|
Uniatismul,
oriunde şi oricum ar fi el, la nivel de individ, de comunitate
parohială, sau ridicat la grad universitar, rămâne rana sângerândă
a românilor din Transilvania.
Când
cineva se desprinde din familia lui, renunţă la ai săi
şi caută să se unească şi să găzdăluiască
cu străinii, ba mai mult, denigrează şi subminează
prin toate mijloacele posibile casa şi familia de unde a plecat,
spuneţi-mi ce dramă mai cumplită poate exista pentru acea
casă mamă decât aceasta. Biserica Ortodoxă este mama
poporului român. Daţi-vă seama cu câtă durere în suflet,
cu câtă compătimire şi dezamăgire, totodată,
priveşte ea pe această fiică îndărătnică
care este Biserica unită cu străinii şi nu cu Biserica mamă.
Oricâtă înţelegere, bunăvoinţă şi
deschidere ar avea cineva, nu poţi trece nepăsător peste
drama separării, a dezmembrării şi învrăjbirii care
este mai dureroasă decât toate. Dumnezeu uneşte, nu separă,
nu dezbină, ci înfrăţeşte şi uneşte pe
oameni, iar Biserica este realizarea acestei unităţi încă
de aici de pe pământ.
Biserica
greco-catolică este o fiică furată, momită şi
apoi derutată a Bisericii şi a poporului român. Sub stăpânirile
străine, sub haina catolicismului, poate şi-a avut un rost,
acela de a cere mai uşor, mai cu îndrăzneală, drepturi
pentru poporul român, într-o ţară şi Biserică unitară,
greco-catolicismul este un nonsens, este o îndărătnicie
alimentată de elemente destabilizatoare şi vrăjmaşe
pentru poporul şi Biserica românească.
Starea
de compromis în care se găseşte Biserica unită este
evidentă. Tânjeşte după Roma şi integrarea în
catolicismul universal, dar totuşi n-are curajul să renunţe
la haina cultului bizantin şi să preia cu totul practicile
şi riturile apusene. Denigrează ortodoxia în ultimul hal, dar
îi poartă încă straiele şi-i ţine în mare parte
tradiţiile. Se integrează mai degrabă cu Răsăritul
ortodox, atât de mult hulit, chiar în privinţa calendarului şi-a
ţinerii Paştilor după stilul vechi, cu toate că face
atâta caz de universalismul catolic apusean, lată în ce situaţie
de compromis este Biserica unită din Ardeal!
Tot
ceea ce este catolicism în România s-a realizat prin momeală, răpire
şi siluire.
Pilonii
pe care se sprijină adepţii catolicismului la noi sunt trei:
-
ignoranţa şi naivitatea,
-
ura şi dispreţul faţă de valorile autohtone,
-
sfidarea şi ostentaţia faţă de tot ce este românesc.
Tot
ce este catolicism în România îşi are ca bază fie ura contra
fraţilor ortodocşi, fie grandomania de a se socoti occidental
şi o parte cu occidentul în defavoarea Orientului, atât de bântuit
de inconsecvenţe spirituale ca urmare a situaţiilor fortuite
create de dominaţia otomană, de regimuri totalitare şi de
ideologii extremiste.
"Unirea
cu Biserica Romei nu a fost un act de convertire religioasă, ci un
act politic şi un contract economic, împăratul de la Viena urmărea
prin atragerea românilor la uniaţie, pe de o parte, întărirea
catolicismului din Ardeal, iar pe de altă parte, despărţirea
românilor din Ardeal de fraţii lor din Moldova şi Ţara Românească".1
"Unirea
cu Biserica Apuseană nu s-a făcut din convingere religioasă,
ci din oportunism; din dorinţa de parvenire şi din calcule
meschine, de a profita de unele privilegii pentru cei ce şi-au lepădat
credinţa strămoşească, din calcule politice, la curtea
din Viena, care avea deviza "divide et impera" şi care voia
să opună o forţă nouă, catolică, reformaţilor,
luteranilor şi calvinilor ardeleni din ce în ce mai puternici.
Unirea
cu Roma a fost, de fapt, o unire cu Viena".2
O
parte din românii ardeleni, la sfârşitul veacului al XVII-lea, au
crezut că prin unirea cu Roma scapă de greutăţi, dar
s-au trezit traşi pe sfoară şi siluiţi în conştiinţa
lor. Protestele lui Petru Maior, de pildă, cum toţi uniţii
mai de seamă din trecut, au cunoscut că promisiunile papale în
legătură cu uniaţia au fost o simplă momeală sau
o cursă pusă în calea celor ce, copleşiţi de urgia
asupririi şi a lipsurilor, au fost găsiţi buni de exploatat
pentru satisfacerea ambiţiilor papale de dominaţie universală".3
"Astfel,
Biserica Greco-Catolică din Transilvania îşi datoreşte
constituirea şi existenţa pe trădarea neamului şi călcarea
jurământului de către Atanasie Anghel. Marii istorici s-au
cutremurat de aceste fapte. Eudoxiu Hurmuzachi constată cu durere că
"cel care a prefăcut cu intenţiune templul unităţii
române în cenuşă se numeşte Atanasie Anghel".
Nicolae Şerbănescu spune în reflecţiile sale că de
numele lui Atanasie Anghel "este legată sfâşierea
sufletească a românilor ardeleni. Cu profundă întristare N.
