Lucrarea de faţă prezintă doar o contribuţie care, sper, constituie o bază solidă pentru studierea trecutului a şcoliilor din Banatul Sârbesc, cât şi a unor aspecte de azi ale localităţiilor de pe meleagurile bănăţene din Serbia.

Făptul care m-a determinat să concep o astfel de lucrare constă, pe de o parte, în materialul bogat a unor perioade, iar, pe de altă parte am funcţionat ca dascăl în această localitate o perioadă de 40 de ani, din care 30 de ani am fost directorul acestei şcolii. Pe lângă aceste surse corespunzătoare au fost cecetări din Arhivele istorice ale Academiei Sârbe, în Arhivele de Stat din Timişoara, Muzeul Istoric din Vîrşeţ, Novi Sad, Arhiva Comunităţii locale, Arhiva Şcolii şi Biblioteca oficialului parohial din Locve (Sân-Mihai).

Lucrarea este scrisă mai mult în mod documentar şi cronologic, oferind astfel un material util pentru viitori cercetători ai trecutului şcoliilor româneşti de pe aceste meleaguri.

Instituţiile şcolare prezintă o latură mai puţin cercetată de istoriografii noştri. Cercetăriile s-au axat, în general pe activitatea unor şcoli în diferite periode. Mai multe studii în domeniul învăţămîntului au fost semnate de prof. dr. Trăilă Spăriosu. Toate studiile au avut ca scop să elucideze trecutul istoric al acestor naţionalităţi.

Din domeniul învăţământului, despre şcoliile româneşti din Serbia până la momentul de faţă nu s-au întocmit monografii de genul acesta, dar una s-a scris în satul Locve (Sân-Mihai) întitulată „Şcoala din Locve (Sân-Mihai) în perioada 1675-2000" autor prof. Ion Sfera.

Scurt Istoric al localităţii Locve (Sân-Mihai)

Localitatea actuală Locve, sub vechea denumire Santco-Michaele este aşezată în partea sudică a Banatului, la o depărtare de 65 km de Belgrad şi 30 km de Vîrşeţ.

Primul document cunoscut, care atestă existenţa localităţii datează din anul 1332. Este vorba despre Registrul dijmelor papale, în care satul este trecut sub numele de Santco-Michaele. Două scrisori din epoca feudalismului amintesc de Szent-Mihaly şi Zenthmiklios. Ele datează din 08 martie 1404 şi 28 septembrie 1417. Obiectul scrisorilor se referă la luarea satelor da către Sigismund regele Ungariei (anii 1388-1407).

Despre existenţa localităţii „vorbesc” două documente veritabile, unul, Catastiful călugărilor Patriarhiei din Peci, iar al doilea, din descrierile călătoriei prin Ungaria a învăţatului şi cunoscutului autor turc de note, de drumuri, Evlia Celebi care relatează că în anul 1662, venind din Ardeal, a ajuns la Alibunar şi a trecut şi prin Szend-Mihaly.

După alungarea turcilor, satul exista sub numele de Sen-Mihal şi în anul 1716 aparţine distictului Vîrşeţ. Satul a avut de-a lungul istoriei mai multe denumiri:

anul 1332 Sancto-Michaele

anul 1404 Zent Mihal

anul 1716 Sent Mihaj

anul 1740 Szent Mihaly

anul 1814 Szent Mihal

anul 1888 Vec-Szent Mihaly

anul 1905 Vecszentmihaly

anul 1922 Sveti Mihajlo

anul 1943 Sveti Mikael

anul 1947 Lokve

anul 2003 Sân-Mihai.

Populaţia acestui sat, oricum îl veţi numi, pe parcursul anilor era populat de români 100Î, în toţi anii seculari a acestui sat.

A fost şi este şi azi, cel mai mare sat românesc, cu cea mai mare populaţie română.

