|
1.
Pe marginea unui Motto.
În 1878,
anul obţinerii de către România modernă a independenţei,
pe câmpurile de luptă, apărea la Florenţa lucrarea,
încă extrem de actuală prin analiza şi concluziile sale,
semnată de Enrico Grace, „La Romania davanti all’ Europa”. O
analiză pertinentă asupra modului în care „secolele au cruţat
şi au păstrat intactă sămânţa romană pe
care însuşi Traian a transplantat-o în valea Dunării”. O
analiză care conduce la inevitabile concluzii în sfera politicului,
niciodată abordate frontal de istoricii români, care au manifestat
şi manifestă suficientă ,,pudoare”, în fapt laşitate,
pe fondul unui servilism inutil, impus factorilor politici români de
decizie de secole de asuprire şi umilinţe, abia spălate de
sângele vărsat de ţăranii-soldaţi, purtători ai
genei virtuţilor romane, în bătăliile supravieţuirii.
Atunci când
tinerii ne cădeau seceraţi în „Valea Plângerii”, istoricii
noştri ar fi trebuit să arunce în faţa Europei invadate de
urmaşii barbarilor de odinioară, adevărul, uşor
demonstrabil, că nu suntem o „naţie tânără”, ci
naţia primordială a Europei creştine. Că suntem
ultimii „romani” în viaţă, urmaşi ai celor ce au
unificat cândva Europa, Orientul Mijlociu şi Nordul Africii, turnând
în forma latinităţii civilizaţia pe care şi-o arogă
astăzi urmaşii ieşiţilor din păduri şi
„descălecaţilor” de ieri. Că, înghiţind sau alungând
valurile barbarilor germanici, încorsetaţi de mareea slavo-asiată
care nu ne-a spulberat, am creat, între Nipru, Dunărea Mijlocie, cu
reperele vestice ale strămoşilor noştri, Buda şi
Bratislava, Carpaţii Păduroşi şi Pind nu numai cultură
şi civilizaţie, ci şi popoare; că volentes-nolentes
am dăruit barbarilor „descălecaţi”, pământ, sânge
şi cultură, obiceiuri, meserii, tradiţii, dansuri, motive
şi modele literare, elemente de limbă, port, părţi din
memoria noastră colectivă, şi, mai presus de toate, CREDINŢA.
Şi că, după ce au crescut, aceşti „copii” ai noştri,
rod, orânduit poate de Dumnezeu, din motive numai de El ştiute, al
repetatelor violuri colective la care ne-a supus o Istorie maşteră,
s-au întors cu mânie împotriva părintelui urgisit, adică a
victimei, negându-i dreptul la identitate, proprietate şi existenţă,
în efortul disperat de a-şi ascunde propria identitate reală,
de rezultat al crimei originare. Dar dacă istoricii noştri au tăcut
atunci, polemizând timid, pe evidenţe şi considerente de bun
simţ, fără să atace fondul problemei, în disputele cu
„avocaţii Diavolului” gen Eder, Engel, Sulzer, Húnfalvi, Kázi,
Lebrecht, Jung, Huszar, Röesler sau Gustav Kálnoki cel elogiat astăzi,
în documentare despre „Ardeal”, difuzate de televiziunea naţională
ungară, a făcut-o clar şi precis, fără drept de
apel, cel pe care astăzi 1-am numi „analistul politic” Enrico
Grace, spulberând ţesătura de minciună a hoţilor care
strigau „- Hoţii!”, prin concluzia că „această
puternică unitate şi puritate a rasei române, care constituie
trăinicia şi forţa sa, a dat naştere - din timpuri
imemoriale - unei monstruoase coaliţii împotriva ei, operă a
diverselor naţionalităţi care au înconjurat-o. Printre
aceste naţionalităţi, cele mai însemnate, cele mai haine,
cele mai turbulente au fost polonezii şi ungurii, aceştia din
urmă fiind şi astăzi ciocanul care se abate cu cea mai mare
cruzime asupra elementului românesc.
Ungurii,
o mână de oameni agitaţi, au încercat permanent să
remedieze întinderea redusă a teritoriului lor propriu şi
insuficienţa populaţiei lor suprapunându-se peste alte naţii
şi răpindu-le ceea ce un popor are mai scump, limba maternă
şi obiceiurile. Cei dintâi care au cunoscut această experienţă
amară, această invazie á la tartare, au fost românii”.
