|
col.(rtg)
Ioan TODERICIU
preşedinte de onoare al
Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”
M-am născut
la 3 mai 1930 în legendarele plaiuri transilvănene, unde s-au păstrat
din cele mai vechi timpuri tradițiile, obiceiurile și limba noastră
străbună. Am copilărit în comuna natală Cricău, situată la 18 km de Alba
Iulia, acolo unde se întâlnește Câmpia Mureșului cu Munții Tarcăului.
Părinții, bunicii și dascălii școlii ne povesteau și ne aduceau în
atenție istoricul eveniment de la Întâi Decembrie 1918 și bucuria
întregului popor că în sfârșit s-a făcut dreptate și toți trăiesc într-o
țară cu aceleași sentimente românești. Pe vremea aceea (perioada de după
1918) oamenii în vârstă
povesteau celor mai tineri întâmplări și evenimente din viața lor, în
serile lungi de iarnă. Noi copiii ascultam cu mult interes povestirile
despre evenimentele și întâmplările din viața rudelor noastre mai
vârstnice.
Unchiul meu Șandru Darie povestea nepoților, între care eram și eu,
despre viața lui de militar în armata Austro Ungară. Fără voia lui a
fost încorporat
într-o unitate militară din Budapesta. Ne povestea cât de greu i-a venit
instrucția militară ungurească la care era supus. Spunea cu mare bucurie
că Întâi Decembrie 1918 a făcut ca cei din Ardeal să trăiască într-o
țară în care toți aveau aceleași drepturi, libertăți și un mod de viață
corespunzător tradițiilor și obiceiurilor.
Precizez cu mândrie că mama, pe numele ei Crișsn Carolina, în vîrstă de
17ani, împreună cu un grup de tineri din comuna Cricău, îmbrăcați în
costume populare speifice locului, cu steaguri tricolore făcute în
gospodăriiile lor, s-au deplasat la Alba Iulia pentru a participa la
Marea Adunare Națională de la Întâi Decembrie 1918. Locuitorii comunei
I-au așteptat și întâmpinat cu bucurie că în sfârșit și-au văzut
împlinit visul lor de veacuri.
Școala la care am învățat era la trei kilometri de casă, nu avea lumină
electrică, încălzirea se făcea cu lemne și despre grupuri sanitare nici
vorbă să existe.
Dascălii școlii ne predau lecții la ora de istorie despre evenimentele
care au avut loc la Întâi Decembrie 1918 exprimând bucuria ardelenilor
din acel moment. A urmat sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial cu
consecințe dezastruase pentru țara noastră. Fără ca populația să fie
întrebată a fost introdus în România comunismul cu toate relele lui
economice, sociale și de orice altă natură. Liceele din învățământul
românesc au fost desființate în locul lor funcționând acele școli medii.
În aceste condiții pătinții m-au înscris la o școală medie unde aveam
internat. La întâi octombrie 1950 am fost încorporat într-o
școală de ofițeri de rezervă. Era prima promoție de ofițeri de rezervă
care se pregăteau.
Înainte de absolvirea acestei școli, printr-un ordin al ministrului
Apărării Naționale, toți absolvenții acestei promoții au fost declarați
ofițeri activi pentru a putea umple golurile apărute în urma epurărilor
care au avut loc în armată.
Îmi amintesc cu multă emoție
despre întoarcerea mea în comuna natală îmbrăcat în uniformă de ofițer,
prilej cu care l-am vizitat pe unchiul Șandru Darie, care stătea la masă
și când m-a văzut s-a ridicat în picioare și a spus ”Nu pot sta jos în
fața unui ofițer al Armatei Române”. A continuat spunând că o persoană
din familia noastră s-a întors cu grad de ofițer și cu emoție în glas
mi-a spus ”Să nu ne dezamăgești niciodată în calitatea pe care o ai, să
nu ai încredere în străini și în special în unguri. Tot ce ți-am spus
când erai copil, precum și întâlnirea de acuma să fie o lecție care să
te călăuzească în întreaga ta carieră militară”.
