Opinca românească înfiptă sus, deasupra steagului unguresc, pe parlamentul din Budapesta, în august 1919

 Acest gest simbolic, prilejuit de VICTORIA ARMATEI ROMÂNE asupra Armatei Ungariei, după intrarea ostașilor români în Budapesta, capitala Ungariei, este un fapt adevărat.

 Gestul este semnificativ, este un gest de patriotism care subliniază o mare reușită militară.

 Exprimată clar și plenar, la 1 Decembrie 1918, dorința de întregire teritorială a țării și unirea transilvănenilor cu frații lor din Regatul României, era fierbinte și imensă, atât în rândul populației, cât și în rândurile armatei noastre, însă Ungaria se împotrivea actului Marii Uniri de la Alba Iulia, voind să mențină Transilvania în granițele statului ungar, sub controlul ei.

La finele anului 1918, în Europa Centrală, se destrămase imperiul bicefal, sub care gemeau până atunci națiunile subjugate, iar Ungaria (până atunci monarhie, cu împăratul de la Viena ca rege al său) se proclamase republică, la fel ca Austria. Republica ungară a devenit însă repede „roșie”, adică bolșevică, sub conducerea evreului Béla Kun (fost Cohen sau Kohn), care a deținut efectiv puterea între 21-martie și 2 august 1919, adică 133 de zile. Cu sprijinul lui Lenin, el a încercat extinderea comunismului în țările Europei Centrale și refacerea Ungariei Mari. În aprilie 1919, Béla Kun a sprijinit mișcările anarhiste de la Viena, a atacat Cehoslovacia și România și a plănuit să unească Ungaria cu Rusia Sovietică.

   La Viena, după prăbușirea frontului, se instalase haosul. Dezordinea generalizată și faptele de violență erau la ordinea zilei. Populația era în panică și deznădejde. Militarii români din imperiu, mai ales cei din Transilvania, care se aflau demobilizați la Viena, în drum spre casă, au cerut autorităților să li se dea permisiunea să stopeze haosul, să readucă starea de normalitate și disciplină în oraș. Iuliu Maniu, împreună cu ofițerii noștri, au făcut ordine și au asigurat Vienei liniștea, împotriva acestor mișcări anarhiste. Militarii români, au acționat uniți, salvând Viena, fapt ce a înscris o filă de prestigiu în istoria României și a Europei.

Singura armată care nu a fost demobilizată în Europa după terminarea războiului, era cea română, care a curățat și Basarabia sovietică de bandele de bolșevici, la cererea oficialităților fraților noștri de peste Prut. Ea nu putea face față anarhiei ce se crease la retragerea soldaților ruși de pe frontul românesc, animați de promisiunile lui Lenin, agitând slogane comuniste, dându-se la jafuri și nelegiuiri, nemaifiind în ascultarea nimănui.    

În Transilvania, politica ungurească își propusese să elimine pe toți patrioții ce participaseră la Actul Unirii de la Alba Iulia, mai ales pe intelectualii români, preoți, dascăli, etc. S-au produs nenumărate crime, violențe, acte de teroare asupra românilor transilvăneni, cu scopul de a-i intimida, de a elimina spiritul curentului unionist. Actele barbare și traumatizante, sălbăticiile săvârșite asupra populației românești din Transilvania, de către bandele bolșevice ale ungurilor și secuilor, după sfârșitul primului război mondial, chiar și după proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918, erau curente, la ordinea zilei. Mii de cazuri au fost înregistrate, iar lista atrocităților este lungă. Ele erau sprijinite de Guvernul lui Béla Kun, instalat la Budapesta, cu sprijinul lui Lenin, care visa o Europă comunistă. În Transilvania, se crease o stare alarmantă și gravă care nu mai putea fi controlată, și ale cărei victime erau românii. Situația populației românești era disperată. În haosul creat, ei nu erau apărați de către instituțiile ungurești din Transilvania. Singura lor speranță, era sosirea Armatei Române care să-i dezrobească.

Situația de criză acută, politică, socială, economică, ce se crease în Transilvania, a determinat Guvernul de la București să ceară urgent Alianței Antantei din care făceam parte, permisiunea de a înainta dincolo de râul Mureș și de a elibera întreg Ardealul de sub jugul străin.

