UN EROU ÎNTRE EROI, GENERALUL MOISE GROZA

Voluntar în armata română, Moise Groza s-a distins în timpul războiului de independență prin pregătirea, iscusința, vitejia și spiritul de sacrificiu, astfel încât poate sta cu cinste alături de cele mai frumoase figuri de eroi ai războiului de independență.

               Încadrat în oștirea română cu gradul de sublocotenent, și-a terminat ilustra carieră militară cu gradul de general de divizie.

În cele ce urmează dorim să prezentăm parcursul acestei deveniri.

               Viitorul erou s-a născut într-o familie de grăniceri din Banat. În ziua de 2 februarie a anului 1844, în satul Obreja, venea pe lume cel de-al doisprezecelea copil al lui Ilie și al Ioanei Groza, mezinul, care va fi botezat cu numele de Moise¹.

               Bunicul și tatăl lui Moise au servit în Regimentul 13 de graniță românesc, care își avea reședința la Caransebeș.

               Pentru serviciul prestat în regimentul de graniță, foștilor soldați li se acordau unele drepturi, între care și acela de a-și putea da copiii la școlile grănicerești cu limba de predare română, existente în fiecare comună, și chiar de a-i trimite să studieze în instituțiile de învățământ militar ale imperiului².

               Ca fiu de grănicer, Moise Groza frecventează cursurile școlii naționale grănicerești din Obreja, remarcându-se prin inteligență, sârguință și pasiune pentru lectură. Delegatul regimentului l-a ales să-și continue studiile la școala regimentară din Caransebeș.

               Și aici s-a evidențiat prin performanțe la învățătură și cu deosebite calități care îl recomandau pentru cariera militară, fapt pentru care a fost selecționat să fie trimis la Viena pentru a urma cursurile școlii militare de cadeți³. Va absolvi această școală în anul 1862 și va fi repartizat la regimentul românesc din Caransebeș unde a servit ca elev instructor (cadet) aproape patru ani.

               La începutul anului 1866, Moise Groza este transferat la Regimentul 66 de linie, cantonat în Italia, la Verona. Imperiul austriac se pregătea de război cu Italia⁴.

               În preajma izbucnirii războiului, în mai 1866, este avansat la gradul de sublocotenent și ia parte la bătălia de la Custozza din 24 iunie, apoi la cea de la Vessa, unde a fost rănit ușor la picior. A fost decorat cu medalia Crucea militară și cu Prea înalta recunoștință lăudătoare⁵.

               După încheierea campaniei din Italia, sublocotenentul Moise Groza este numit profesor la școala de cadeți din Lemberg. Era cel mai tânăr profesor de școală militară din întreaga împărăție⁶. Aici s-a remarcat în mod deosebit pentru înclinațiile sale spre tactica și topografia militară, fapt ce i-a determinat pe decidenți să-l trimită la studii de specialitate la Viena. Timp de doi ani (1868-1869), Moise Groza urmează cursul superior de topografie al Institutului geografic militar din Viena, pe care îl absolvă cu rezultate excepționale, fiind repartizat la statul major al armatei imperiale ca șef de lucrări topografice⁷.

               Din mărturiile fiicei sale, Livia, se știe sigur că la Viena Moise Groza a stabilit legături cu studenții români din universitatea vieneză și cu ofițerii transilvăneni din statul major al armatei imperiale și că „era nelipsit din colonia română din Viena, de unde își procura ziare și ultimele noutăți literare sosite din România.”⁸

               Sublocotenentul Moise Groza i-a cunoscut aici pe studenții Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Chibici-Râvneanul și pe Aurel Mureșianu, fiul lui Iacob Mureșianu, directorul primului ziar politic și cultural al românilor din Transilvania, care apărea săptămânal la Brașov, Gazeta Transilvaniei. Acesta din urmă îi va deveni prieten pe viață⁹.

               În vara anului 1870, sublocotenentul Moise Groza este trimis, în fruntea unei echipe a Institutului geografic militar din Viena, cu misiunea de a efectua lucrări topografice de-a lungul graniței cu România, în vederea întocmirii hărții Transilvaniei¹⁰.

