Întors de ani buni în locurile pe care, de drept, de suflet şi de dor nu le-a părăsit niciodată, poetul Petru Anghel, născut la 4 aprilie 1931 în comuna Ciugud, judeţul Alba, se află într-o postură uşor inedită, în faţa unui bilanţ de moment, dictat mai mult de cifra rotundă a anilor împliniţi, decât de elanul creator, nestins încă, neostenit în cuvântul scris, cu aceeaşi sfială în glas şi în mers pe care i-am admirat-o întotdeauna.

„Sunt poetul neştiut al unui sat,/sunt chiar satul neştiutului poet/unu-n celălalt adânc, îngemănat/cum de sunet clopotul, încet, încet,/se topeşte într-un imn nemaiîncîntat.”

Poezia alunecă în timp înapoi, la chipul neşters al părinţilor, creionaţi cu nostalgie şi naturaleţe în curgerea timpului, simplu şi duios, ca într-o icoană de suflet la care te închini cu drag: „Acasă, cu muma şi tata, mereu să mă nasc în April,/ când cerul grădinii e gata/ de păsări cu limpede tril.”

Liceul teoretic „Mihai Viteazul” din Alba Iulia, urmat între anii 1942-1950, a lăsat urme adânci şi durabile în memoria lirică a poetului, ca şi războiul văzut prin ochi şi suflet de adolescent: „Încolonaţi treceau soldaţii/către cazarma lor cîntând,/îi căutau părinţii, fraţii,/în dreapta-stînga întrebînd.”, război nedrept ca orice război care înghite vieţi şi suflete, fără întoarcere. Liceul înseamnă însă şi debutul literar al poetului, în 1947, în revista „Gând tineresc” a elevilor din Alba Iulia.

Facultatea de Filologie (1950 - 1954) urmată la Bucureşti, îl „formează” în tainele literaturii şi ale scrisului, dar îl îndepărtează, ca spaţiu, de locurile în care „Prunii din grădină încărcaţi de prune,/gîrboviţi de ele ca sub un blestem,/cine să-i culeagă, cine să mi-i sune,/oamenii-şi fac cruce, oamenii se tem.”

Debutul în presa centrală, cu poezie, în martie 1954, în „Gazeta literară” condusă de Zaharia Stancu va fi începutul unui şir lung de volume de-a lungul timpului, poetul Petru Anghel fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1976. Criticii literari l-au apropiat ca scriitură de Octavian Goga, Slavici şi Agârbiceanu, Coşbuc, Blaga sau Pavel Dan prin felul în care „sentimentul istoriei, al familiei şi al peisajului autohton, constituie tematica sa majoră… Poetul este când delicat, când vehement…” (Petru Poantă). „Nici un gînd, nici un cuvînt, numai uitare,/singur în mijlocul satului, necunoscut,/dă-mi, doamne, memoria fără hotare/a morţilor care pe-aici s-au petrecut.”

Niciodată şi nicicând nu este uitat satul din care a plecat poetul spre lume, sat plin de cerul copilăriei, de izvoare, de istorie trecută şi prezentă, de obiceiuri şi datini: „Din Ardealul meu străvechi şi bun/unde-am răsărit şi-am să apun, din Ardealul meu numit Ciugud/dorul mumii toată vremea îl aud.”

Există în nostalgia versului multă demnitate şi statornicie a sentimentului, există atâta neuitare câtă poate duce un suflet cald şi bun, întors mereu cu privirea către satul natal, către Mureş şi Cetatea din Alba Iulia în care „clopotul bate solemn întru fiinţa de libertate cerută de Horea şi Iancu…” (D.R. Popescu). „Între aceste ziduri groase şi reci/înlănţuit trupul lui Horea, de sînge,/prin lacrima ochiului său dacă treci/ochiul tău nu mai poate a plînge.” Patriotismul său este curat şi tulburător ca lacrima mamei: „De la-nălţimea Munţilor mei Apuseni/se vede-atît de departe istoria/acestei ţări româneşti a Ardealului/până dincolo de Iancu, Bălcescu şi Horia”.