Şi
primele lucruri contestate românilor de elita culturală a
„copiilor” lor, ungurii, au fost autohtonia şi continuitatea,
mistificarea trecutului lor mergând până la a le transforma nobila
origine traco-romană în contrariul ei. Cu „basna” lui Simion
Dascălul, din secolul XVII, privind provenienţa românilor din
„tâlhari” eliberaţi din temniţele Romei, toţi acei
latrones-gentium care aveau de ascuns obârşia-şi românească,
prin formarea lor ca popoare noi, moderne, ale Europei, pe pământ
şi cu contribuţie românească, ne-au atribuit, cu o
tenacitate care a ajuns să-i autoconvingă, propria lor ascendenţă
tâlhărească. O origine care, de altfel, pe cei ce populează
astăzi continente şi subcontinente de limbă şi
civilizaţie anglo-saxonă şi ai căror înaintaşi
au purces în Marea Aventură direct din închisorile Angliei, nu-i
deranjează.
Iar dacă au răspuns din perspectiva
jignitei „virtuţi romane” „basnei” primordiale şi
variantelor sale, din ce în ce mai sofisticate, cum s-au priceput mai
bine, cronicarii apoi istoricii noştri nu au aruncat o privire de
ansamblu, circulară, pe harta originii Răului, căutându-i
cauzele ascunse. Până astăzi, când, la 127 de ani de la
editarea lucrării lui Enrico Grace, un savant român îi reia
demersul, la fel de tranşant, dar înlocuindu-i afirmaţia gazetărească,
pentru că lumea a involuat în plan cultural, cu o demonstraţie
temeinică, bazată pe izvoare şi condusă de o logică
implacabilă.
La Editura Phobos a apărut, în sfârşit,
la Bucureşti, zilele acestea, sub semnătura profesorului
universitar dr. Mihai Ungheanu, lucrarea, monumentală prin întindere
şi conţinut, „Românii şi «tâlharii Romei», Război
religios - război de imagine?”
Dascăl şi om politic, scriitor şi
jurnalist, critic literar şi istoric al literaturii, istoric de
nevoie pentru că un demers similar al istoricilor consacraţi mai
mult prin titluri academice şi funcţii decât prin operă,
încă lipsea, temutul acuzator al celor vinovaţi, ieri ca şi
astăzi, de „Holocaustul culturii române” îşi asumă
concluziile lui Grace prin Motto-ul lucrării, prezentat şi
analizat de noi în rândurile de mai sus, dar îşi construieşte
propria demonstraţie, abordând fenomenul nu din perspectiva
istoriei politice,
ci dintr-o perspectivă
socio-culturală ţinând de
psihologia colectivă.
2.
„Avertisment” şi necesitate.
Avertizându-şi cititorii că „tema
romanităţii şi continuităţii românilor acolo
unde sunt astăzi, în Europa Centrală, radial în jurul Carpaţilor,
a solicitat autori de reputaţie şi autori anonimi, a produs
convergenţe, dar a stârnit şi controverse aprinse”, marii
cărturari români reacţionând ,,prompt şi vehement, cu
multiple argumente împotriva injuriei” şi că polemica din
jurul unei „ostile naraţiuni şi a presupusului ei autor,
Simion Dascălul, a străbătut, începând din secolul XVII,
peste trei secole, fiind unul din vectorii culturii române moderne”, autorul
îşi arogă cu o modestie nejustificată doar meritul de a fi
făcut „o recapitulare” a tentativelor anterioare de a găsi
„izvorul străin al imaginii ostile”, repunând în circulaţie
„texte care astăzi nu mai sunt frecventate în mod curent”, „sondând”,
doar, „din nou problema” şi „avansând supoziţii
proprii fără a considera că am găsit toate răspunsurile”.
În realitate, „toate răspunsurile” se
regăsesc în formularea limpede şi concisă, constituind o
premieră în sine, din „Avertisment”, că, având „şi
rezonanţe actuale”, „controversa intră în sfera temei «noi
şi ceilalţi», a imagologiei”. Ca atare, tipul de „război”
enunţat dubitativ în titlul lucrării, „Război
religios - război de imagine?” ni se relevă de la început
a se încadra în sfera războiului psihologic, un „război”
început cu secole în urmă, dar căruia, prin „virulenţa
imagologiei”, i-au căzut victimă recent, cu ocazia „revoluţiei”
televizate de la Bucureşti, nu numai poporul român, ci şi toţi
locuitorii de bună credinţă ai planetei.
Experimentul ’89, la care autorul face
referiri pe larg în ceea ce numeşte „În loc de cuvânt înainte”,
i-a trezit pe români la realitate, atrăgându-le atenţia
celor care au ochi să vadă şi urechi să audă că
există „o opinie publică internaţională pe care,
până atunci, datorită izolării lor postbelice (1944-1989),
n-o cunoscuseră cu adevărat, iar această opinie publică
externă obişnuia să pună note statelor şi naţiunilor”.
