Omenescul
limbaj al Luceafărului
În cerul infinit nu-i “nici hotar, nici loc spre a cunoaşte”. De
ce se va fi dus Hiperion în ceruri să afle nemuririi dezlegare? Cum
n-a aflat “că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
iubirea e sămânţa eternităţii-n carne”? Cum n-a
aflat de iarna de-a cunoaşte, de primăvara vorbei “a iubi”,
când între primăveri şi iarnă zborul - cădere ţine-o
zi!
De dor de-un chip frumos de lut, cum mai “creşteau în cer a lui
aripe”, dar nu ştia că pe pământ cădeau zăpezi
peste cuvânt “şi căi de mii de ani treceau în tot atâtea
clipe”...
“O, cere-mi Doamne orice preţ”... Dar preţul de iubire doar
ea-l ştia, ea - muritoarea, când rugă mută înălţa
spre cer: Opreşte trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e
nici iubire şi totuşi, te rog, opreşte, Doamne, ceasornicul
cu care ne măsori destrămarea!”
“Tu vrei un om să te socoţi“ i-ar fi răspuns atunci
Preabunul? “Ei au doar stele, cu noroc şi prigoniri de soarte”...
Noi..”O, n-a putut sau nici n-a vrut Înaltul să-l lase pe luceafăr
rătăcitor vremelnic printre acele jucării de lut închipuite
chiar de El “într-un moment de scârbă supremă amestecând
scuipatul cu ţărâna şi făcându-l noroi”.
De-atunci se va fi auzit pe lume de un rebel “născocitor” un meşter
de “cuvinte potrivite”, atent la tremurul din firul ierbii, la şoapta
frunzelor din primăveri în toamne, vestind de-o înviere, vestind
şi de plecări când peste lume creşte greul din vorba
ieri...
“La locul lui menit din cer” Hiperion a-ncremenit de mult - lumină
rece pe un cer sub care atâtea umbre vor fi înălţat rugi de
iubire, de amar, rugi de făptura care ştie de-o trecere în veşnicie
fără-nsetaţi, fără sătui, că-n vasta
cerului zidire “de nu-i iubire, nimic nu-i”.
Nu pe pământ s-a-ntors, din drumul lui de mii de ani acel robit de
dor Luceafăr din poveste. De ce-a plecat, de ce-ar mai fi venit?
Iubita lui era de mult plecată pe drumul fără-ntoarcere înapoi.
O, ea ştiuse că plecarea-i moarte, că veşnicia e un
drum prea strâmt şi că-n împărăţia de tăcere
nu-i loc nici pentr-o umbră de cuvânt.
El n-a putut, spre a-şi împlini iubirea, clipei să-i dea veşminte
de pământ şi n-a ştiut să plângă, ca prin
lacrimi până şi moartea să devină cânt. S-a mulţumit
cu prea puţin: dispreţul - “Ce-ţi pasă ţie,
chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul!...” E orb dispreţul şi
orbeşte pe cei ce-n apele-i se înfăşoară. Nu,
fata-ndrăgostită, cu flori de tei în pletele-i bălaie, nu
era ea, cea de mult, cea pentru care ar fi vrut să schimbe-o nemurire
“pe-o oară de iubire”. Aceea poate-l va fi aşteptat până
la capăt, probă de iubire lăsând pe lume un tipar de lut
ca lutul să se desăvârşească neîncetat pe treptele
“unde poveştile aşteaptă”.
Fata pe care-a auzit-o Hiperion în seara aceea-n asfinţit când
“noaptea sta să-nceapă, semăna doar cu aceea de mult ce
se pierduse din drumul lumii, fiind - de unde era să ştie
nemuritorul? - Toate fiinţele îndrăgostite se aseamănă,
numai urâtul are chipuri nenumărate.
Iată de ce socotesc, fiinţa pieritoare care sunt, că
Hiperion, rămas în locul lui menit din cer din implacabila voinţă
a Celui ce e Dumnezeu - Iubire, ar fi spus, nu: “Trăind în cercul
vostru strâmt / Norocul vă petrece / Ci eu în lumea mea mă
simt / nemuritor şi rece”, ci un cânt cu plânsul una, omenescul
limbaj prin absenţa făptuirii iubitei se preschimbă-n eternă,
tulburătoarea prezenţă răspândită în tot ce
este, în tot ce nu-i:
O, tu
aceea de-altădată, ce te-ai pierdut din drumul lumii
Care mi-ai
pus pe suflet fruntea şi-ai luat într-sul locul mumii
Femeie răspândită-n
mine ca o mireasmă ‘ntr-o pădure
Scrisă-n
uitare ca o slovă, înfiptă-n trupul meu - săcure,
Tu ce
mi-ai preschimbat cărarea şi mi-ai făcut-o val de mare
De-mi duce
bolta-nsiguranţă dintr-o vâltoare-ntr-o vâltoare
Şi
ţărmii-mi cresc în jur cât noaptea pe cât talazul mi
se-ntinde
Şi ai
lăsat să rătăcească undele mele suferinde, unde
ţi-s mâinile...etc
Tu te-ai
pierdut din drumul lumii ca o săgeată fără ţintă
Şi
frumuseţea ta făcută pare-a fi fost ca să mă mintă...
Abia în
final cade “neiertătorul blestem” - dulce-amară-răscolirea
celui ce va fi-nţeles că până şi eternitatea poate cu
hohote să plângă.
Omenescul
linbaj al Luceafărului e versul arghezian.
Paula
ROMANESCU
|
|
Comemorarea
Luceafărului poeziei româneşti
MIHAI EMINESCU. |
Blaga: “O
fată frumoasă/ e
lutul ce-şi umple tiparele, Desăvârşindu-se
pe-o treaptă / unde poveştile aşteaptă.”
Grafică
Adina Romanescu |
|