După
absolvire la 30 decembrie 1951 până
în octombrie 1962 am fost încadrat în funcții de răspundere în
conducerea unităților Ministerului Apărării Naționale.
În 1962 am intrat în Academia Militară Secția Rachete pe care am
absolvit-o în 1965.
După absolvire am fost repartizat la Direcția Informații Militare
După ce am urmat
pregătirea specifică acestei structuri, am îndeplinit următoarele
funcţii:
-şef sector
analiză state din Zona Mediteraneană;
-analist
state membre NATO;
-component al
grupelor operative de analişti militari, organizate pe timpul
conflictelor militare (Vietnam, Pakistan, Orientul Apropiat, Grecia,
Cipru, Cehoslovacia etc.);
-analist în
grupul de informare operativă al DIM;
-
şef
de compartiment analiză - sinteză a zonelor de instabilitate, războaie
locale, lovituri de stat etc.;
Am crescut
într-o zonă în care se vorbea curent limba maghiară, pe care am
învățat-o alături de colegii mei de joacă. În școală am învățat limba
engleză și limba rusă. În vederea pregătirii pentru misiunea de atașat
militar mi-am perfecționat cunoștințele de limba maghiară.
Am fost ataşatul militar al României la Budapesta timp de 11 ani, din
1979 până în 1990. Prin natura poziţiei mele, ca diplomat al Armatei
Române am fost martor direct la accentuarea tensiunilor bilaterale
româno-maghiare pe întreaga perioadă a deceniului respectiv.
Ungaria a început cu aproximativ trei-patru ani înainte să pregătească
un moment favorabil în politica sa raportată la România şi care a apărut
în decembrie 1989 cu efect lucrativ.
Îmi amintec că primii
paşi au fost făcuţi prin pregătirea populaţiei sale. În acest sens s-au
editat foarte multe cărţi cu tentă privind apartenenţa Transilvaniei,
lipsa de drepturi a minorităţii maghiare din România şi injusteţea ce li
s-a făcut la Trianon. În pieţele şi staţiile de metrou se vindeau hărţi
ale Ungariei Mari, cu frontierele lor până la Carpaţi şi până în
Cehoslovacia şi fosta Iugoslavie.
În
pregătirile iniţiate de Ungaria intrau şi iniţiative de ordin economic.
Ungaria dorea schimburi economice privilegiate cu judeţele din
Transilvania, lucruri neacceptate la Bucureşti.
Ceea ce se întâmpla în planul activităţilor diplomatice între cele două
ţări nu mai era diplomaţie, era o hărţuială în toată regula. Dacă
ambasadorul român mergea la Ministerul lor de Externe să protesteze faţă
de apariţiile în presă privind ideea de nedreptate ce li s-ar fi făcut
la Trianon, diplomaţii maghiari susţineau că nu au ce face, că presa lor
e liberă. Activitatea diplomatică aproape că se redusese la proteste şi
de-o parte şi de alta, verbale sau în scris, referitoare la
nerespectarea acordului bilateral şi drepturile omului. Şi mai grav, s-a
ajuns la expulzarea reciprocă a diplomaţilor din cele două ţări, o
premieră în relaţiile dintre două state membre ale Tratatului de la
Varşovia”.
În presa maghiară apăreau tot felul de lucruri despre România, unele
adevărate, altele exagerate, altele neadevărate. Ca să fim drepţi, ei
speculau tot ce nu era în regulă în România. De pildă, la televiziunea
maghiară apăreau imagini cum se vindeau în măcelării operele lui
Ceauşescu sau imensele cozi la benzină. Unul dintre diplomaţii români de
la Budapesta chiar a spus în glumă care era soluţia pentru ca ziariştii
unguri să nu mai scrie defavorabil despre România. A spus: «Tovarăşi, să
fie benzină, iar la alimentare să se găsească produse».
