|
În acest an s-au
împlinit 756 de ani de la apariţia Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, iunie 1247,
emisă de Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea, prin care ne-au
fost transmise informaţii referitoare la existenţa pe teritoriul
Munteniei a unor formaţiuni statale româneşti.
Cavalerii Ioaniţi au fost chemaţi de
regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii
ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a dat
cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre
şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu
cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi
Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să
o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până
atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei,
dacă o pot cucerii, ce se află la răsărit de Olt, cu
excepţia Ţării lui Seneslau “voievodul românilor” în
aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii
menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi
pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români
în aceleaşi condiţii.
Au fost astfel amintite în această diplomă
de donaţie cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara
Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş şi
Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Problema localizării
acestor formaţiuni statale se mai discută şi azi de
istoriografia românească. Important este faptul că după
marea invazie a tătarilor din 1241-1242, care a distrus în mare
parte viaţa politică, socială şi economică a
popoarelor situate la sud-estul Europei, în teritoriile locuite de români
a început să se cristalizeze din nou o viaţă politică
proprie în forme tradiţionale, cnezatele şi voivodatele, care
vor duce în final la întemeierea statului feudal Ţara Românească.
Din acest important izvor istoric rezultă că
atât la răsărit de Olt unde se afla Ţara Cumaniei stăpânită
de tătari cât şi în teritoriul donat Cavalerilor se aflau
unele formaţiuni politice româneşti, unele într-o mai strănsă
dependenţă de regatul Ungariei, anume cnezatele lui Ioan şi
Farcaş iar altele Voievodatele lui Seneslau şi Litovoi erau lăsate
românilor cu obligaţia de a împărţii veniturile şi
de a apăra ţara împreună cu cavalerii ioaniţi.
Ceea ce n-a remarcat în mod deosebit istoriografia
românască în textul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi este pasajul
care se referă la interdicţia Cavalerilor de a coloniza în
teritoriul primit cu populaţie din regatul Ungariei, respectiv din
Transilvania. Pasajul este extrem de relevant în ceea ce priveşte
tendinţa populaţiei “de orice neam” de a se stabili
la sud de Carpaţi. Cavalerii, se precizează în textul Diplomei:
“vor avea grijă şi se vor strădui să populeze nu
numai regiunile amintite dar şi alte regiuni din Regatul nostru, iar
ţăranii (rusticii) din regatul nostru de orice stare şi
neam ar fi şi pe saşi şi teutonici din Regatul nostru nu-i
va primi să se aşeze în regiunile sus amintite fără
îngăduinţa regească osebită”1. Dacă saşii şi teutonicii au fost
nominalizaţi în Diplomă, ceilalţi ţărani “de
orice neam”, nu puteau fi decât românii din Transilvania. Această
precizare confirmă faptul că tendinţa generală a migrării
populaţiei româneşti nu era din sudul Dunării spre Regatul
Ungariei, respectiv spre Transilvania, conform teoriei istoriografiei
maghiare, ci invers, din nord spre zonele de câmpie de la sud şi est
de Carpaţi care se eliberau atunci de stăpânirea tătară,
fenomen interzis de regele Ungariei. Se confirmă astfel relatările
cronicarului Anonimus, că în Transilvania existau încă de la
sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor,
formaţiuni statale româneşti, respectiv Voievodatele lui Gelu,
Glad şi Menumorut, unde exista o ţară românească, o
ţară mamă, din care românimea a iradiat în tot cursul
evului mediu, în funcţie de situaţia politică şi
economică, din regatul Ungariei spre alte teritorii româneşti
situate la estul şi sudul Carpaţilor.
Exemplele cele mai cunoscute sunt cele privitoare
la întemeierea Moldovei la care a contribuit voievozii Dragoş Vodă
şi Bogdan Vodă originari din Maramureş ca şi Negru Vodă
din Făgăraş, considerat primul descălecat al
Ţării Româneşti, după relatarea cronicilor muntene
din secolul al XVII-lea.
Cu această precizare, Diploma Cavalerilor
Ioaniţi reprezintă un foarte important izvor istoric privind
procesul de continuitate a românilor din Transilvania.
Dr.
Gh. Anghel
1. Documente privind Istoria Românilor, C. Transilvania, sec. XI-XIII, vol.
I, Bucureşti 1951, documentul nr. 285, p. 329-333
|
|