Dealungul existenţei sale seculare, satul a dat o sumedenie de oameni de seamă care au contribuit la creşterea prestigiului satului. Fii ai satului au fost: Ioan Lotrean, autorul Monografiei Banatului, colonelul Gavrilă Mihajlo, preşedintele Consiliului Naţional Militar Român din Banatul de Sud, ing. Ştefan Ardelean, fondatorul Asociatei Studenţiilor Români şi preşedintele Societăţii pentru Cultura Românilor din Banat cu sediul la Timişoara; Lazăr Sfera, titular şi căpitan al echipei naţionale de fotbal a României în anii ’30 şi mulţi alţii.

Şcoala a avut rolul de a forma cetăţeni devotaţi, executanţi, docili, ascultători precum şi oameni harnici şi pricepuţi care sa fie folositori satului.

Consolidarea politică şi economică a Imperiului austriac după ciocnirile armate cu turcii, a creat codiţii reale pentru dezvoltarea învăţământului pe întreg cuprinsul imperiului. Până către anul 1750, învăţământul era lăsat în mare măsură în seama bisericii. Începând cu a doua jumătate a secolului XVIII-lea, statul a preluat rolul de organizator al reţelei de şcoli şi al modului de administrare.

Noua politică şcolară a statului austriac a determinat şi luarea de măsuri pentru organizarea învăţământului poporal la români şi sârbi din Imperiu. Încă în anul 1763 Curtea de la Viena dând dispoziţie episcopilor ortodoxşi să se îngrijească de instruirea poporului, de diecezele lor şi să înfiinţeze şcoli în localităţile mai mari.

Profesorul universitar dr. Radu Flora, a scos la lumina zilei un document de o certă valoare referitor la şcoala din Sân-Mihai. Conţinutul acestui document este scris în limba română, cu litere slavone şi se află în Arhivele Mitropolitane din Sremski Karlovci şi atestă că în perioda respectivă în Sân-Mihai exista şcoală cu un învăţător. Este vorba de despre Ioan Martinovici care a lucrat pe post de învăţător începând cu anul 1765. Cert este faptul că începând cu anul 1765 în Sân-Mihai funcţionează o şcoală.

În anul 1776 Sân-Mihaiul a trecut sub jurisdicţia Regimentului Walacho-Iliric de la Regimentul de graniţă germană. Învăţător era Gligorie Popov. O perioadă de timp, inclusiv în anul 1806 slujbele religioase s-au ţinut în clădirea şcolii, iar cursurile şcolare într-o casa particulară.

Şcolarizarea şi frecvenţa în Sân-Mihai, ca şi în celelalte sate vecine, erau slabe. Decenii în şir din cauza sărăciei, părinţii nu trimiteau copiii la şcoală. Aşa se explică făptul că în anul şcolar 1802/03 numărul eleviilor în şcoală erau numai de 21, dintre care 16 aveau frecvenţa bună.

Planul şcolar pentru şcolile germane, care erau obligatoriu în Graniţa militară se referă şi la şcolile româneşti şi sârbeşti. De abia la începutul secolului XlX-lea cursurile la Şcoala Naţională din Sân-Mihai se preda în limba română şi durau doi ani. Elevii au învăţat cititul, scrisul şi socotitul. Mai făceau învăţătură creştină şi poruncile bisericeşti. În vederea pregătirii învăţătorilor, încă din anui 1820, s-a ţinut la Caransebeş primul Curs pedagogic pentru învăţătorii români şi sârbi din Graniţa militară. La mijlocul secolului XlX-lea scoliile din Confiniul Militar erau de patru ani, cu frecventare obligatorie pentru copiii până la vrâsta de 12 ani. În perioda aceasta sunt amintiţi învăţătorii Petru Bălan şi Pantelimon Dajdea. Având în vedere lipsa de spaţiu pentru un număr tot mai mare de elevi (319), precum şi pentru locuinţele învăţătorilor, locuitorii au hotărât să construiască în anul 1869 prima nouă clădire şcolară de locul în care se află azi o altă şcoală nouă.