    Pacea de după război, încă nu fusese semnată, deși marea conflagrație mondială, a luat sfârșit de câteva luni. Încă nu se stabiliseră liniile de frontieră definitivă ale statelor, după prăbușirea Imperiului Austro-Ungar, de la la 11 noiembrie 1918. Inițial, linia de demarcație a fost fixată de către Antanta pe linia râului Mureș, iar deciziile ulterioare ale Antantei, au hotârât să fie mutată, succesiv, tot mai spre vest. În aceste zile, Guvernul României, în frunte cu marele bărbat de stat, ardent patriot, Ionel I.C.Brătianu, conlucra și comunica îndeaproape, cu conducerea Antantei.

          Ca urmare a situației excepționale din Transilvania, Ionel Brătianu, Guvernul, regele și Marele Stat Major al Armatei Române, susțineau ideea că dușmanul trebuie înfrânt complet și irevocabil, iar bolșevismul ungar strivit până la dispariție.   

     De comun acord cu guvernul, Regele Ferdinand a decis respingerea agresorului și înaintarea trupelor române până la hotarul stabilit prin Convenția cu Antanta din august 1916; dar trupele ungurești, au atacat din nou. De această dată, s-a hotărât o ripostă decisivă, care a dus până la urmă, la alungarea din Transilvania, a bandelor armate ungurești, sprijinite de la Budapesta.

     Primind ordinul de înaintare, Armata Română a răspuns cu hotărâre atacului trupelor comuniste ungurești, asupra Ardealului, din martie 1919. În ofensiva sa puternică, ea a eliberat o mare parte din teritoriul Ardealului, punând capăt suferințelor, crimelor și jafurilor bandelor armate ungurești, care nu acceptaseră înfrângerea țării lor din primul război mondial. Românii transilvăneni au primit Armata Regatului României fericiți, cu urale, flori și lacrimi de bucurie, și au onorat-o cu cele mai alese sentimente și fapte, dându-i ajutor concret, în toate ocaziile.

    După eliberarea ultimelor orașe din vestul Transilvaniei, în aprilie 1919, linia de front pe care se situa la 1 mai 1919, Armata Română, se afla pe râul Tisa, unde s-a oprit, așteptând noi ordine. Regele Ferdinand și Regina Maria, au sosit să încurajeze ostașii noștri, asistând în ziua de 30 iulie 1919, la trecea spre vest a râului Tisa, de către trupele române, în dreptul satului Tiszabő. Regina nota în jurnalul său: „Toți erau atât de plini de elan ! ...se bucurau că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici; ei doreau să ajungă la Budapesta.”-(istorie-pe-scurt.ro)

         Generalul Marcel Olteanu, era unul din bravii comandanți români, care a participat la victorioasele asalturi ale Armatei Române asupra inamicului. Tot el este cel care ne relatează despre povestea opincii.

Generalul Marcel Olteanu (dreapta, cu caschetă) și Generalul Traian Moșoiu (stânga), la trecerea peste Tisa a bravilor ostași ai Armatei Române, la 1 mai 1919, pe un pod de pontoane construit de geniștii armatei noastre          

    Deoarece Europa era alarmată de posibilitatea ca bolșevismul instalat în Ungaria, să se extindă și să fie sprijinit și de alte state, Armata Română a primit ordin din partea Antantei, de a continua ofensiva spre vest, dincolo de Tisa. Scopul era clar: eliminarea clicii ce voia să consolideze în centrul Europei, un guvern comunist, sprijinit de ruși.

      Cu sacrificii mari, prin lupte pe viață și pe moarte, românii au ajuns până la marginea capitalei Ungariei, Budapesta.

      Ofensiva românească a fost extrem de energică. Pe 2 august 1919, Bela Kun, liderul Ungariei a fugit în Austria și apoi în Rusia Sovietică. Toate trupele române care luptau în Ungaria, erau sub comanda generalului Gheorghe Mărdărescu.

Prima unitate a Armatei Române care a intrat în Budapesta, la 3 august 1919, a fost cea a generalului de brigadă, Gheorghe Rusescu, care a comandat Brigada IV Roșiori, cavalerie.

        La 3 August 1919, ostașii generalului Rusescu spulberaseră rând pe rând, toate măsurile defensive ale capitalei maghiare. Ultima unitate inamică se retrăsese în fața impetuoasei înaintări ale armatei regale, lăsând în urmă o mână de soldați. La cererea expresă a comandantului român, aceștia au fost obligați să se ocupe cu demontarea armamentului ungar, lăsat în pripă pe teren.