O opinie publică ale cărei convingeri „vehemente sau
sarcastice” puteau fi explicate, ieri, prin „dezacordul dintre
regimul politic occidental şi cel din
ţările socialiste intrate, datorită
Moscovei cominterniste,
sub zodia
totalitarismului”. Nu şi astăzi pentru că, după
scurtul moment de respiro, decembrie 1989 - mai 1990, când, pe valurile
„revoluţiei în direct”, opinia publică internaţională,
stimulată de mass-media ne-a creat iluzia acceptării noastre, a
urmat „o rotaţie de 180 de grade”, imaginea noastră
întorcându-se "de la sublim la odios”. Iar acest „clasic
exemplu imagologic de imagine răsturnată” nu mai poate fi
explicat doar prin „odiosul” regim care nu a fost întotdeauna la fel
de „odios” pentru occidentali, prin dispreţul Vestului faţă
de noncatolicii consideraţi la „periferia” civilizaţiei sau
teama Estului, exprimată într-un verbiaj de mahala de Vladimir
Jirinovski, de posibila destrămare a Imperiului rus, cauzele sale
fiind mult mai profunde. „Acest «război de imagine», privitor
la români, are mai multe sute de ani
- afirmă autorul - Astăzi, însă, varietatea
şi complexitatea posibilităţilor mediatice de penetrare îi
oferă o eficacitate fără precedent.” De aici
necesitatea unor astfel de lucrări care să nu se împiedice în
formele şi tehnicile manipulării, să respingă
inevitabilul „loc doi”, al ripostei celui criticat,
ridicându-se în polemică, în plan geopolitic şi
geostrategic, la nivelul superior, al privirii de ansamblu, în scopul
depistării cauzelor şi obiectivelor urmărite de creatorii
de „imagini răsturnate”. Este, în fapt, ceea ce îşi
propune profesorul Mihai Ungheanu, unul dintre puţinii, extrem de puţinii
adevăraţi, pe o scară reală a valorilor, „seniori ai
culturii române”, excedat, ca noi toţi, de inutil-servilismul unei
autoproclamate elite culturale şi politice „româneşti”,
care, sub steagul „europenismului” şi al unei „democraţii”
utopice, existentă doar în mintea sa puţintică, a ajuns să
veştejească, prin diferiţi „evici”, „eşu” sau
„eanu”, fără valoare autentică, toate simbolurile
şi geniile românităţii.
3.
„Basna” ca fenomen persistent şi circular.
Cândva, în plin război, înainte ca ambiţiile
unui pseudo-rege să ne arunce, prin trădare, pentru cine ştie
cât timp, în categoria înfrânţilor şi a capitularzilor,
marele savant geograf Simion Mehedinţi, ostracizat până astăzi,
ne definea ca pe un „popor asediat”. Este meritul profesorului
Mihai Ungheanu acela de a fi constatat că „basna” lui Simion Dascălul
a făcut şi face parte din arsenalul celor ce au instrumentat
şi susţin acest „asediu” circular, mai ales astăzi, când
nici Marea Neagră nu mai este a noastră, revendicată fiind
de cei mai recenţi „copii” ai noştri, rezultaţi ai
violului rusesc, „ucrainenii””, şi, în orice caz, nu ne mai
este „prietenă”, ameninţându-ne inclusiv cu inexplicabile
tornade.
În sine, „basna” este un amestec penibil de
date istorice, vădind incultura proaspăt aşezaţilor la
masa europenilor: un rege ungur, „Laslău Craiul”, identificabil
cu Ladislau IV Cumanul, sau, mai corect spus, Vladislav Româno-Cumanul
(1272-1290), copleşit de tătari, cere ajutor... împăraţilor
de la Roma, dispăruţi din Istorie cu peste 8 secole înainte.
Iar „defuncţii”, depopulând ca şi Ceauşescu închisorile,
din raţiuni economice, îi pun la dispoziţie toţi „tâlharii”
condamnaţi pentru cele mai oribile crime. Cu această „armată”,
regele ajuns ca şi Jessie James şef de bandă, îi înfrânge
pe tătari şi, răsplătindu-şi colaboratorii, îi
colonizează în Carpaţi, din aceşti „tâlhari” ai Romei
trăgându-se românii, ceea ce ar explica, pentru o întreagă
„istoriografie” şi cercetare sociologică de intenţie
„maghiară”, defectele lor, aplecarea spre „hoţie” în
primul rând.
