ADDENDA - DOCUMENTAR:

PSALTIREA DE LA RÂMNIC, 1782

Este vorba de PSALTIREA PROROCULUI ŞI ÎMPĂRATULUI DAVID, text păstrat în întregime (154 file) şi aşezat la începutul lucrării care numără 219 file. Lipsesc, însă, primele file din partea de început (desigur, nu multe), intitulată „Cum se citeşte Psaltirea”.

Cartea, imprimată cu caractere chirilice, are format A 5 şi grosimea de cca 5 cm, fiind legată în piele (se văd pe alocuri tăbliţele-coperte de stejar). Cele două încuietori în care se prindea sunt deteriorate, pielea coperţilor învelite  păstrându-se în general bine.

Din cele 219 file, 154 cuprind Psalmii lui David în întregime, 13 file şi o pagină cuprind „Cântarea lui Moise”. Urmează o pagină de „rânduială” pentru marile praznice de peste an, apoi 13 file şi o pagină dedicate Pripealelor pe parcursul anului bisericesc (septembrie-august), apoi 5 file cu calendarul bisericesc de la 1401 până la 1682 (lipsesc unele pagini din această secţiune), cuprinzând datele respective, după care „Pascalia care se vede după cuprinderea slovelor”, cu rânduiala respectivă de peste an, menţionându-se de fiecare dată anii „bisecţi” (19 file şi o pagină). Textul continuă cu o pagină-tabel privind datele calculate cu „Naşterea Domnului”, cu „Cinstitul paraclis al doilea al Prea Sfintei de Dumnezeu Născătoare” (10 file şi o pagină), cu o „Istorie” privind „Nume jidoveşti care le pomeneşte David la Psalmii lui tâlcuite cu istoria lor” (4 file).

Pe ultima pagină este imprimată următoarea „lămurire” rimată în 14 versuri:

„Această carte ce să numeaşte Psaltire

Iaste bine tocmită întru tipărire

Carea de la Duhul Sfântu David o au grăitu

Şi face pre sufletu bine umilitu

Cetiţi-o dară cu bună înţeleagere

Ca să aflaţi la Ceriuri leasne meargere

Că are cuvinte pline de umilinţă.

Numai de o veţi ceti cu bună credinţă

La calea pocăinţei pre toţi povăţuiaşte

Carii cu înţeleagere negrăbindu-te ceteaşte

Rugămu-vă dară de oabşte Cetitori

Să fiţi greşealeloru noastre lesne eartători

Şi ne pomeniţi pre noi carii ne-amu ostenitu

Că multă nevoinţă amu pusu la Diortositu.

Urmează cinci rânduri ce cuprind însemnarea finală: „Tuturor plecaţi / şi poftitori de tot binele/ ANTONIE ierodiaconul din Episcopia Râmnicului/ cu Monahul RAFAIL din Mănăstirea Hurezi/ Diortositoriu”

*

Cartea aceasta de tip „miscelaneu” este tipărită, aşadar, în 1779 de Anatolie („ierodiacon din Episcopia Râmnicului [...] ostenitor la scris cu mâna, tocmitor şi aşezător slujbelor”) şi Rafail Monahul din Mănăstirea Hurezi. Este, după toate datele identificate de noi, imprimată în tipografia episcopală de la Râmnic, în care lucrau aceşti meşteri tipografi, traducători, copişti şi diortositori.

Ierodiaconul Anatolie era un apropiat al episcopului Grigore Socoteanu (Râmniceanu), veghindu-i ultimele clipe de viaţă. Acesta îl adusese, prin 1763/64, să lucreze în tipografia episcopală şi pe vestitul cărturar al Hurezului, „mai micul între monaşi” Rafail (călugărit în 1754). Întâlnirea ierodiaconului Anatolie cu Rafail monahul a fost de bun augur pentru activitatea tipografiei râmnicene, binecunoscută prin tipăriturile sale (unele fiind chiar „comenzi”) în toate provinciile româneşti, ba chiar şi în alte ţări de tradiţie ortodoxă (precum Rusia, Serbia, Athos...). A se vedea: Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche, tom I, 1508-1830, Bucureşti, 1903, m. 334, p. 161.; Ion Ionaşcu, Istoricul Mănăstirii Hurezi după documente inedite din arhiva Eforiei spitalelor civile, „Arhivele Olteniei”, an XIV, 1935, nr. 79-82, mai-decembrie, p. 309; Dicţionarul Teologilor Români, „Anatolie. Monah cărturar din a doua jumătate a sec. al XVIII-lea”.

La 2 octombrie 1782, Rafail este ales egumen al Hurezului (după cum însuşi consemnează într-un document: „mi-au venit carte de igumeniia Hurezului”). Acolo, în ctitoria lui Constantin Brâncoveanu de la sfârşitul sec. al XVIII-lea, îşi reia mai vechea sa îndeletnicire, organizând mai bine tipografia şi reuşind să tipărească la 1783 „Aravicon mitologhicon”, adică Halima („a lui Rafail igumenul Hurezului, tâlcuită şi scoasă cu a sa cheltuială”), iar în 1787 un Miscelaneu de literatură monahală. Spre sfârşitul vieţii, după 10 ani şi patru luni de egumenie, Rafail îmbracă marea schimă, primind numele de „Roman ieroschimonahul” (primind „schima mare” / marele chip îngeresc, ieroschimonahul era investit cu harul slujirii preoţeşti).