Din notele și jurnalul generalului Gh. Rusescu, care se afla în apropierea Budapestei , prezentăm următoarele rânduri:

       „Într-adevăr, nu străbat decât vreun kilometru şi sunt întâmpinat de o delegaţie de trei oameni a guvernului unguresc, ce venea în goana automobilului, ca să mă roage a mă opri, având comunicări importante. La rândul meu, i-am rugat să mă scuze, dar sunt în timpul de trap şi nu pot opri coloana; după care, am parcurs o distanţă de încă trei kilometri, şi când am apreciat că am întrega capitală în bătaia tunului, am oprit. Plouând torenţial, am intrat într-o locuinţă şi am angajat următoarele tratative:

Delegaţia îmi spune:

      – „Guvernul se află întrunit într-un consiliu şi mă roagă a mă retrage cu trupa.”

Am răspuns:

     – „Nu numai că nu mă retrag, dar imediat voi intra în oraş şi oprirea de înaintare nu o poate ordona decât Comandamentul Superior Român la care, le spun că trebuie să se adreseze; şi în faţa delegaţiei dau ordin celor două tunuri de a pune bateria asupra oraşului (ce se afla la 5 km-6km), după care adaug:

 – Timp nu este de pierdut, orice tratative, altele decât ce priveşte detaşamentul meu, care este fapt îndeplinit, nu le pot trata eu, iar dumnealor să se adreseze Comandamentului Armatei Române, la Törek Szent-Miklós.” Delegaţia din faţa mea comunică Guvernului la telefon, hotărârea.

         Răspunsul, tot telefonic, a fost că autorizează delegaţia a se duce la Marele Cartier General, iar eu, să trimit un delegat la Consiliul de Miniştri. Le-am făcut cunoscut că voi veni chiar eu, fixându-le că dacă până seara, la orele 20, tratativele nu vor fi terminate, bombardez oraşul ! Odată cu plecarea misiunii, am raportat şi situaţia. La Consiliul Guvernului Ungar, am ajuns la ora 18:30. Venise şi căpitanul Mihăilescu ce intrase cu un escadron, dinspre N-Est – Pesta. Guvernul îmi comunică că aşteaptă sosirea şi a delegatului misiunii italiene, locotenent-colonel Romanelli. Le răspund că e de prisos și că nu se poate schimba întru nimic hotărârea mea.

Consiliul îmi face cunoscut că situaţia este dificilă, că populaţia e agitată, că 20.000 de lucrători armaţi se vor răscula, iar 3 regimente ce au în oraş, poate că nu vor putea fi stăpînite la intrarea Armatei Române. I-am asigurat să nu aibă nici o teamă, că Armata Română va menţine ordinea cea mai perfectă în Buda-Pesta, că trebuie să intru şi să îmi pună la dispoziţie cazarma husarilor „Herzog Ioseph” (acum „Lenin”) și care să fie evacuată de trupele ungare. Era răspândit zvonul că toate cazarmele erau minate, dar n-am dat crezare. Discuţiile prelungindu-se, le pun în vedere că armata roşie întregă este capitulată, oraşul e încercuit de trupele noastre şi catastrofa e inevitabilă. O singură concesie ce le pot face este ca grosul forţelor mele (real nu avem nimic mai mult decât cele trei escadroane, 2 plutoane, 2 tunuri şi 2 grupuri de mitraliere) să fie oprite, pentru noapte, acolo unde se găsesc, iar în oraş să nu intre decît Brigada IV, deja sosită cu mine. Ora fiind avansată, le pun în vedere că din eroare am uitat a contramanda ordinul că la ora 20:30, dacă nu se termină tratativele, bombardamentul să înceapă chiar fiind eu în oraş. Consiliul cedează! Şi la ora 20:00 (8 seara) un ofiţer de legătură ungur este trimis cu ordinul meu ca trupa să intre în oraş!

Solie ungurească. Soldații se predau în fața Armatei Române

Imagine luată de pe https://r3media.ro/calendarul-zilei-4-august-1919-cucerirea-budapestei-de-catre-armata-romana

    La cazarmă am primit defilarea trupei. Apoi am revenit în oraş şi am luat cartier la hotelul „Dunapalota” (Ritz), la care erau ofiţeri italieni şi francezi. Alte tratative nu am făcut decât cele privitoare la detaşamentul meu.”

        A doua zi, va intra în Budapesta și generalul Gheorghe Mărdărescu. La 4 august 1919, împlinea 53 de ani. Ce cadou frumos pentru generalul nostru, care a intrat în capitala cucerită, tocmai de ziua sa !

