Ziua Naţională a României, 1 Decembrie 1918, poartă cu sine deopotrivă Numele, Prenumele şi Destinul nostru de români, ca strălucire şi clipă de eternitate.

Ea cheamă românii de pretutindeni la Alba Iulia, această Cetate de Scaun a Marii Uniri, să-i cinstim truda, lupta, dăruirea înaintaşilor, să ducem mai departe lumina şi frumuseţea unei Patrii, pentru că Unirea este o hartă unică şi tulburătoare pe care s-au aprins, s-au stins, au mocnit din nou, ca flacără nesfârşită, doina şi dorul, dealul şi valea, ziua şi noaptea, cântecul de leagăn, veghea la hotare, limba noastră "mai dulce ca un fagure de miere", desăvârşindu-şi spaţiul şi timpul sufletesc într-o singură respiraţie atothrănitoare şi ocrotitoare, în care, să recunoaştem, au crescut tradiţiile şi obiceiurile, mormintele, pădurea şi pietrele, cătune şi sate, comune şi oraşe, bănci înşirate prin şcoli ca nişte mărgăritare, răbdare şi speranţă, toate luate ca seminţe mirabile. Unirea nu e nici tânără, nici vârstnică, ea este felul egal în care sângele nostru circulă necontenit prin vasele-i comunicante, adică prin toate fibrele fiinţei noastre, ca teritoriu românesc, pe planeta pământ. ea este însăşi rotaţia anotimpurilor din noi, de la silabă la silabă cu gust de Alfabet nemuritor.

Cei ce nu se recunosc ca fii ai Marii Uniri nu sunt altceva decât crăpături ale unei false naţionalităţi, a unei false iubiri de moşie.

Individul izolat este precum pomul pe un câmp imens, care mai devreme sau mai târziu va îngenunchia în faţa singurătăţii şi a furtunii, peste care clipa va trage cu buretele.

Unirea este ceea ce se vede în noi din generaţie în generaţie ca un sărut nescris al mumei pe buzele fiului, ca viaţa fără de moarte.

Ea trebuie scuturată de falsul parlamentarism al unora, altora, de "sărutul diavolului", de comportamentul duplicitar al unor aşa zişi "adevăraţii ei apărători", de fapt vânzători de principii, de falsificatori, de istorii, de cei ce nu au nici mumă, nici tată, nici fraţi, nici surori.

Unirea trebuie să rodească mereu pe umerii, mintea trează, crezul şi legământul naşterilor prezente şi viitoare, ca un răsărit nestăvilit de soare.

Să recapitulăm o uluitoare sintagmă, parafrazând-o: Ţineţi cu Marea Unire de la 1 decembrie 1918 dacă vreţi să nu rătăciţi, pentru că ea a devenit Ziua noastră Naţională, şi ea este sfântă!

Lângă tâmpla ei trebuie să fie prezenţi toţi: de la opincă la vlădică. Alba Iulia are braţele deschise, ca o MAMĂ adevărată a românilor de pretutindeni.

Să sărutăm chipul Unirii pentru a rămâne cu gustul alb de sărbătoare al inimii.

Ion MĂrgineanu