|
În ziua de 5/18 august 1912 Aurel Vlaicu a zburat la Alba Iulia, deasupra
cetăţii lui Mihai şi deasupra platoului pe care au
trosnit cândva oasele lui Horea şi Cloşca, traşi pe roată.
Zborul
a durat 40 de minute. El s-a urcat la 700 de metri, coborând apoi
deasupra caselor.
Trecând
pe acolo acceleratul, s-a luat după el şi l-a întrecut.
Când
a voit să aterizeze, lumea s-a îngrămădit, acoperind tot
câmpul, inclusiv terenul pe care trebuia să coboare.
Atunci
Vlaicul a luat din nou înălţime şi a aterizat dincolo de
public.
Ca
la toate zborurile din Ardeal, şi la Alba Iulia a fost însoţit
de prof. Constantin Nedelcu, un mare admirator al său.
Nedelcu
avea misiunea de a contabiliza banii câştigaţi la fiecare
zbor.
Ca
să scape de mulţime, Vlaicu s-a aşezat din nou în avion,
elicele au pornit şi în clipa următoare maşina s-a
ridicat ca un porumbel, săgetând văzduhul.
Clipa
aceasta a fost cea mai frumoasă, cea mai mişcătoare
şi uimitoare!
Lumea
se aştepta ca pregătirea de zbor să dureze timp mai îndelungat,
Vlaicu să aibă nevoie de câţiva oameni de ajutor, dar
printr-o singură atingere a unui buton măreţul aparat,
ascultând porunca stăpânului său, s-a ridicat în văzduh
uşor ca o pasăre.
Unui
vultur, unui cocostârc, le-ar fi trebuit mai mult timp ca să se înalţe.
Cu
o iuţeală de necrezut Vlaicu ajunge sus şi se îndreaptă
spre apus, în câteva clipe fiind deasupra culmilor ce coboară din
Munţii Apuseni. Se întoarce apoi şi zboară acolo unde
Ampoiul intră în apele Mureşului, după care maşina
se întoarce, asemenea unui porumbel ce caută, dând grăbit
din aripi, să fugă din calea uliului.
În
ochii asistenţei, aparatul care se apropia parcă creştea
din ce în ce, ca un vultur uriaş care pluteşte cu aripile întinse,
liniştit în strălucirea soarelui de vară.
Priveliştea
aceasta de frumoasă plutire liniştită se schimbă însă
îndată.
Pilotul,
întoarce cârma maşinii spre Ciugud, apoi se îndreaptă spre
oraş, unde coboară deasupra pieţii din Alba Iulia.
Apoi,
ridicându-se iarăşi în înălţimi, se îndreptă
spre publicul privitor, coborând printr-o minunată plutire, în
mijlocul mulţimii care-l aştepta.
Compatrioţii
l-au îmbrăţişat ca pe un apostol, ca pe un arhanghel
coborât din ceruri, ca să le arate cu maşina sa “calea cea
adevărată”.
Din
frumoşii lui ochi negri şi strălucitori ca doi luceferi,
s-au prelins pe obraji lacrimi fierbinţi şi curate ca şi
sufletul său, ce-au căzut pe pământul sfânt al Alba
Iuliei, ca un semn de recunoaştere faţă de oamenii minunaţi
ai acestui pământ strămoşesc.
Din
lacrimile lui au răsărit şi vor mai răsări mulţi
pomi, veşnic înfloriţi, cu flori albe imaculate de o rară
şi distinsă frumuseţe; florile recunoştinţei naţionale
ale albaiulienilor, cei ce au menirea să ducă şi în
viitor tradiţia românismului şi patriotismului acestui sfânt
oraş românesc: "Nemuritoarea Alba Iulia” tezaur al istoriei
noastre româneşti
După
zborul de pomină de la Alba Iulia, Vlaicu şi-a demontat
aparatul ca să-l ducă la Sălişte.
Cu
banii câştigaţi la Alba Iulia, el, împreună cu tatăl
său, Ion Vlaicu, au plecat la Viena pentru a-şi cumpăra
un automobil, pe care dorea de mult să-l aibă.
Cumpărându-şi
autoturismul, un “Laurient-Clement”, de culoare roşie, Vlaicu a
învăţat conducerea lui în numai câteva ore - după cum
povestea tatăl meu, şi după ce i-a cumpărat şi
lui o puşcă modernă de vânătoare, a doua zi, au
plecat spre Bintinţi (A. Vlaicu).
Pe
drum, neavând practica de automobilist, au umflat prea tare
cauciucurile şi din cauza vitezei cu care-i plăcea să
meargă, încălzindu-se aerul din ele, acestea au explodat pe rând.
Noroc
că au avut cauciucurile de rezervă, cu care au ajuns, cu greu,
la Budapesta, unde a trebuit să-şi cumpere altele noi.
De
aici şi până la Bintinţi şi de acolo până la
Sălişte, drumul a fost o plăcere, iar Vlaicu împreună
cu fratele nostru care îl însoţea, au fost foarte încântaţi
de maşina lor.
Aeroplanul
lui Vlaicu a stârnit admiraţia tuturor acelora care-l vedeau
zilnic zburând.
Manevrele
aeriene de care acest aeroplan era capabil, nu erau nici măcar
ajunse, darămite întrecute, de vreunul din aeroplanele străine
existente.
Aurel
Vlaicu a fost un pasionat al creaţiei. Pentru acest ideal el a îndurat
toate neajunsurile şi greutăţile ce i s-au pus în cale.
Visul
său era să-şi realizeze invenţia sa, să
servească patriei sale, cu toate că poate în străinătate,
în acea vreme, ar fi reuşit mai uşor.
Guvernanţii
vremii nu l-au înţeles îndeajuns. Mai bine a fost apreciat de către
unii capitalişti străini. Astfel, Fabrica Marconi de lângă
Londra, şi-a trimis chiar un reprezentant pentru a discuta cu
Vlaicu condiţiile în care ar fi urmat să vină în
Anglia, unde i s-ar fi încredinţat conducerea fabricii pentru a
construi aeroplanul său în serie.
Deşi
a refuzat-o, oferta i-a produs lui Vlaicu o mare mulţumire, pentru
că i-a confirmat, odată în plus, superioritatea aeroplanului
său faţă de cele străine!
Dintre
toţi precursorii aviaţiei noastre Aurel Vlaicu a fost printre
cei mai străluciţi dar şi mai nedreptăţiţi
.
Aeroplanele
lui se remarcă printr-o construcţie originală şi îndrăzneaţă,
iar în privinţa performanţelor obţinute ele erau întru
totul comparabile cu celelalte aparate ale timpului său, în
anumite privinţe prezentând chiar o netă superioritate!
În
construcţia aeroplanelor Vlaicu sunt o serie de idei şi soluţii
deosebit de importante şi valoroase, care astăzi sunt curent
utilizate.
Deşi
posibilităţile lui de documentare au fost practic inexistente,
aparatul lui a zburat de la primele încercări şi n-a
necesitat modificări ulterioare ceea ce atrestă excepţionalele
calităţi de inventator şi constructor care le-a avut
Vlaicu.
Zborurile
lui simbolizează triumful geniului poporului român, care ştie
să depăşească toate obstacolele, să învingă
toate greutăţile, să biruie toate nedreptăţile,
înăţându-se mereu peste frământările istoriei
sale!
Aurelia VLAICU
|