    Actele oficiale vor recunoaște 4 august 1919 ca dată a ocupării Budapestei. A fost singura capitală inamică ocupată de un stat din Antanta, prin acțiune militară directă în cursul, sau ca urmare a primului război mondial. Armata Română a intrat în oraș, fără a produce nici un fel de pagube materiale sau umane, dimpotrivă: militarii noștri s-au comportat în mod exemplar, cu un profund spirit umanitar, asigurând liniștea și securitatea populației traumatizate, înspăimântate de consecințele dezastruoase de după instalarea guvernului bolșevic. Militarii români au oferit deseori hrană populației înfometate.

Generalul Marcel Olteanu, a fost numit guvernatorul Budapestei în perioada august-noiembrie 1919, perioadă în care Armata Română a staționat în capitala Ungariei, pentru ca aceasta să-și reia cursul normal social, politic, economic, protejând populația civilă.

 Regimul comunist a fost înlăturat, spre liniștea statelor Europei. Începând cu 14 noiembrie 1919, Armata Română a părăsit Budapesta în etape, până în martie 2020, care a rămas sub conducerea armatei naționale ungare. La 16 noiembrie 1919, Horthy Miklós a intrat în Budapesta, iar în martie 1920 acesta avea să fie proclamat de parlament, regent al Regatului Ungariei. La 25 februarie 1920, Armata Română s-a retras de pe întreg teritoriul Ungariei.

Povestea despre „Opinca românească” a intrat în istoria europeană în august 1919, ca un eveniment inedit, în timpul eliberării Budapestei de sub regimul comunist al lui Béla Kun, care transformase Ungaria în prima țară comunistă din Europa. În acest interval de timp, când în Budapesta, Armata Română menținea ordinea, s-a petrecut acest fapt real: de îndată ce militarii români și-au făcut intrarea glorioasă în Budapesta, opinca românească a fluturat în văzul tuturor, deasupra steagului unguresc, sus, pe Parlamentul din capitală. Acest episod a fost descris în capitolul „Cum au pus românii opinca pe Parlamentul de la Budapesta !”, din cartea generalului Marcel Olteanu, „Huzarul negru” din 1926.

Capitolul a fost apoi introdus și în cartea generalului Gheorghe Mărdărescu, „Campania pentru desrobirea Ardealului și ocuparea Budapestei”.

Armata Română, trecând un pod peste Dunăre, la Budapesta în 1919

 Imagine luată de pe Historia.ro

Ca un simbol al victoriei și al intrării trupelor românești în Budapesta, mucalitul sergent Iordan, a pus din proprie inițiativă o opincă românească pe port-drapelul Parlamentului Ungar, pentru a sublinia prezența armatei românești, învingătoare.

        ” Cum au pus ostașii români, opinca pe Parlamentul din Budapesta” -  din însemnările generalului Marcel Olteanu

„… Şi au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vânători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi.

Intrarea Armatei Române în Budapesta

Imagine luată de pe Historia.ro

    Deasupra palatului a văzut Iordan cum fâlfâia în vânt, flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut.

     Dându-şi capela pe ceafă şi scărpinându-se după ureche şi-a zis:

       -„Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă”… Dar am să chibzuiesc în aşa fel, ca să rămână de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”

       Zis şi făcut !

    Chemând pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborât steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luând apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsându-i nojiţele să atârne-n vânt.

              Şi aşa, a fâlfâit multă vreme în cerul Budapestei, steagul maghiar cu opinca românească, deasupra lui…

        „Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferenczy, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicând, îmi arătă cu mâna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcâiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atât amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut”…

        „Cine oare să fi dat vântului şi să fi ilustrat cu atâta măiestrie şi atât de dureros, dezastrul iremediabil al regatului Sfântului Ştefan  !?”... mai rosti domnul Ferenczy, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebând parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire. Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire.

Trupe de ostași români în fața Parlametului Ungariei

 Imagine luată de pe Historia.ro

Armata Română în fața Parlamentului din Budapesta

Imagine luată de pe Historia.ro

 Ofițerii regimentului 27 infanterie, în fața Parlamentului ungar

Imagine luată de pe Histora.ro

Generalul Ştefan Panaitescu, comandantul Corpului II Armată, cel care a condus în 1919, operaţia ofensivă de la Tisa până la Budapesta, atunci șef de stat-major al Comandamentului Trupelor Române. Această imagine este luată de la înălţimea dealului Gellért din Budapesta. Imagine luată din „Mesagerul de Covasna”- articolul dr. Vasile Lechințan

 Generalul Gheorghe Mărdărescu

Imagine luată de pe cersipamantromanesc.ro

- „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii.