Trecând în revistă riposta românească,
de la Miron Costin la P. P. Panaitescu şi Dumitru Velciu, ca şi
inexplicabilele rătăciri ale lui Ion Bogdan sau ale ultimilor
membri ai „dinastiei” Giureştilor, fără preocupare
pentru aspectul istoric al problemei, generat de pierderea de către
unguri a „poziţiei” lor, după „Móhacsi vesz”
(„Pieirea de la Mohacs”, din 1526), profesorul Mihai Ungheanu constată
că a existat într-adevăr un model unguresc al „imaginii răsturnate”
generat de eforturile
perene de
a-i transforma pe
români în
„unguri” prin
„maghiarizare”, dar a mai existat şi un „model polonez”, unul
„grecesc”, unul „bulgăresc”, unul „german”, conturându-se
în contemporaneitate, cu virulenţă, altele noi, ca cel
„rusesc” sau „ucrainean”. Obiectivul urmaşilor „descălecaţilor”
în pământ românesc fiind acela de a-i transforma pe români
în „descălecători” de dată recentă, în sprijinul
ideii nonautohtoniei lor, autohtonia şi continuitatea fiind privite astăzi cu
„oroare”, ca „ceauşiste” şi de impostorii neamului,
amatori de burse sau publicări în „Europa”; este atacat şi „Mitul
primordial - Roman şi Vlahata”, care explică
transformarea „romanilor” în „români”. Iar dacă Estul ne
reproşează latinitatea ba chiar şi tracitatea, implementând
în capul năucilor noştri ideea că am fi „daci”, deci
am avea dreptul, istoriceşte, doar la Banat, Vestul Olteniei şi
Haţeg, Vestul catolic şi protestant ne reproşează,
printr-un lung şir de „băsnuitori”, până la recenţii
Viorel Roman, Hannes Hofbauer, Marianne Mesnil sau Assia Popova, ortodoxia.
Demontând mecanismul atacurilor, demonstrând că,
de aproape patru secole, minciuna este una şi aceeaşi, doar
forma sau tehnicile de exprimare evoluând, autorul constată însă,
şi aceasta este nota de optimism a cărtii, că ,, publicul
românesc a început să înveţe că nu este de ajuns să
ai o părere bună despre tine, o imagine proprie satisfăcătoare,
dacă există alţii care au o părere opusă, o
imagine ferm negativă, pe care o difuzează şi o impun cu
ajutorul mass-media”. Şi este cu atât mai mare meritul acestui
„public românesc” sistematic văduvit de învăţământ
autentic şi cultură, prin reformele imbecile care ne agresează
„aurul cenuşiu”, cu cât a fost şi este supus şi
tirurilor „presei din România” (şi ale „elitiştilor”
cu pofte mult prea mari pentru creierul de păsărică şi
urechile de măgar din dotare, am adăuga noi) care, „contaminată
... a participat şi ea, din plin, la această campanie de imagini
negre, întărind liniile unei fizionomii respingătoare,
vehiculată şi pe alte meridiane”. Lui, publicului, îi
este adresată această lucrare şi nu specialiştilor în
domeniul istoriei sau istoriei literaturii, a căror laşitate
a devenit, sub steagul „globalizării”, dezgustătoare. Acelui
public în permanenţă agresat şi lovit în ceea ce are mai
scump - copiii săi - şi căruia autoritatea statală, încăpută
pe mâna unor veleitari, nu-i mai poate oferi nici măcar o protecţie
iluzorie. Pe lângă „armă” - lucrarea în sine, autorul îi
oferă în ADDENDA şi „muniţia” necesară, dacă
este dispus la rezistenţă pentru dreptul legitim de a fi -
extrase din principalele izvoare utilizate.
4.
„Nincs kegyelem”!