               Într-o zi din vara anului 1871 a trecut frontiera și, ajuns la Gura Siriu, în munții Buzăului, îl cunoaște pe ministrul de război al României, generalul Ion Emilian Florescu, care, plăcut impresionat de cunoștințele militare și de ideile patriotice ale tânărului sublocotenent, i-a propus să se înroleze în armata română¹¹.

               Rechemat la Viena la începutul anului 1873, Moise Groza va reveni curând în Transilvania, la Brașov, unde reia legăturile cu tinerii români care învățaseră la universitățile vieneze și frecventează tot mai des casa lui Iacob Mureșianu, unde funcționa redacția ziarului Gazeta Transilvaniei. Această casă era locul de întâlnire a cercurilor intelectualilor români. Printre ei se afla George Barițiu, fondatorul Gazetei Transilvaniei precum și principalul ei redactor, Ștefan Emilian, scriitori și oameni de artă.

               Aurel Mureșianu, ziarist și om politic, scria mai târziu: Casa părinților mei era locul de întâlnire a românilor de pretutindeni, conduși de grija pentru binele și viitorul națiunii; mai toți oameni cu inimă mare, bărbați de caracter și dezinteresați, având o singură ambiție, un singur scop: de a lucra în unire pentru libertatea, înflorirea și înălțarea Patriei și a neamului românesc.¹²

               În această casă a cunoscut-o Moise Groza pe fiica lui Iacob Mureșianu, Elena, care avea să-i devină soție¹³. Moise Groza a câștigat foarte repede încrederea întregii familii Mureșianu prin caracterul său ales, prin seriozitatea și prin erudiția sa.

               Moise Groza și-a dat demisia din cadrele armatei imperiale și de la Institutul geografic militar din Viena în aprilie 1873. În iunie 1873, după ce se logodește cu Elena Mureșianu, trece granița în România și se înscrie ca voluntar în armata română cu gradul de sublocotenent. Oficial, a fost numit la un regiment de infanterie, dar cu serviciul la secția topografică de pe lângă Depozitul de război, care aparținea de Marele Stat Major.

               La solicitarea generalului I. E. Florescu, Moise Groza a tradus unele lucrări și cursuri din domeniul cartografiei, aduse de el de la Viena, pe care le-a pus la dispoziția ofițerilor ce urmau să ia parte la întocmirea hărții României¹⁴.

               Alături de alți ofițeri, M. Groza a participat la ridicarea topografică a împrejurimilor Bucureștiului, în vederea realizării unor lucrări de fortificații¹⁵.

               Pe la mijlocul lunii noiembrie 1873, Moise Groza revine la Brașov, unde se căsătorește cu Elena Mureșianu, eveniment care a produs o deosebită impresie în rândul românilor brașoveni pentru faptul că tânărul ofițer purta uniforma armatei române¹⁶.

               După nuntă, cei doi soți se întorc la București. Generalul Florescu îi încredințează sublocotenentului Groza o misiune deosebită: să selecționeze 12-15 ofițeri pentru a organiza un curs special în domeniul topografiei militare. Pentru această nouă misiune, el va face eforturi deosebite, fiind nevoit ca în scurt timp să facă traduceri ale unor cursuri, să pună la punct un atlas cu semne convenționale și să pregătească prelegerile și lucrările practice în teren. Pentru toate aceste realizări a fost recompensat: prin Înaltul Decret nr. 2331 din 31 decembrie 1873, Moise Groza a fost avansat la gradul de locotenent¹⁷.

               Colectivul de geodezi și cartografi români, din care făcea parte și Moise Groza, la sfârșitul lunii mai a anului 1874 părăsește Bucureștiul și se îndreaptă spre Iași. Timp de doi ani (1874-1875), acest colectiv va efectua lucrări dificile și migăloase de geodezie și cartografie în județul Iași și în alte județe ale Moldovei, obținând succese de prestigiu în domeniul cartografiei. Moise Groza și-a câștigat meritul de a se evidenția între ofițerii români care au pus bazele serviciului geografic militar, serviciu care mai târziu va lua denumirea de Institutul geografic al armatei¹⁸.

