte
firele unui eveniment considerat crucial în devenirea istorică a românilor.
În ea a scos la iveală determinaţii legate intim de structurile
feudalităţii locale.
Împlinirea
a 100 de ani de la naşterea marelui nostru istoric a trecut aproape
neobservată. Un articolaş într-un cotidian albaiulian a amintit
sintetic şi circumstanţiat, că pe meleagurile judeţului
Alba s-a născut unul din cei mai străluciţi şi mai
prolifici tălmăcitori ai ştiinţei istorice româneşti,
un savant de renume mondial al cărui nume, scris cu litere de aur, înobilează
panteonul marilor istorici ai poporului român.
Opera
savantului, prezentată selectiv aici, "pornită din adâncul
său devotament pentru mulţimile ţărăneşti,
din care se trăgea, durată sistematic, cu abnegaţie, cu
curajul renunţării tentaţiilor facile, s-a fixat în prim
planul istoriografiei contemporane".
dr.
Closca L. Băluţă
La întocmirea acestui articol a fost consultată lucrarea, David
Prodan, Memorii, Bucureşti 1993. Bibliografia exhaustivă a
operei acad. David Podan, întocmită de prof. univ. dr. Nicolae
Edroiu, poate fi consultată în lucrarea, Stat, societate, naţiune,
Cluj-Napoca, 1982, îngrijită de N. Edroiu, A Răduţiu
şi P. Teodor
|
|