Pentru acest haz de necaz, diplomatul era să-şi piardă postul.
Încă
din anii ‘85-’86 corpul diplomatic al României, deşi avertiza faţă de
evenimentele care se prefigurau, a fost atenţionat să nu mai trimită la
Bucureşti toate aceste informaţii, sub acuzaţia că diplomaţii români au
căzut în plasa dezinformării. Menţionez condiţiile de lucru tot mai
grele la ambasada României de la Budapesta şi care s-au acutizat în anul
1989.
Eram ameninţaţi la telefon de către persoane anonime despre oprirea
surselor de apă şi a energiei electrice, cu incendierea, cu plasarea de
bombe, se transmiteau insulte grosolane la adresa diplomaţilor români.
La Budapesta au fost încercări de manifestaţii şi mitinguri de sprijin
pentru minoritatea maghiară din România încă din anii ‘86-’87. La aceste
demonstraţii participau şi grupuri de refugiaţi români, care erau bine
organizate din punct de vedere logistic. Purtau pe timpul
demonstraţiilor, la care se adunau fără exagerare mii de oameni,
pancarte mari şi aveau şi aparatură de amplificare a vocii. Grupurile
respective purtau denumirea “Organizaţia România liberă”.
Dacă până în 1988 majoritatea refugiaţilor din România erau de etnie
maghiară, în anul 1989 a început să crească numărul etnicilor români.
Tocmai acest lucru a provocat o întâlnire la nivel înalt în august 1989,
la Arad, între Nicolae Ceauşescu şi omologul maghiar Grósz Károly. În
această întâlnire, partea maghiară
întâmpină greutăți în cazarea și hrănirea refugiaților. Îmi
amintesc replica lui Nicolae Ceauşescu: “Avem tratate, să ni-i
returnaţi, trimiteţi-i înapoi!”.
În deceniul anilor ‹80, Budapesta a primit înalte vizite de stat din
partea RFG, a primului-ministru britanic, Margaret Thatcher, a
preşedintelui francez FranÎois Mitterrand
și a altor lideri din țările occidentale, şi a culminat cu vizita
preşedintelui american, George Bush, din iulie 1989. Primirea acestuia
era planificată să aibă loc pe platoul din faţa Parlamentului.
Eram la acea vreme decanul de vârstă al ataşaţilor militari acreditaţi
la Budapesta şi înaintea sosirii preşedintelui american partea maghiară
m-a hărţuit tot timpul, din motive diverse, precum întârzierea unui
ataşat militar etc. Pe o laterală a zonei de primire se afla un grup de
români şi maghiari, mai degrabă maghiari, cu pancarte destul de mari şi
steaguri ale Ungariei şi care se refereau la nedreptatea ce i s-a făcut
Ungariei la Trianon şi speranţa că preşedintele Bush va întreprinde ceva
pentru a se repara această nedreptate. Văzând grupul respectiv, am
înţeles de ce oficialii maghiari voiau să-mi distragă atenţia.
I-am spus atunci ambasadorului Traian Pop că nu putem participa la o
activitate în care România era blamată. Mai întâi ne-am dus la cel care
organiza protocolul de stat şi i-am spus că plecăm, pentru că nu
participăm la o manifestaţie antiromânească. Răspunsul oficialului ungur
a fost că în Ungaria este dreptul de a manifesta liber. După aceea, am
contactat membrii Ambasadei SUA aflaţi pe platoul oficial şi i-am
informat şi pe ei că plecăm şi care este motivul. Ajuns în faţa
Parlamentului, preşedintele Bush nu a mai ţinut discursul care era
programat şi a rupt textul său. Trebuie spus că, potrivit uzanţelor
diplomatice, discursul este pregătit de ambele părţi. După ştiinţa mea,
partea ungară a cerut introducerea în discurs a angajamentului SUA de a
rezolva problemele cu vecinii legate de minorităţi. Sigur, preşedintele
Bush a avut o motivaţie elegantă: ”nu a citit discursul din cauza vremii
nefavorabile”.