               Evenimentele politico-militare din vara anului 1876, care aveau loc la sud de Dunăre, au avut ca urmare întreruperea campaniei cartografice din nordul Moldovei. Marele Cartier General a constituit un corp de observație pentru a realiza acțiunea de recunoaștere și cercetare a cursului Dunării. Acestă misiune plină de risc și neprevăzut și-a asumat-o locotenentul Moise Groza, care, travestit în haine țărănești, a reușit să realizeze importante observații dând dovadă de mult curaj, profesionalism și inteligență¹⁹.

               Detașat la Depozitul de război, în iarna anului 1876-1877 M. Groza, împreună cu căpitanul Brătianu și alți ofițeri cartografi au tipărit hărți militare și au elaborat documentele de mobilizare. După decretarea mobilizării, participă la recunoașteri de-a lungul Dunării.

               Apreciat pentru pregătirea și calitățile sale remarcabile, a fost atașat la statul major al Diviziei a 4-a ca ofițer al Marelui Cartier General pe lângă comandantul acestei unități. Odată cu numirea în noua funcție, la 25 aprilie 1877 Moise Groza a fost avansat la gradul de căpitan²⁰.

               În timpul războiului s-a evidențiat ca un bun ofițer de stat major și un sârguincios corespondent pentru Gazeta Transilvană din Brașov²¹.

                Adesea, M. Groza era prezent și la convorbirile cu corespondenții unor ziare străine aflați în zona de operațiuni militare, conversând cu ei în limba germanâ, italiană, franceză și engleză²².

               Divizia a 4-a română, alături de trupele rusești, și-a adus o contribuție deosebită la asaltul decisiv asupra cetății Nicopole, care a capitulat fără condiții. Căpitanului Moise Groza i s-a incredințat misiunea de a elabora un plan de apărare a cetății Nicopole. Acest plan, însoțit de un raport explicativ purtând girul comandantului diviziei, a fost înaintat și generalului rus Krudener, care l-a apreciat ca fiind original și ingenios, „felicitându-l pe căpitanul Groza în numele Marelui Duce Nicolae.”²³

               La solicitarea Marelui Duce Nicolae, domnitorul Carol I, după tratative, a ordonat armatei române să treacă Dunărea pentru a veni în sprijinul armatei ruse la Plevna. Cele două divizii, a 3-a și a 4-a, care formau primul eșalon al Armatei de operații române, aveau ca obiectiv cucerirea marii redute de la Grivița²⁴.

               În timpul unei recunoașteri în zona de acțiune a diviziei a 4-a, locotenent-colonelul Serghie Voinescu și căpitanul Groza au descoperit, la circa 1.000 de metri în fața redutei de la Grivița, existența unui redan²⁵ unde se aflau amplasate trupe otomane. Cucerirea redanului din fața Griviței, la 27 august 1877, a fost primul succes al trupelor române la Plevna. Martori oculari la reușita deplină a luptei ne informează cum locotenent-colonelul Voinescu trimise pe căpitanul Groza din statul major la flancul drept spre a conduce atacul asupra obiectivului. Acest ofițer și-a rezolvat problema în mod excelent...²⁶

               Corespondentul ziarului Der Bund din Berna și al Gazetei oficiale din Chicago, S.U.A., realiza un reportaj de pe front despre cucerirea redanului de la Grivița, pe care o luaseră dorobanții cu baioneta: ...locotenent-colonelul Voinescu împreună cu dl. căpitan Groza din statul major au stat necurmat în foc, dând ordine în stânga și în dreapta unde era trebuință...²⁷

               În fiecare noapte turcii încercară a ne respinge din pozițiile luate, însă fără succes, nota căpitanul Groza²⁸.

               Pe 30 august 1877 a avut loc asaltul redutei celei mari de la Grivița. Batalionul 2 de vânători, prahoveni, regimentele 14 și 16 de dorobanți din Moldova și 5 de linie, împreună cu patru batalioane rusești care au venit în ajutor mai târziu, au luat cu asalt Grivița²⁹.

