Izvodirile dintâi ale poeziei româneşti - obârşiile

Tudor Nedelcea: „Stihuri la stema ţării - 1635-1830”

Antologie, studiu introductiv, tabel cronologic și repere critice de Tudor Nedelcea

(Editura Academiei Române, București, 2021, 162 p.)

Cărturarul craiovean de formație academică TUDOR NEDELCEA reunește în lucrarea de față „compunerile și creațiile poetice” cuprinse în „Bibliografia Românească Veche” (B.R.V.), ordonate cronologic, cu indicarea sursei și a datării. Antologia de față se vrea o „completare a altor lucrări similare”, apărute de-a lungul timpului, de la Moses Gaster (1891), Nicolae Manolescu (1964), Dan Simonescu (1967), G. Mihăilă și Dan Zamfirescu (1969), Al. Piru și I. Șerb (1970), I. Gheție (1982), I. C. Chițimia și Stela Toma (1984), Mircea Scarlat (1985), Al. Alexianu (1993). „A venit vremea întocmirii unei ediții critice a versurilor vechi românești, precizează antologatorul, «Zilele de-au a scripturilor române» merită și trebuie valorificate plenar.”

Lăsând deoparte „falsul complex de inferioritate”, despre care scria Mircea Eliade în 1937, autorul constată că acesta „cedează în fața unei realități izbitoare, care așază literatura română, și chiar începuturile ei, la paritate ideologică cu literatura europeană”. Prin astfel de antologii se oferă cititorului contemporan „o nouă perspectivă, o nouă concepție privind periodizarea literaturii române”. În cazul de față, avem a face cu primele compuneri versificate originale din literatura română, de la „Pripealele” logofătului Filos (Filotei) din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân (cele 25 de copii cunoscute traduse pe la începutul sec al XVIII-lea au circulat în lumea ortodoxă est și sud-est europeană, la ruși, bulgari, sârbi), la Nicolaus Olahus, Udriște Năsturel, Ioan Căianul, Petru Cercel (care-și scriu textele în latină), apoi la cronicarul umanist Miron Costin (Poema polonă), mitropolitul Dosoftei, Dimitrie Cantemir...

După fenomenul traducerilor și prelucrărilor din cultura medievală românească, s-a simțit și nevoia introducerii limbii române în scrieri, limba vernaculară devenind deopotrivă limbă „de cultură” dar și limbă „de cult”, după o lungă perioadă de slavonism cultural. Numai de-am aminti strădaniile cărturarilor Coresi, Năsturel, Varlaam, Simion Ștefan, Milescu ș.a. de a transpune în limba românească texte biblice și tot am înțelege cât efort a implicat această acțiune. În cursul evului mediu, cultura românească a avut drept sursă de inspirație „modelul bizantin-ortodox”, abia după Renaștere, favorizat și de căderea Bizanțului, „cărturarii români apelează la modelul occidental”

Deocamdată, avem momentul compunerii de versuri originale în limbi străine (Filotei, Olahus, Petru Cercel, Udriște Năsturel, Petru Movilă), apoi al traducerilor și prelucrărilor românești (Coresi, Milescu, M. Halici-fiul, Miron Costin, Radu Greceanu, N. Costin), după care se trece de la o cultură „eclesiocratică” și vernaculară  la „impunerea literaturii în limba națională, prin crearea de versuri originale în românește”. Modelul versificatorilor era encomiastica religioasă, practicată de Filotei, după care au venit „stihurile la stema țării” și poetica barocă (Dan Horia Mazilu).

Primele stihuri „la stemă”, un fel de prelucrări literare, versuri de circumstanță, dedicate patronului tipăriturii, aparțin lui Udriște Năsturel (Molitvelnicul de la Câmpulung, 1635).Este o etapă de pionierat în poezia românească, relevând preocuparea pentru „concentrarea imaginii poetice”, precum și „respectul pentru arta versificării”, înțelegerea poeziei „ca meșteșug”.

În multe antologii mitropolitul Varlaam deschidea seria „stihurilor la stema țării”, așezate în fruntea cunoscutei lucrări „Carte românească de învățătură” (1643), căruia îi urmează grămăticul Nicola (Tetraevanghelul, 1645), Radu Greceanu  (Biblia de la 1688), Antim Ivireanul (Psaltirea românească, 1694; Chipurile Vechiului și Noului Testament, 1709), D. Cantemir (Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea, 1698), Mihai Iștvanovici (Octoih, Râmnic, 1706). De-a lungul sec XVII-XVIII sunt de menționat numeroși anonimi, copiști sau traducători, ușurința de a versifica reflectând „autohtonizarea convenției prozodice” (M. Scarlat). Pasul următor îl vor face unele narațiuni versificate („cronici rimate”), într-o limbă influențată de folclor și destinate, cu precădere, târgoveților.