Sunt convins că tot ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost posibil
dintr-un interes al marilor puteri. Situaţia din 1989 a avut ca izvor
faptul că marile puteri au permis ţărilor din lagărul socialist să-şi
aleagă sistemul şi s-au înţeles între ele să nu intervină în acest
proces, ci doar să observe.
Diversiunea legată de evenimentele din România în favoarea unor ţări a
fost bine pregătit. Am rezerve, dar o spun, Ungaria ar fi dorit un
război civil în România şi ar fi dorit o confruntare între puterile
statului, Armata şi forţele Ministerului de Interne. Acest război l-ar
fi folosit pentru intervenţia în Transilvania, cu scopul declarat de
a-şi proteja minoritatea. Fără îndoială că odată intrate pe teritoriul
României aceste forţe era greu de prevăzut cum ar fi evoluat lucrurile.
Războiul civil ar fi făcut posibilă încălcarea acordului dintre
preşedinţii Bush şi Gorbaciov de neamestec. Or, intervenţia străinilor
în România nu putea avea loc dacă acest război civil nu se producea.
Îmi
aduc aminte de faptul că Ungaria şi-a restructurat Armata în ‘87,
renunţând la organizarea greoaie, specifică Tratatului de la Varşovia,
şi trecând la o structură mobilă, prin înfiinţarea de brigăzi modulare.
Efortul militar al Ungariei a fost redirecţionat spre România, făcând
chiar exerciţii de mobilizare cu noile structuri. Ungaria şi-a prezentat
planurile în cadrul Tratatului de la Varşovia după ce restructurările
începuseră.
După declanşarea evenimentelor din România, în decembrie 1989, Ungaria a
trimis mesageri speciali în mai multe capitale importante ale lumii cu
mesaje în care se vorbea despre pericolul în care se află minoritatea
maghiară din România. Toate aceste acţiuni ale Budapestei nu puteau să
nu fie cel puţin cunoscute de către Uniunea Sovietică, importante forţe
ale acesteia găsindu-se la acel moment pe teritoriul Ungariei.
Este momentul să menţionez faptul că toţi diplomaţii români aflaţi la
posturi în majoritatea capitalelor europene au avertizat organele de
decizie din România, cu doi - trei ani înainte de decembrie 1989, despre
posibila restructurare a frontierelor europene. În mesajele lor se
avertiza cu argumente despre pericolele care ameninţau ţara noastră şi
ideea ca şi la noi o să aibă loc o liberalizare şi o respectare a
drepturilor omului pentru că schimbările pe plan european nu ne puteau
ocoli. Numai că instituţiile abilitate pentru a lua decizii nu doreau
libertăţi în ţara noastră, aşa cum erau preconizate şi cum erau deja în
celelalte ţări socialiste.
În perioada evenimentelor din decembrie 1989, Direcţia Informaţii
Militare nu a informat ofiţerii aflaţi la post despre ce se întâmplă în
România. Afirm fără să greşesc faptul că noi, ataşaţii militari, am fost
neglijaţi
în acele condiţii de mare cotitură din România, dar prin pregătirea pe
care am avut-o, prin simţămintele noastre ne-am continuat activitatea de
buni români pentru a depăşi momentul greu cu care se confrunta România.
Am ieşit la pensie cu tăcerea pe buze, deoarece teoreticienii construiau
o altă revoluţie decât cea reală, în toate circumstanţele ei, şi nici
embargoul profesional impus pentru toată viaţa nu-mi permitea să spun
ceva. Cât am spus a fost cu fereală şi auto-cenzură. Dar am vrut să fac
în continuare ceva pentru ţara mea. Şi am aderat la Asociaţia Naţională
Cultul Eroilor „Regina Maria”, unde am devenit colaboratorul cel mai
apropiat al preşedintelui Petre Stoica. Prin el s-a încheiat primul
protocol de colaborare dintre Asociaţie şi Ministerul Educaţiei şi
Cercetării. Aşa s-au născut cercurile Cultul Eroilor din învăţământul
preuniversitar şi regulamentul de funcţionare a acestora. După eclipsa
indiferenţei, în sfârşit imaginea eroilor căzuţi pentru patrie intra în
şcoli, fără inhibiţii ideologice şi omiteri părtinitoare. Am rămas într-o
relaţie excelentă cu acest minister, cu care se lucra când mai greu,
când mai profitabil, în funcţie de miniştri şi politicile de „modernizare”.