Cartea despre care vorbim, datând din 1782, provine, însă, din etapa râmniceană, căci în toamna lui 1782 monahul tipograf va fi numit egumen al Mănăstirii Hurezi, trebuind să se întoarcă la păstorirea lavrei care avea una din cele mai mari biblioteci din ţară (alcătuită din colecţia Ctitorului, voievodul martir de la 1714, din zestrea călugărilor cărturari şi din propriile tipărituri, care nu erau puţine, dacă avem în vedere că la Hurezi tipografia funcţiona de cel puţin 80 de ani).

La Episcopia Râmnicului, monahul Rafail îndeplinea funcţia de paracliser la catedrală, dar lucra efectiv alături de Antonie ierodiaconul şi alţi meşteri în vestita tipografie, unde a tipărit mai multe lucrări.

În 1768, după patru ani de stagiu la Episcopia Râmnicului, merge la Mănăstirea Dragomirna din Moldova, devenind ucenicul marelui reformator al ortodoxismului răsăritean Paisie Velicicovschi, venit de la Sfetagora. Între tipăriturile sale se află şi o „Viaţă a preacuratului Paisie cel Mare”, precum şi alte copii, între care de amintit este „Scara Sfântului Ioan ” (1773). La 1769, monahul Rafail tipăreşte „Cuvinte, rugăciuni şi învăţături pentru călugări”, apoi o Psaltire , pe care scrie: „Tipăritu-s-au această sfântă carte dumnezeiască Psaltire, ce se numeşte Cartea Psalmilor, prin osteneala diortorisirii mai micului între monaşi Rafail, monahul de la Sfânta Mănăstire Hurezi.” Se cuvine amintită larga sa inimă de creştin de vreme ce multe alte tipărituri ieşite din teascurile episcopiei vâlcene poartă menţiunea „cu cheltuiala monahului Rafail din sfânta Mănăstire Hurezii” (a se vedea şi tipăriturile contemporanului său de aici, ierodiaconul Grigore).

Pe lângă cele 15 tipărituri ale sale, câte au putut fi identificate până acum (cărţile tipărite de el sunt, desigur, mai multe), iată şi „Psaltirea” de care vorbim, din 1782, care este o ediţie ulterioară celei amintite, de vreme ce are caracter de „miscelaneu”, cuprinzând şi alte scrieri şi îndrumări de interes bisericesc. Imprimarea ei în tipografia episcopală este sigură, de vreme ce alături îl menţionează pe Anatolie ierodiaconul. Episcopul Grigorie Râmniceanu,  - urmând ierarhului Climent (1735-1748), -  îi adusese să lucreze în tipografia de aici, păstorise între 1749 şi 1764, iscusiţii tipografi continuând să lucreze şi sub Partenie (1764-1771), Chesarie (1773-1780), Filaret (1780-1792), Nectarie (1792 -1812) , poate sub Galaction (1813 – 1824) şi Neofit (1824-1840).

Dacă monahul tipograf a rămas să lucreze aici, la Episcopia Râmnicului, din 1764 până în toamna lui 1782, aproape 20 de ani, sub mai mulţi episcopi, celălalt confrate de tiparniţă şi strană, ierodiaconul Anatolie, va ajunge în 1777 slujbaş la Mitropolia Bucureştiului, pentru ca în 1789 să-l găsim „egumenul Govorei”, iar la 1805 să devină „iconomul Sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei”... Se cuvin amintite şi tipăriturile sale mai alese: „Cosmografia, Istoria Ţării Româneşti” a stolnicului Constantin Cantacuzino şi „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” a lui Dimitrie Cantemir.

În concluzie, cartea în discuţie este una din tipăriturile vestitului tipograf şi diortositor Rafail, ieşită de sub teascurile tipografiei episcopale a Râmnicului – Noul Severin într-un moment fast de răspândire a culturii prin intermediul tiparului în spaţiul românesc (şi nu numai).

Râmnicul devenise, după cum aprecia Nicolae Iorga, în spirit iluminist, „capitala tipografilor” într-o epocă de consolidare şi răspândire a tradiţiei ecleziastice (Ioan şt. Lazăr). „Veacul de aur al Râmnicului” (cum îl numeşte recent cercetătorul Nicolae Bănică-Ologu), veac prin excelenţă al iluminismului european, care se confruntase printre atâtea alte vitregii şi cu peste două decenii de stăpânire austriacă a Olteniei,  înflorise pe o tradiţie viguroasă care venea de la Radu cel Mare (care la 1503 înfiinţase Episcopia Râmnicului – Noul Severin), prin tipograful Macarie  (plecat de la egumenia mănăstirii vâlcene Bistriţa, ca să tipărească la Bucureşti, între 1508-1512, un Liturghier, un Octoih  şi un Evangheliar), continuând cu  Neagoe Basarab, Radu de la Afumaţi, Mircea Ciobanu, Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul, Radu Şerban Basarab, pentru a ajunge la Matei Basarab (dormindu-şi somnul de veci la Mănăstirea Arnota), iar de aici la marele creator de epocă culturală, Constantin Brâncoveanu, urmat mai apoi cu sârg creştin de „Epoca lui Chesarie”, pentru a înainta cu o bogată zestre spiritual-creştină în perioada premodernă şi modernă, până la episcopul Calinic al Râmnicului.

Documentar de Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA Tg.-Jiu