               Coloana de atac a Diviziei a 4-a, îmbărbătată de căpitanul Moise Groza, locotenent-colonelul Serghie Voinescu și maiorul Candiano Popescu, deși respinsă de trei ori, a dat al patrulea atac reușind să pătrundă în seara zilei de 30 august în fortificațiile turcești, unde au susținut lupte înverșunate corp la corp, izbutind să înfrângă inamicul și să cucereasă puternica redută Grivița 1. Românii - vânătorii și dorobanții - au capturat un stindard, trei tunuri și mai multe alte arme, iar infanteriștii ruși două tunuri³⁰.

               Cucerirea redutei Grivița 1 reprezenta singura biruință a zilei de 30 august, plătită de trupele române cu peste 2.500 de morți și răniți³¹. Numărul acesta impresionant de jertfe omenești se datora faptului că turcii n-au respectat convenția Crucii Roșii de la Geneva, împușcând pe brancardierii care mergeau să ridice morții și răniții de pe câmpul de luptă, iar bașbuzucii i-au măcelărit pe răniții rămași pe câmpul de luptă³².

               Pentru meritele sale deosebite, pentru exemplul personal în fruntea ostașilor, pentru inteligența ce a demonstrat în timpul luptei pentru cucerirea redutei Grivița 1, căpitanul Moise Groza va fi decorat cu Ordinul Steaua României și cu alte ordine și medalii românești și rusești³³. Corespondenții de presă și observatorii militari străini au apreciat în unanimitate valoarea contribuției ostașilor români la lupta împotriva otomanilor, animați fiind de spirit de sacrificiu, elan combativ și patriotism³⁴.

               La asaltul redutei Grivița nr. 2, căpitanul Moise Groza s-a remarcat din nou prin perseverență și bravură; în cursul acestei dramatice încleștări a fost rănit³⁵.

               Moise Groza și-a adus o contribuție deosebită și la cucerirea celor trei redute de la Opanez, unde Diviziile a 4-a și a 2-a au capturat mii de prizonieri împreună cu întregul armament aflat asupra lor.

               Marele Duce Nicolae îl va decora pe Moise Groza cu Ordinul Sfânta Ana³⁶.

               În calitatea sa de subșef de stat major al Diviziei a 4-a, căpitanul Moise Groza a contribuit activ, împreună cu trupele Diviziei a 3-a de grenadieri ruși, la încercuirea completă a cetății Plevna³⁷. Coloana de trupe otomane care a încercat să spargă încercuirea a fost nevoită să înceteze lupta. Mareșalul Osman Pașa, rănit la un picior s-a predat împreună cu întreaga armată de circa 40.000 de militari³⁸.

               Epopeea sângeroasă de la Plevna ținuse frontul în loc timp de aproape cinci luni³⁹.

               Pentru conduita sa exemplară, căpitanul M. Groza a fost citat prin ordin de zi pe întreaga armată și decorat cu Virtutea Militară, distins cu ordinul Steaua României și înaintat la gradul de maior⁴⁰. El este singurul ofițer român care a primit în mai puțin de un an două grade: cel de căpitan și cel de maior.

               Maiorul Moise Groza a contribuit și la asedierea Belogradcik-ului și Vidinului. Asediul a durat până la 23 ianuarie 1878, când ostilitățile au luat sfârșit ca urmare a încheierii armistițiului între Rusia și Imperiul Otoman. În martie 1878, maiorul Moise Groza sosea la Brașov, unde familia și compatrioții i-au făcut eroului o primire deosebită⁴¹.

               Pregătirea sa de excepție și munca sa stăruitoare de a fi cât mai de folos armatei și țării l-au ajutat pe maiorul Moise Groza să înainteze pe treptele ierarhiei militare până la gradul de general de divizie⁴².

               Revenit la București, maiorul M. Groza a fost trimis de Marele Cartier General să pregătească intrarea armatei române în Dobrogea⁴³.

              Încadrat în comandamentul Diviziei a 4-a, M. Groza a rămas între anii 1878-1881 în Dobrogea, îndeplinind aici diferite misiuni⁴⁴. În anul 1881 a fost numit șef de stat major al Diviziei a 3-a teritorială din Galați, fiind însărcinat cu ridicarea planului topografic al împrejurimilor orașului, plan ce va servi ulterior atât la dezvoltarea urbanistică a acestuia cât și la fortificarea orașului⁴⁵.