Şcoala în timpul dualismului Austro-Ungar (1872-1918)

La 27 decembrie 1860, împăratul Franz Iosif hotărăşte să anexeze Voivodina sârbească şi Banatul, la Ungaria. La 24 decembrie 1864, Curtea de la Viena a hotărât să se ridice Episcopia Ortodoxă Română din Sibiu la rang de Mitropolie. În deceniile următoare bisericile şi şcolile confesionale din Transilvania şi Banat vor fi sub ocrotirea Mitropoliei Române de la Sibiu. În anul 1878, Dieta voteză Legea naţionalităţilor, care printre altele prevede că limba oficială în Dietă, precum şi în tribunalele de rang superior este exclusiv limba maghiară. Totuşi naţionalităţilor li s-au acordat dreptul de înfiinţare a scoliilor poporale confesionale, în care învăţământul să se desfăşoare în limba maternă.

La Legea şcolară nr. 38 din anul 1878, care a pus bazele învăţămîntului din Ungaria, Dieta maghiară a votat mai multe legii şcolare, toate având drept scop reducerea numărului de şcoli în limba maternă a popoarelor nemaghiare în vederea asimilării acestor. Legea Trefort din anul 1879 face obligatorie învăţarea limbii maghiare.

Legea şcolară nr. 38 din anul 1878, care era la baza învăţămîntului minoritar, obliga frecvenţa zilnică a cursurilor, pentru băieţi şi fete de la vâsta de 6 ani până la vrâsta de 12 ani şi aceasta 3 ore înainte şi 2 ore după masă. Joia, era liberă. Din raportul Comitetului şcolar din anul 1911 la Sân-Mihai erau total 608 elevi. În şcoala din Sân-Mihai şi în toate şcolile româneşti din Banat, învăţământul s-a desfăşurat în limba română, cu excepţia studiului limbii maghiare ca limba statului.

Legea din anul 1879, prevedea 2 ore săptămânal pentru studiul limbii maghiare, dar începând cu anul 1902 numărul orelor s-au mărit la 8 ore pe săptămână, iar din anul 1913 la clasele V şi VI se făceau 9 ore săptămânal şi numai 4 ore de limba română.

Manualele şcolare utilizate în scoliile româneşti după anul 1870 erau scrise în mare parte de autori bănăţeni. Din anul 1902 sunt în folosinţe două manuale scrise de înv. Alexandru Ştefan din Srediştea Mică. Este vorba de „Abecedarul ilustrat pentru clasa a I-a primară” şi „Cartea copiilor pentru clasa II-a”. Ambele tipărite la Braşov în limba română. În maghiară au fost scrise cataloagele şi matricola, numele elevilor erau trecute în ungureşte: Ion-Ianosz, Nicolae-Miklosz, etc.

Şcoala în anii interbelici şi a ocupaţiei (1918-1944)

După terminarea primului război mondial şi dezmembrarea Austro-Ungariei, popoarele slave de sud s-au unit într-un stat comun. Pe lângă cele trei popoare din acest stat au mai trăit şi numeroase minorităţi naţionale: maghiari, slovaci, ruteni, români, etc.

În urma stabilirii frontieri iugoslavo-române, cca. 80.000 de români au continuat să trăiască pe teritoriul Banatului iugoslav. Regatul S.C.S. a garantat minorităţilor naţionale dreptul la învăţământul în limba maternă, în realitate, situaţia era cu totul alta. La mai puţin de doi ani de la proclamarea noului stat, prin Ordonanţa nr. 17967 din 6 iunie 1920, Ministerul învăţământului a decis ca Legea şcolară din Serbia, din anul 1904 să se extindă şi asupra Voivodinei. Potrivit acestei legi toate scoliile comunale şi confesionale au devenit şcoli de stat. Astfel şi la românii din Banatul iugoslav apărea o situaţie destul de delicată în domeniul învăţământului. În codiţiile create, situaţia cadrelor didactice era foarte grea. Din cei 105 învăţători care funcţionau până atunci au rămas doar 32, ceilalţi au venit în România.

În vederea rezolvării situaţiei în octombrie anul 1922, o comisie mixta iugoslavă-română s-a întrunit la Belgrad în vederea încheierii convenţiei şcolare-bisericeştl dar fără rezultate. Nici acordul de la Bled din anul 1927 nu ar fi pus în practică Convenţia.