În amplul său studiu, dl Tudor Nedelcea face precizări privind preocupările cărturarilor pentru cunoașterea, familiarizarea și autohtonizarea unei terminologii adecvate”, reliefându-se și elementele „unei gândiri originale, bazate pe experiență proprie, pe cunoașterea imediată, directă a lucrurilor, pe încercarea de interpretare realistă a faptelor.” Iată-l, bunăoară, pe Petru Cercel de la care s-a păstrat un singur imn evocând micimea umană în fața Creatorului și despre care secretarul său Francesco Sivori afirma că patronul său „compunea în versuri o oarecare istorie și se delecta mult cu poezia”. Sau Dosoftei, care, suferind „de o boală a sufletului”, surprinde un anumit „spirit al secolului” atunci când se lamentează sau se arată veșnic nemulțumit de firea oamenilor, de vitregia vremurilor („trai de jele”, „bietul suflet”, „mâhnit suflet”, „mișelul meu suflet”...). Sau un învățat umanist precum cronicarul Miron Costin, primul nostru poet filosof, deplângând „fortuna labilis”, soarta nestatornică, în poemul mai amplu „Viața lumii”, având ca motto cuvintele Eclesiastului: „Deșărtarea deșărtărilor și toate sunt deșarte.” Umanistul, având cultură europeană – mintea cea mai luminoasă a întregului secol al XVII-lea moldovenesc - scriindu-și cronica, deplânge vremurile: „ce sosiră asupra noastră cumplite aceste vremi de acum, de nu stăm de scrisori, ce de griji și suspinuri.” Și cu toate acestea capul marelui cărturar a căzut sub sabia călăului, din porunca bătrânului Constantin-vodă Cantemir, tatăl viitorului domnitor-savant.

Observând evoluția în timp a fenomenului cultural antologat (stihurile la stemă), dl Tudor Nedelcea scrie în studiul introductiv despre evoluția mijloacelor de expresie, de la versurile naive ale începuturilor la creația lui Dosoftei, Miron Costin și Dimitrie Cantemir, care, prin originalitate și tematică, „rezistă oricărei analize pe criterii estetice, infirmând anumite prejudecăți privind valoarea artistică a literaturii române medievale”. De aici și până la scrierea „Țiganiadei” lui Budai-Deleanu sau apariția liricii sentimental-patetice a „primilor noștri poeți” (Văcăreștii, Vasile Cârlova, I. Heliade Rădulescu, Gr. Alexandrescu, D. Bolintineanu, Costachi Conachi) „drumul este scurt și netezit”. Această „dimineață a poeților”, cum ar zice Eugen Simion, vine, însă, după o lungă și trudnică luptă a gândului cu rigoarea versurilor, după o lungă noapte medievală culturală pe cerul căreia au apărut, oricât de infime și palide, primele licăriri lirice din literatura română.

Antologia începe cu versurile lui Uriil Năsturel pe Molitvelnicul de la Câmpulung din 1635, cinstind astfel „Casa prea vetejescului neam al Basarabilor” care are drept stemă imaginea Corbului încoronat:

„Țara aceasta drept stemă poartă pasărea corbul,

Iar pe gâtul ei acum și o coroană stă (...)

Și această coroană a lor să nu se arunce,

Corbul în veac de la pieptul ei să nu se înlăture.”

Imaginea eponimă a Corbului, din legendele Basarabilor, devine la cărturarii moldavi Bourul, înfățișat din începuturi în stema țării, simbol al puterii, după cum menționează Varlaam în versurile din Cazania sa (1643), slăvind domnia contemporanului său Vasile Lupu:

„Cap de buăr și la domnii moldovenești,

Ca putearia aceii hieri să o socotești”.

La 1715, Antim Ivireanul, slăvindu-l în versuri pe voievodul Ștefan Cantacuzino, reținea și alte elemente cu semnificații simbolice din stema Țării Românești:

„Gripsorul, corbul și Crucea, trei semne minunate,

Darurile tale vestesc, Doamne prea înălțate,

Gripsorul neam înpărătesc a fi te însemnează,

 Corbul al Țării Rumânești stăpân te-adeverează,

Iar Crucea Pravoslaviei bun paznic te arată...”

(„Ciaslov”, Târgoviște, 1715)

Conștiința de neam este și ea prezentă, astfel că, la 1746, într-un „Octoich” tipărit la București, viersuitorul aduce slavă Domnitorului suprem milostiv care are sub paza sa și „Corbul” dar și „Zimbrul”:

„Crucea, corbul, zâmbrul, semne minunate,

Milostive Doamne, de sus îți sânt date,

A acestor țări stăpân te arată.