               Moise Groza a fost ridicat la gradul de locotenent-colonel în anul 1884 și numit mai întâi comandant al Regimentului 8 infanterie de linie, iar după mai puțin de un an, al Regimentului 14 dorobanți, care se acoperise de glorie la Grivița și Opanez, funcție pe care a îndeplinit-o timp de cinci ani (1884-1889)⁴⁶.

               Solicitat de Ministerul de Externe, M. Groza a fost investit cu misiunea de a face verificarea convențională a frontierei cu Austro-Ungaria în două rânduri: 1889 și 1890. În acest context, revede Viena și călătorește prin Transilvania și Banat, cu care prilej a cunoscut numeroase personalități ale vieții politice, artistice și culturale din zonă. La Obreja își va revedea fratele⁴⁷.

               Avansat la gradul de colonel în anul 1892, M. Groza a fost numit șef de stat major al Corpului I Armată de la Iași, unde a activat mai mulți ani. Aici și-a făcut prieteni printre personalitățile orașului, cărturari, artiști, printre care și Octav Băncilă care i-a pictat pe el și pe soția sa⁴⁸.

               În anul 1899 este din nou la dispoziția Ministerului de Externe pentru verificarea frontierei de stat cu Austro- Ungaria, fiind trimis la Viena pentru un an de zile. La întoarcerea în țară, la 21 decembrie 1901 a fost avansat la gradul de general de brigadă și numit comandant al Diviziei a 4-a, în rândurile căreia participase la războiul de independență⁴⁹.

               După 34 de ani de serviciu în cadrul armatei române, la începutul anului 1907 M. Groza a fost trecut în rezervă cu gradul de general de divizie⁵⁰.

               Atât în timpul războiului cât și după, M. Groza a fost un corespondent activ al ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei și a contribuit la răspândirea ei în Regat. În articolele sale a militat activ pentru drepturile românilor din Transilvania și Banat. Astfel și-a câștigat un deosebit prestigiu.

               Ca urmare a recunoașterii meritelor sale, în anul 1909 a fost ales președinte al noii societăți patriotice Cercul românilor de peste munți. Printre colaboratorii acestei societăți patriotice amintim pe Simion C. Mândrescu, Al. Lepedatu, Gheorghe Popa-Lisseanu, C. Rădulescu-Motru și alții, care au contribuit la consolidarea legăturilor cu românii din provinciile aflate sub stăpânire străină.

               În anii primului război mondial, membrii Cercului românilor de peste munți și reprezentanții Ligii pentru unitatea politică a tuturor românilor vor milita cu ardoare pentru realizarea visului secular de unire națională a tuturor românilor⁵¹.

               Marele patriot care a fost generalul M. Groza a avut fericirea să-și vadă visul împlinit.

               Ultimii ani de viață i-a petrecut la Brăila, în casa fiicei sale, Livia, pe strada Frumoasă, nr. 9. Au fost ani de mare suferință, fiind bolnav de poliartrită reumatoidă. La scurt timp după împlinirea vârstei de 75 de ani, pe 9 aprilie 1919, inima sa a încetat să mai bată. Va fi înmormântat în cimitirul „Sfântul Constantin”, din Brăila, unde soția i-a ridicat un monument funerar din marmură, care dăinuie și astăzi.

Erou  între eroi, Moise Groza a fost un mare patriot roman care și-a  slujit țara cu mult devotament.

Om de caracter, om al datoriei, și-a pus în slujba patriei educația sa excepțională.

Dotat cu o inteligență iesită din comun, cu inventivitate și creativitate, Moise Groza a reușit să se adapteze la cele mai grele situații și  să găsească  soluții pentru cele mai  dificile probleme.

Pentru toate acestea, merită recunoștința noastră și dreptul la neuitare.