-„Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vânătorul mic şi îndesat, încordându-se şi făcând cu capul un gest spre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Don’ sergent Iordan.

– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule general, chiar don’ sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dânsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

         Mă-ntorc puţin spre stânga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric.

         Priveau când la trecătorii enervaţi şi sanchii, când la opinca impertinentă şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor, se lămurea cea mai desăvârşită satisfacţie.

       Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă…

      De-aş fi fost singur! …

       Oh ! ....i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur…!

Şi, poate, i-aş fi luat de gât şi i-aş fi sărutat! 

      Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătând domnului Ferenczy pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi”… Şi domnul Ferenczy, scăldându-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adâncă melancolie:

   – „Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sunteţi aci !  ”

     În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferenczy, nu i-am putut da.

 Regimentul 16 infanterie, în cazarma honvezilor din Budapesta

Imagine luată de pe Historia.ro

 Ostași români, încingând hora la Budapesta

Imagine luată de pe Historia.ro

        L-am chemat; era nedespărţit de Bivolaru - mi-a povestit cum i-a dat în gând şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mâna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale.

       Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cât îl priveam, cu atât mai mult punea stăpânire pe firea mea.

      Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pârlită de soare şi vânt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană - un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprânceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea, părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic.

         O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stâng şi alta mai lată, se răsfăţa pe gât, sub urechea dreaptă; mai în sus de mână, pe antebraţul stâng, se zărea o cicatrice respectabilă…

           L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: 

    -  „Peste tot, domnule general !”.

    Şi desfăcând repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dâră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele câteva şuviţe de pânză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru.

        Și era gata să-mi mai arate și alte răni, dar l-am întrerupt:  

  --Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…”

     Şi iarăşi cântecul lui:

      „Peste tot, domnule general  !  În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sunt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sunt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort !…”

– Ei, şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?   Şi el, încordându-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mândrie:

– E lucru mare, domnule general…!  Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă !…

          Acestui „nebun în toate minţile”, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi dă seama perfect până unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că:  numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atâţia alții și au albit meleagurile cu oasele lor  ????

       El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gândire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una și bună: „faima şi duhul românesc cât mai departe.. !!  … și peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”.

      Regele Ferdinand I, dintr-o nobleţe exagerată, nu a permis armatei să arboreze drapelul românesc pe clădirea Parlamentului de la Budapesta, aşa cum ar fi fost îndreptăţit să facă orice învingător. A făcut-o, în schimb, acest sergent Iordan, un oltean mucalit și  zănatec care a cocoţat, în vârful catargului, deasupra drapelului maghiar, o opincă găurită, imagine rămasă mult timp de pomină….

Medalie primită de ostașii care au participat la cucerirea Budapestei -aflată la Muzeul Național al României 

www.activenews.ro/cultura-istorie/4-August-1919-Ziua-cuceririi-Budapestei-de-către-Armata-Română

mvu.ro/index.php/product/medalie-aniversara-cucerirea-budapestei/

   Prin această acțiune victorioasă a Armatei Române, care a dat dovadă de-a lungul acțiunilor sale militare, de un înalt spirit de sacrifiu, oferind servicii de neprețuit, aduse patriei, în istoria noastră este înscrisă o filă de glorie. Cartea eroilor națiunii noastre este plină de fapte de vitejie și de credință a ostașilor și ofițerilor  noștri, pentru țară.

                                   Onoare și cinste Armatei Române !

                               Glorie și slavă, eroilor țării !