Păstirindu-ți turma de lupi apărată,

Și arăți spre toți o milostiire.

Domnul să te ție întru stăpânire,

Cârmuind norodul cu bună credință,

Către toți vrăjmașii puind biruință.”

Din anul următor, 1747, avem aceste versuri pe un „Molitvelnic” tipărit la Buzău:

„Bourul, corbul și crucea, trei seamne minunate

Darurile tale vestesc, Doamne prea înălțate.

Bourul, Domnul Moldovei, că ai fost te însemnează,

Corbul al Țării Rumânești stăpân te adeverează...”

În „versurile la stemă” adresate unui  Grigore Ghica II Voevod, domnitor în Moldova de patru ori (1726-1733, 1735-1739, 1739- 1741, 1747-1748), dar și al Țării Românești de două ori (1733-1735, 1748-1752) – și urmașul său, Grigore Ghica III va domni atât în Moldova cât și în Țara Românească -, sunt menținate însemnele heraldice statale adresate „unsului lui Dumnezeu”:

„Doar închipuiri ce în peceate s-au însemnat

Domnului Grigorie de la Hs. i s-au dat.

Bourul, stăpân Moldovei îl adeverează,

Corbul al Valahiei domn îl încredințează

Amândouă stemele de domnie încorunat

Pre acest de bun neam și lăudat,

Pre domnul Grigorie cel de bună viță,

Păzească-l Dumnezeu cu multă biruință,

Ce acum domneaște Țara Rumânească,

Domnu-l păzească ca s-o stăpânească.”

(„Cazanii”, Râmnic, 1748).

În același mod canonic este evocat „prea luminatul și înălțatul domn Io Constantin Nicolae Voevod (Mavrocordat), de șase ori domn al Țării Românești (1730, 1731-33, 1735-41, 1744-48, 1756-58, 1769) și de patru ori al Moldovei (1733-35, 1741-43, 1748-49, 1769), după cutuma fanariotă:

„Bourul, corbul și crucea, trei semne minunate,

Darurile tale vestesc D(oa)mne prea înălțate.

Bourul, D(om)n Moldovei că ai fost te însemnează,

Corbul, al Țărâi Rumânești stăpân te-adeverează.

Iară crucea Pravoslaviei, bun paznic te arată.

Costandine prea creștinule, cu inimă curată,

Aciasta în veaci te va păzi, cu cinste și cu pace

Și pre vrăjmași îi va surpa, ca praful îi va face.”

(„Ceaslov”, București, 1748).

Fie că sunt din neamul Basarabilor sau din dinastia Ghiculeștilor, Mavrocordaților sau din alte neamuri (Racoviță, Callimachi, Ipsilanti, Muruzi etc.), domnitorii cărora li se dedică astfel de versuri aveau și meritul de a susține tipăriturile respective. Astfel de „versuri la stemă” erau în obiceiul canonic al epocii, de pe la mijlocul sec. al XVII-lea până către sfârșitul celui următor, specia fiind înlocuită cu alte forme mai directe de meditație, „cronică rimată”, acrostihuri, colinde,  etc.

Avem bucuria de a întâlni în antologia de față, la pag 108, poezia cu care se încheie „Psaltirea” tipărită la Râmnic în 1779 (Epoca Chesarie), pe care o avem de mult în biblioteca noastră, de la tatăl nostru regretat (1912-1994), preot paroh peste o jumătate de secol. Ne grăbim a preciza că lucrarea a fost tipărită în atelierele de la Râmnic, de către ierodiacon Anatolie din Episcopia Râmnicului, ajutat de monahul Rafail de la Mănăstirea Hurezi, cum se precizează sub text. Dar mai întâi să dăm citire textului:

„Această carte ce să numește Psaltire

     Iaste bine tocmită întru tipărire.

Cartea de la DuhulSfânt David o au grăit

     Și face pre suflet bine umilit,

Cetiți-o dar cu bună înțeleagere

     Ca să aflați la ceruri lesne meargere.

Că are cuvinte pline de umilință,

     Numai de o veți ceti cu bună credință.

La calea pocăinței pre toți povățuiaște,

     Carii cu înțeleagere negrăbindu-se ceteaște.

Rogumu-vă dar de obște cetitori

      Să fiți greșalelor noastre lesne ertători.

Și ne pomeniți pre noi cari ne-am ostenit,

      Că multă nevoință am pus la diortosit.

                  [Episcopul Chesarie]

Documentar de Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA Tg.-Jiu