Prof. Paula Olșanschi

Note:

¹ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Un erou bănățean al independenței, generalul Moise Groza, Editura Militară, București, 1977, p. 10

² Idem, p. 10

³ Ibidem, p. 11

⁴ Ibidem, p. 11

⁵ Petru Vintilă , Un soldat în căutarea patriei, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978, p. 8

⁶ Idem, p. 12

⁷ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op. cit., p. 12

⁸ Idem, p. 12

⁹ Petru Vintilă, Op. cit., pp. 24-25

¹⁰ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op. cit., p. 13

¹¹ Idem, pp. 12-14

¹² Idem, p. 16

¹³ Idem, p. 25

¹⁴ Idem, p. 21

¹⁵ Idem, pp. 25-26

¹⁶ Idem, p. 26

¹⁷ Idem, pp. 27-28

¹⁸ Idem, pp. 29-30

¹⁹ Idem, p. 36

²⁰ Idem, pp. 40-41

²¹ Idem, p. 44

²² Idem, p. 51

²³ Idem, p. 66

²⁴ Idem, p. 74

²⁵ Apreciind valoarea terenului din jurul Plevnei, favorabil defensivei, Osman Pașa a ordonat amenajarea și fortificarea lui, prin construirea, pe înălțimi, a peste 20 de redute, adevărate fortărețe de pământ și lemn, legate între ele prin șanțuri adânci și largi, în mare parte acoperite, în care se adăposteau rezervele, muniția și hrana. Fiecare redută avea o garnizoană proprie, formată dintr-un număr variabil de batalioane și tunuri, în raport cu importanța și rolul ce-i revenea. Redutele principale erau acoperite în față, la distanța de 600-900 de metri, de redane (semiredute), lucrări de pământ mai puțin dezvoltate și apărate de efective mai mici, cu rol de avanposturi. Cele două redute de la Grivița, legate între ele cu un drum acoperit de 300 de metri lungime și protejate împrejur de șanțuri de apărare, erau așa de ingenios construite încât se mascau una pe alta și, din cauza ondulațiunilor terenului, ele se prezentau ca o singură și mare redută. (Nichita Adăniloaie, Independența națională a României, Editura Academiei R.S.R., București, 1986, p. 318)

²⁶ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op. cit., p. 76

²⁷ Idem p. 77

²⁸ Idem p. 78

²⁹ Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, Editura Albatros, București,1998, p. 154

³⁰ Nichita Adăniloaie, Independența națională a României, Editura Academiei R.S.R., București, 1986, p. 323

³¹ Idem p. 325

³² Nicolae Iorga, Op. cit., p.158

³³ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op.cit., pp. 78-90

³⁴ Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică  și Pedagogică, București,1985, p. 246

³⁵ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op. cit., pp. 91-95

³⁶ Idem, p. 108

³⁷ Idem, p. 108

³⁸ Idem, p. 108

³⁹ Nichita Adăniloaie, Op. cit., p. 348

⁴⁰ România în războiul de independență 1877-1878, Editura Militară, București, 1977, p. 365

⁴¹ Gheorghe Preda, Liviu Groza, Op.cit., pp. 112-113

⁴² Idem, p. 117

⁴³ Idem, p. 118

⁴⁴ Idem, p. 119

⁴⁵ Idem, pp. 121-122

⁴⁶ Idem, pp. 122-123

⁴⁷ Idem, p. 124

⁴⁸ Idem, p. 127

⁴⁹ Idem, p 128.

⁵⁰ Idem, p. 128

⁵¹ Idem, p. 128

Bibliografie:

- Gheorghe Preda, Liviu Groza, Un erou bănățean al independnței, generalul Moise Groza, Editura Militară, București, 1977, pp. 6-7, 10-14, 16, 21, 25-30, 36, 40- 41, 44, 51, 66, 74, 76-95, 108, 112-113, 117-119, 121-124, 127-128.

- Nichita Adăniloaie, Independența națională a României, Editura Academiei R.S.R., București, 1986, pp. 318, 323, 325, 348.

- Petru Vintilă, Un soldat în căutarea patriei, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1978, pp. 8, 12, 24-25.

- Nicolae Iorga, Războiul pentru independența României. Acțiuni diplomatice și stări de spirit, Editura Albatros, București,1998, pp. 154, 158.

- Gheorghe Platon, Istoria modernă a României, Editura Didactică  și Pedagogică, București,1985, p. 246.  

- România în războiul de independență 1877-1878, Editura Militară, București, 1977, p. 365.