Surse : Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010; ioncoja.ro/centenarul-opincii, cersipamantromanesc.wordpress.com/ Miron Manega, enciclopediaromaniei.ro, Arhivele Nationale , Ziaristi Online, harlau625.wordpress.com, wikipedia.org, mesageruldecovasna.com, etc

           Din biografia de excepție a unui mare general român: Marcel Olteanu 

           Olteanu Marcel s-a născut la 4 mai 1872, în Craiova. Urmează cursurile Școlii militare de ofițeri şi Şcoala de Război din Bucureşti. După absolvire, având gradul de sublocotenent, Marcel Olteanu a ocupat diferite poziții în cadrul unităților de cavalerie, sau în eșaloanele superioare ale armatei. El a fost primul commandant  al Liceului Militar „Nicolae Filipescu”  (cu gradul de capitan de cavalerie) de la Mănăstirea Dealu, între 1912-1917, când liceul s-a refugiat la Dorohoi, în Moldova, zona neocupată de inamic. Fiind comandant al Regimentului 2 Călărași, a condus unitatea în luptele grele pentru recucerirea și păstrarea dealului Cireșoaia, pe frontul de la Oituz, Coșna și Cireșoaia, în bătăliile toamnei anului 1917.  

Generalul Marcel Olteanu .

          A fost șef de stat major al Corpului I Armată, comandant al Brigăzii 3 Roșiori și comandant al Diviziei 6 Infanterie, remarcându-se pe timpul Bătăliei de la Oituz, din 1917. Pentru merite deosebite în război, a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a.   

          „Pentru vitejia cu care a condus Brigada descălecată în luptele de pe Valea Oituzului în iulie și august 1917, s-a distins prin atacurile date de brigada sa, pentru cucerirea importantei pozițiuni de pe Coșna.”

Emis prin  „Înalt Decret no.1327 din 11 noiembrie 1917”

        Având gradul de colonel, a fost numit în noiembrie 1917, comandantul Corpului Voluntarilor Ardeleni -Bucovineni cu baza la Hârlău. Ajuns general de brigadă, a fost comandant al Brigăzii 3 Roșiori și apoi a Diviziei 1 Infanterie (Regimentul 17 Dorobați “Știrbei Vodă” din Turnu-Severin și Regimentul 31 Dorobanți, Calafat). A comandat trupe în Basarabia în 1918, Maramureș și Ungaria în 1919. 

        In aprilie–mai 1919 este comandantul Detașamentului Mixt din Maramureș, format din 3 divizii românești și două divizii ardelenești (diviziile 16 și 18 ardelene). Respinge atacurile bolșevice maghiare și ucrainiene și apoi trece la ofensivă și eliberează nord- vestul țării. Detașamentul Mixt făcea legătura în flancul drept operativ al Armatei din Transilvania cu flancul stâng, a noii create armate cehoslovace.

          În 1931, generalul Marcel Olteanu a îndeplinit  funcția de Inspector general al armatei. A scris lucrările:  „Carte ostășească, ostașilor români ”, apărută în editura Institutului de Arte grafice C. Steflea, București 1915, „Deprinderi tactice pentru ofițerii de toate armele” (1910), „Manevra de aripă” (1912), „Din amintirile unui luptător”- Editura  Cartea Românescă București și „Huzarul Negru”- 1926;   în ultimele două, sunt menționate memorii cu operațiunile militare ale anului 1919 din Maramureș și Ungaria bolșevică a lui Béla Kun.

 General  Marcel Olteanu

     A avut următoarele grade militare: sublocotenent -08.07.1891, locotenent - 01.01.1894, căpitan - 28.11.1900, maior -10.05.1910, locotenent-colonel - 01.04.1914, colonel -10.05.1916, general de brigadă 1917. A îndeplinit funcții de comandant de regiment, brigadă și divizie în campaniile anilor 1916, 1917și 1918.

    A  decedat în 1943 la București. Numele lui este înscris pe monumentul de la Tg.Ocna, dezvelit în 1928. În localitatea Cilieni, județul Olt, o stradă  poartă numele generalului.

     Pentru merite deosebite, a fost distins cu următoarele medalii :

Ordinul „Coroana României” în grad de ofițer (1910)

Medalia „Avântul Țării” ( 1914)

Ordinul „Mihai-Viteazul”- clasa a III-a

        Istoria noastră îi păstrează o vie amintire pentru vibrantul patriotism de care a dat dovadă de-a lungul carierii sale militare și pentru serviciile de neprețuit, aduse patriei. Numele său a fost înscris în cartea eroilor națiunii noastre.

                                       Glorie și slavă, eroilor țării !

Surse : Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, Editura Marist, 2010; ioncoja.ro/centenarul-opincii, cersipamantromanesc.wordpress.com/ Miron Manega, enciclopediaromaniei.ro, Arhivele Nationale , Ziaristi Online, harlau625.wordpress.com, wikipedia.org, mesageruldecovasna.com, etc

Angela Faina

Montréal, Canada

 21 octombrie 2021