Abia în decembrie 1929 a fost adusă Legea privind şcolile primare. Legea preciza că în localităţile cu majoritatea populaţiei minoritare, se vor înfiinţa clase, cu cel puţin de 30 de elevi. Învăţământul în aceste despărţăminte se desfăşura în limba matirnă, iar limba sârbă ca limbă de stat era obligatorie. O cotitură în dezvoltarea învăţământului românesc din Iugoslavia o prezintă Convenţia şcolară română-iugoslavă semnată în anul 1933. Ea s-a referit la învăţământul primar şi a avut la bază principiul reciprocităţii. Convenţia prevedea că în absenţa învăţătorilor cu cetăţănie iugoslavă, posturile vacante vor fi completate cu învăţători contractuari din România.

În perioada interbelică şi în timpul ocupaţiei Germane a Banatului, şcoala primară din Sân-Mihai a funcţionat, cu 6 ani. Excepţie s-a făcut în primii ani după formarea Regatului S.C.S. din lipsă de cadre, procesul de învăţământ fiind incomplet. Este vorba de perioada 1919-1922 şi anul şcolar 1923-1924 când învăţământul s-a desfăşurat până la clasa a V-a. În perioada anului 1927/29 la Sân-Mihai a funcţionat şcoala cu repetiţii cu doi ani.

În perioada interbelică, în şcoala din Sân-Mihai proclamată şcoală de stat în 1921, s-au predat următoarele obiecte:

- clasa I-a: religia, limba română, socoata, lucrul de mână, desenul, caligrafia, cântarea şi gimnastica;

- clasa Il-a: religia, limba sârbă, limba română, socoata, lucrul de mână, desenul, caligrafia, cântarea şi gimnastica;

- clasa III - IV-a: religia, limba sârbă, limba română, istoria, geografia, socoata, cunoaşterea naturii, cunoştinţe practice din economie, lucrul manual, desenul, caligrafia, cântarea şi gimnastica;

- clasele a V - VI-a: religia, limba sârbă, limba română, istoria, geografia, socoata, cunoaşterea naturii, cunoştinţe practice din economie, lucrul manual, desenul, caligrafia, cântarea, gimnastica şi igiena.

În timpul ocupaţiei germane a Banatului în perioada 1941-1944, începând cu clasa I-a şi până la clasda Vl-a în şcoala din Sân-Mihai s-a învăţat în limba română.

Şcoala în anii postbelici (1945-2000)

În anul 1945 a fost adoptată Legea privind învăţămîntul obligatoriu de şapte ani, iar începând cu anul şcolar 1952/53, învăţămîntul primar obligatoriu a fost de opt ani.

Deşi conceput de pe poziţia unor principii totalitare în cei peste 50 de ani postbelici, statul a asigurat învăţămîntul în limba maternă a elevilor, diverselor naţionalităţi conlocuitoare, implicit, naţionalităţii române iar dreptul de educaţie şi instrucţie în limba maternă nu au fost periclitate nici în timpul Inform-biroului.

Începând cu anul 1946 în multe localităţi cu populaţie română: Alibumar, Locve(Sân-Mihai), Satul Nou, Uzdin, Torac şi altele, sa înfiinţat pro-gimnaziul (ciclul V-VIII). În anul şcolar 1950/51, sa înfiinţat şcoli primare de durata de opt ani.

În localităţiile unde numărul eleviilor era redus, învăţămîntul s-a desfăşurat numai în clasele I-IV.

Începând cu anul şcolar 1951/52 la Locve (Sân-Mihai), şcoala elementară sa prelungit la durata de opt ani, astfel că prima generaţie de elevi au absolvit şcoala cu opt ani. În anul 1955, şcoala din Locve (Sân-Mihai) a avut cel mai mare număr de elevi români (652), din numărul total de 35 sate româneşti din Banatul iugoslav, iar azi este cea mare şcoală românească din Banatul sârbesc, dar cu un număr de 205 de elevi.

Migraţiile în străinătate şi spre centrele urbane au dus la micşorarea numărului de elevi. Copiii şi tineri românii de aici au posibilitatea să continue şcolarizarea în limba română şi în învăţămîntul secundar şi superior.

Prof. Traian Todoran – Delagrosu