„Cel mai în largul fiinţei sale se simte poetul - scrie Ion Mircea - evocându-şi satul natal, evocându-i întemeietorii de veşnică pomenire”. Iată ce simte Petru Anghel: „Şi să fii mereu acasă până-n veci,/punctul nord al casei tale, punctul sud, răsărind în iarba verde să-ţi petreci/numele-n pământul veşnic din Ciugud.”

Într-o poezie intitulată Arta poetică poetul apasă pe litere şi se destăinuie: „În timp ce eu voi scrie cum voi şti aceleaşi/cuvinte banale ca anotimpurile,/folosite în toate părţile lumii/şi-n toate timpurile./Despre fiul frumos, despre iarba de-acasă,/despre păsări şi ploi, despre nord, despre sud,/despre muma şi tata care dorm în progadia/din tărâmul cel veşnic Ciugud.”

Iată volumele de poezie publicate, sfinte roade ale condeiului, trudă a sufletului şi a gândului, de-a lungul anilor: Final deschis (Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967), Firul de iarbă (Bucureşti, Editura Albatros, 1979), Frumosule fiu (Bucureşti, Editura Eminescu, 1975), Fiinţa noastră cea de toate zilele (Bucureşti, Editura Albatros, 1977 – Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu), Frunza în octombrie (Bucureşti, Editura Eminescu, 1979), Foşnetul verii în Transilvania (Bucureşti, Editura Eminescu, 1983), Facă-se voia voastră (Bucureşti, Editura Albatros, 1985), Fondul principal de cuvinte (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1986), Fascinaţia ierbii (Bucureşti, Editura Eminescu, 1988), Fermece pentru copii (din fermecate farmacii) (Bucureşti, Casa editorială Odeon, 1993, cu ilustraţii de Tia Peltz), Foamea de aer (Bucureşti, Casa editorială Odeon, 2003, selecţie din toate volumele anterioare), în manuscris: Frunza memoriei sau memoria frunzei (memorii). Finalul deschis îi aparţine de drept poetului şi scriitorului Petru Anghel:

"... dar firului de iarbă fie-i

sortit mereu să spargă bruşii

şi-nviorând culoarea iară

să sângere şi să dispară

în permanenţele cenuşii..."

(din poezia de deschidere cu acelaşi titlu, din primul volum publicat).

Prof. Mioara Pop

În Transilvania

În Transilvania, acasă
în Transilvania mereu,
unde e muma mea frumoasă,
unde, frumos, e tatăl meu,
de iarbă proaspătă aleasă
din dorul veacurilor, greu.

În Transilvania, de-o seamă
cu numele ce mi-a fost dat
să-l port în lume fără teamă,
pe mii de ani întemeiat,
când clopotele-i de aramă
adânc în veşnicie bat.

În Transilvania, curată
ca ţipătul de nou născut
ce-nconjură lumina toată
şi-o rânduie de la-nceput,
unde am plâns întâia dată
şi plânsul dor mi s-a făcut.

În Transilvania, acasă,
ţărână rodnică să fiu
şi cucuruz cu foaia deasă,
şi grâu cu spicul auriu,
în Transilvania frumoasă
ca limba ce-o vorbesc şi-o scriu.

Cum mor ţăranii
În memoria lui Ion Lăncrănjan

Ţăranii mor, de obicei, la ţară,
să moară-n altă parte nu se duc,
viaţa lor cinstită o măsoară
din vară-n vară câte-un glas de cuc.

Viaţa lor e-o carte funciară
pe care-o scriu cu sânge pe ogor,
când mor, ei mor de obicei la ţară
şi cartea sângerează-n urma lor.

Din tată-n fiu, ei nu se tem să moară
de sapă, şi de coasă, şi de dor,
îmbrăţişând bucata lor de ţară
de parc-ar vrea s-o culce-n somnul lor.

Trăindu-şi traiul greu pe dinafară,
ca pe-un străvechi şi sacru obicei,
ţăranii mor de obicei la ţară
şi ţara moarte, rând pe rând, cu ei.