Am susţinut numeroase emisiuni la Radio România Actualităţi, veritabile
lecţii de patriotism şi onestitate, răspunzând prompt la toate
solicitările şi acum când am o vârstă onorabilă, folosind toate
oportunităţile pentru a promova organizaţia şi mai ales obiectivul ei
central – eroii locului, eroii neamului. Acum sunt președinte de onoare
al asociaţiei, resimt cu acuitate personală orice exces iredentist şi
iniţiez proteste în numele Cultului Eroilor, pentru a atrage atenţia
asupra acestor acumulări periculoase, pe care autorităţile din diverse
motive le trec cu vederea. Am fost unul dintre cei mai aprigi
susţinători ai ridicării unui monument al Unirii la Alba Iulia. Pentru
aceasta am făcut zeci de drumuri la Alba, am vorbit la radio şi în
interviuri, la simpozioane şi alte manifestări. Proiectul iniţiat
imediat după revoluţie cu machetă aprobată de Ministerul Culturii condus
de Răzvan Theodorescu a suscitat atâtea discuţii şi retractări încât
părea că nu va fi făcut niciodată. Cea mai mare mâhnire şi nedumerire
mi-a pricinuit-o respingerea monumentului de către arhiepiscopul de Alba
Iulia, IPS Andrei Andreicuţ, care însă are un înţeles ascuns. Monumentul
s-a ridicat în 2018, după proiectul iniţial şi este o imensă cruce
romană (catolică) închisă între patru gratii. Ierarhul înţelesese
simbolistica polivalentă şi nu tocmai onestă a proiectului şi, fiindcă
nu o putea spune pe faţă, a respins ideea de monument. Pentru mine nu a
fost un succes – monumentul s-a înălţat în cele din urmă, nu în cetatea
veche ce cuprinde Catedrala Încoronării, ci pe Câmpul lui Horea, în faţa
ei. Şi este totodată o înfrângere că proiectul n-a putut fi modificat
pentru a sugera fără dubii ideea
Marii Uniri. Dar în 2018 am întocmit un mesaj emoţionant al generaţiei
care a sărbătorit Centenarul către generaţiile care vor sărbători Marea
Unire în 2068. Într-o ceremonie festivă i-am înmânat, în numele
Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, elevului Mihai Ioan
Lupşan, de la Şcoala Gimnazială „Vasile Goldiş”, din Alba Iulia,
împreună cu Medalia „Centenarul Marii Uniri.
În prezent fiind în al 92-lea an al vieții sunt mulțumit că mi-am făcut
cu cinste, onoare și demnitate datoria față de patria noastră România.
În toată activitatea mea m-am bucurat de sprijin și încredere din partea
autorităților cât și din partea soției cu care m-am căsătorit la 21 mai
1952.
În toată cariera mea militară soția a fost alături de mine atât în
momentele grele cât și atunci când aveam bucuria reușitelor.
Cei doi fii ai mei Petru născut în 1955 și Tudorel născut în 1957 au
îmbrățișat cariera militară îndeplinind cu responsabilitate sarcinile
avute în funcțiile lor de răspundere.
Nutresc speranța că și cei de astăzi vor duce la îndeplinire
îndatoririle lor față de țară și vor fi exemple demne de urmat pentru
cei din viitor.
Consemnat de
 Luminiţa
Cornelia ZUGRAVU
|
