România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Omenescul limbaj al Luceafărului

     În cerul infinit nu-i “nici hotar, nici loc spre a cunoaşte”. De ce se va fi dus Hiperion în ceruri să afle nemuririi dezlegare? Cum n-a aflat “că mai presus de fire, putând să o răstoarne, iubirea e sămânţa eternităţii-n carne”? Cum n-a aflat de iarna de-a cunoaşte, de primăvara vorbei “a iubi”, când între primăveri şi iarnă zborul - cădere ţine-o zi!

     De dor de-un chip frumos de lut, cum mai “creşteau în cer a lui aripe”, dar nu ştia că pe pământ cădeau zăpezi peste cuvânt “şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea clipe”...

     “O, cere-mi Doamne orice preţ”... Dar preţul de iubire doar ea-l ştia, ea - muritoarea, când rugă mută înălţa spre cer: Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea!”

     “Tu vrei un om să te socoţi“ i-ar fi răspuns atunci Preabunul? “Ei au doar stele, cu noroc şi prigoniri de soarte”... Noi..”O, n-a putut sau nici n-a vrut Înaltul să-l lase pe luceafăr rătăcitor vremelnic printre acele jucării de lut închipuite chiar de El “într-un moment de scârbă supremă amestecând scuipatul cu ţărâna şi făcându-l noroi”.

     De-atunci se va fi auzit pe lume de un rebel “născocitor” un meşter de “cuvinte potrivite”, atent la tremurul din firul ierbii, la şoapta frunzelor din primăveri în toamne, vestind de-o înviere, vestind şi de plecări când peste lume creşte greul din vorba ieri...

     “La locul lui menit din cer” Hiperion a-ncremenit de mult - lumină rece pe un cer sub care atâtea umbre vor fi înălţat rugi de iubire, de amar, rugi de făptura care ştie de-o trecere în veşnicie fără-nsetaţi, fără sătui, că-n vasta cerului zidire “de nu-i iubire, nimic nu-i”.

     Nu pe pământ s-a-ntors, din drumul lui de mii de ani acel robit de dor Luceafăr din poveste. De ce-a plecat, de ce-ar mai fi venit? Iubita lui era de mult plecată pe drumul fără-ntoarcere înapoi. O, ea ştiuse că plecarea-i moarte, că veşnicia e un drum prea strâmt şi că-n împărăţia de tăcere nu-i loc nici pentr-o umbră de cuvânt.

     El n-a putut, spre a-şi împlini iubirea, clipei să-i dea veşminte de pământ şi n-a ştiut să plângă, ca prin lacrimi până şi moartea să devină cânt. S-a mulţumit cu prea puţin: dispreţul - “Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul!...” E orb dispreţul şi orbeşte pe cei ce-n apele-i se înfăşoară. Nu, fata-ndrăgostită, cu flori de tei în pletele-i bălaie, nu era ea, cea de mult, cea pentru care ar fi vrut să schimbe-o nemurire “pe-o oară de iubire”. Aceea poate-l va fi aşteptat până la capăt, probă de iubire lăsând pe lume un tipar de lut ca lutul să se desăvârşească neîncetat pe treptele “unde poveştile aşteaptă”.

     Fata pe care-a auzit-o Hiperion în seara aceea-n asfinţit când “noaptea sta să-nceapă, semăna doar cu aceea de mult ce se pierduse din drumul lumii, fiind - de unde era să ştie nemuritorul? - Toate fiinţele îndrăgostite se aseamănă, numai urâtul are chipuri nenumărate.

     Iată de ce socotesc, fiinţa pieritoare care sunt, că Hiperion, rămas în locul lui menit din cer din implacabila voinţă a Celui ce e Dumnezeu - Iubire, ar fi spus, nu: “Trăind în cercul vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă simt / nemuritor şi rece”, ci un cânt cu plânsul una, omenescul limbaj prin absenţa făptuirii iubitei se preschimbă-n eternă, tulburătoarea prezenţă răspândită în tot ce este, în tot ce nu-i:

O, tu aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii

Care mi-ai pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-sul locul mumii

Femeie răspândită-n mine ca o mireasmă ‘ntr-o pădure

Scrisă-n uitare ca o slovă, înfiptă-n trupul meu - săcure,

Tu ce mi-ai preschimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare

De-mi duce bolta-nsiguranţă dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare

Şi ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea pe cât talazul mi se-ntinde

Şi ai lăsat să rătăcească undele mele suferinde, unde ţi-s mâinile...etc

Tu te-ai pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă

Şi frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă...

Abia în final cade “neiertătorul blestem” - dulce-amară-răscolirea celui ce va fi-nţeles că până şi eternitatea poate cu hohote să plângă.

Omenescul linbaj al Luceafărului e versul arghezian.

Paula ROMANESCU

 

Comemorarea Luceafărului poeziei româneşti

MIHAI EMINESCU.

Blaga: “O fată frumoasă/  e lutul ce-şi umple tiparele, Desăvârşindu-se pe-o treaptă / unde poveştile aşteaptă.”

                                    Grafică Adina Romanescu