Citind, ca redactor, sutele de pagini ale
monumentalei „Românii şi «tâlharii Romei»”, istoricul
din noi a constatat cu o amară satisfacţie că, acolo unde
istoricii nu şi-au făcut, până la capăt, datoria,
abandonându-şi, pentru mirajul parvenirii politice şi
social-economice, misiunea, un literat a pătruns cu un curaj care, în
împrejurările de faţă, poate fi catalogat drept „al
disperării” şi a învins. Dar militarul din noi a înţeles
că breşa produsă de această operă de excepţie
în „dispozitivul” inutil-servililor trebuie lărgită. Cu
alte cuvinte, „cu o floare nu se face primăvară”! Agresaţi
permanent şi supravieţuind graţie, în primul rând, unor
inteligenţe competitive, în perioada lor de afirmare ca naţiune,
românii se văd astăzi supuşi, în plan imagologic, în
cadrul unui război psihologic de durată, declanşat prin
intermediul unei agresiuni radio-electronice, punctată, pentru
credibilitate, de franctirori, unei ofensive totale. Poate ultima! Şi
vizat nu le este numai teritoriul, ci şi, în primul rând, fiinţa
etnică. După ce complicitatea germano-rusă a reuşit
performanţa, deloc singulară în istorie, a inventării unui
popor care se cheamă „la mărginean” („ucrainean”) pe pământ
românesc şi prin deznaţionalizarea românilor, procesul de
croire, prin intermediul „naţiunii culturale”, a unor noi
„popoare” ca şi în cazul cehilor sau slavonilor (sârbilor)
continuă. Knutul rusesc preface, sub ochii noştri indiferenţi,
alte milioane de români în „popor nistrean” sau „popor
moldovenesc”, iar marca germană, apoi „euro”, motorul
Principiului Kohr („Tot ce este mic este minunat”), cu
sprijinul neamurilor prin căsătorie ale inocentului domn
Geoană, alte milioane în
„popor vlah”. În pregătire se află, pe filieră
germano-austro-ungară, poporul „ardelean”, şi, eventual, cel
„bănăţean”. Şi aceasta în timp ce „patrioţii”
noştri se refugiază cu entuziasm, din calea diversiunii „rrome”,
în era antropogenezei sau în evul mediu timpuriu, proclamându-se, pe mâna
unor pseudoliteraţi, „daci”, „cumani” sau... „secui”,
scopul final fiind acela al transformării noastre, ca şi a
vecinilor noştri, prin intermediul „generaţiei Hamburger”,
într-o unică „naţiune” continentală, apoi planetară,
necreştină şi nemusulmană, de „consumatori”.
În aceste condiţii se adresează,
peste timp, şi domnului Mihai Ungheanu şi altor intelectuali a căror
gândire depăşeşte nivelul nevoilor personale, mesajul lui
Timotei Cipariu: ,,Am început, domnilor, abia am început. Rămâne
să continuăm şi să terminăm!” Pentru că
agresiunea continuă şi, de data aceasta, scopul ei este
„terminarea” noastră ca entitate etno-culturală. Nici nu s-a
uscat bine cerneala tipografică pe paginile cărţii domnului
Mihai Ungheanu că am şi fost invadaţi de „documentare”
care, glorificând figura unui fost român (Ion Gheorghe Curcă),
vorbesc mancurtului occidental despre reînvierea „spiritului
ardelenesc” şi a „culturii ardelene”, opere adresate elitelor
de un Robert D. Kaplan („Fantomele Balcanilor”), în care românii
sunt prezentaţi drept nenorocirea unui subcontinent sau
„aurolacilor”, învăţaţi de un Anthony
King („Corabia nibelungilor”), printre scene de sex, că
românii sunt „hoţi”, „ucigaşi”, „murdari”, gata să
otrăvească SUA cu „mititei” din „carne de câine”.
Başca raportul „Comisiei Wiesel”, elaborat de adulatorii de
altădată ai „dacului” Ilie Ceauşescu şi a cărui
„lecturare” i-ar face şi pe Miklos Horthy, „primul fascist”
al Europei şi pe Adolf Hitler să dea în icter, de invidie!
De aceea, considerăm că superba
demonstraţie a domnului profesor Mihai Ungheanu potrivit căreia
„tâlharii Romei” sunt, de fapt, TÂLHĂRIŢII Europei, nu
trebuie să se oprească aici. Pentru că tinerii noştri
sunt văduviţi sistematic de carte (printr-un diabolic sistem
educaţional, în care obiectivele externe se îmbină armonios cu
impostura şi lăcomia internă) şi programat orientaţi
spre abandon şi prostituţie, este imperios necesar să apară
un volum II şi un volum III şi un volum IV... până când
românii vor înţelege că trebuie să renunţe la
sinucigaşa practică a supravieţuirii şi să-şi
ia în serios îndemnul la „deşteptare” conţinut în
propriul imn. Cu sau fără acordul „evicilor”, a căror
incontinenţă, declanşată de zdrobitoarea superioritate
a „cadavrului din debara”, îi face să „urineze” pe
propriul neam şi pe propria tară, autocritic văzută
drept „o fecală”, comparativ cu ţările care îşi
plătesc vidanjorii în valută forte.
Dr.
MIRCEA DOGARU
|
|