Iorga scrie despre actul dezbinării, a lui Atanasie Anghel, că
în el "se oglindeşte sufletul josnic al unui om fără
demnitate şi fără ruşine, al unui arhiereu uitător
de toate datoriile şi jurămintele sale, al unui român fără
simţ de neamul său... Declaraţia lui din aprilie 1701 e
sigur cel mai înjositor act public săvârşit până atunci
de vreun vlădică românesc".4
"Biserica
greco-catolică, înfiinţată prin presiuni, şantaj
şi baionetă, pentru românii din Transilvania, la 19 martie
1701, prin aşa numita A doua diplomă leopoldină, constituie
o nouă confesiune, născută dintr-un compromis între
Ortodoxie şi Catolicism, având un caracter hibrid şi absolut
nepotrivit structurii noastre spirituale".5
"Regii
Ungariei fiind catolici, au primit ordine de la papi să convertească,
cu orice mijloace, pe schismaticii valahi. La 1299, papa Bonifaciu al
VIII-lea cerea să se introducă chiar inchiziţia împotriva
valahilor ortodocşi! Voievozilor, cnezilor şi notabililor
valahi, în general, li se punea alternativa: sau trec la catolicism sau
îşi pierd titlurile şi cu ele toate drepturile. De aceea,
aproape toţi nobilii români şi-au pierdut legea, trecând la
catolicism, pierzându-se în mijlocul maghiarilor".6
"Greco-catolicismul
a înlesnit puternic procesul de maghiarizare a românilor din Ungaria
şi Transilvania, dus de guvernele din Budapesta. Chiar astăzi,
pe teritoriul Ungariei şi în statisticile maghiare mai apare un număr
de 500.000 de maghiari de "confesiune greco-catolică"
demonstrând fără tăgadă că aceşti 500.000
de credincioşi greco-catolici erau numai cu o sută de ani în
urmă încă români, căci maghiarii de confesiune
greco-catolică nu existau în acele timpuri.
În
Ungaria de astăzi, din cei 1.262.206 de români existenţi în
statisticile din 1870, nu au mai rezistat presiunilor de maghiarizare decât
vreo 20.000, dintre care 5.000 greco-catolici, restul de 15.000 fiind
ortodocşi. Acesta a fost marele sprijin pe care Biserica
greco-catolică l-a adus operei de maghiarizare a românilor din
Transilvania!
Un
român devenit catolic nu si-a pierdut numai identitatea gândirii româneşti,
ci şi identitatea sentimentelor româneşti, Românul devenit
catolic va ajunge în final să-şi urască însuşi
neamul său ortodox".7 Această
realitate crudă am trăit-o pe viu când, la 1 noiembrie 1990, mă
aflam delegat din partea Episcopiei în dialog cu greco-catolicii din
Şişeşti. Câtă ură, câtă agresiune verbală
şi fizică, cât fanatism confesional am observat atunci este de
neimaginat. Amintesc, printre altele, slogane de genul: "mai bine ar
veni ungurii căci sub ei am avut mai mari drepturi!", "împuţiţii
de ortodocşi"!; "comuniştilor!"; "să
vină ungurii"! Toate acestea s-au petrecut în primăria din
Şişeşti.
Catolicizaţi,
ei simţeau înainte de război (primul război mondial), atâtea
afinităţi sufleteşti cu catolicii unguri, încât în
casele celor mai mulţi preoţi uniţi din regiunile nordice
ale Ardealului se vorbea ungureşte. Chiar şi azi, în locul în
care nu au biserică românească, uniţii nu se duc la
biserica ortodoxă unde slujba se făcea după acelaşi
rit şi în aceeaşi limbă ca la ei, ci la cea catolică
ungurească, imitând pe vlădicii lor, care au refuzat să
ia"parte la sfinţirea Catedralei ortodoxe din Cluj, precum
refuzaseră să intre în catedrala din Alba lulia, în care se
celebra actul solemn al încoronării întâiului rege al tuturor românilor".8
"Invaziile
turanice dinspre răsărit n-au făcut toate la un loc atâta
pagubă poporului românesc, cât a făcut ofensiva
catolicismului, care a decapitat neamul românesc, ademenindu-i fruntaşii".9
Cele
două confesiuni româneşti, greco-catolicismul şi
ortodoxia, aşa cum s-au dezvoltat în cursul istoriei şi, mai
ales, cum se prezintă ele astăzi, constituie un prilej de
permanentă neînţelegere, zânzanie şi ură care este
"izvorul celor mai mari nenorociri naţionale".10
Revendicarea
de către uniaţi a Şcolii Ardelene cu sloganul mereu repetat
"că abia unirea unei părţi dintre români cu Biserica
papală ne-a făcut să ne amintim de originea noastră
romană" este de-a dreptul o "iluzie copilărească".11
Uniatismul,
pe departe de a ajuta la apropierea catolicismului de ortodoxie, cum susţin
unii greco-catolici, "mai degrabă înveninează raporturile
dintre cele două Biserici. Uniatismul nu poate fi disociat de
prozelitism şi nu poate fi conceput fără rolul de înveninare
a raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică".
De aceea, renunţarea definitivă şi totală la uniatism
constituie "condiţia sine qua non pentru restabilirea unor
raporturi ecumenice de iubire între cele două Biserici".12
"Existenţa
uniatismului implică lipsă de iubire" e o înşelăciune,
un şantaj, o meschinărie,
"iar decizia pentru el este o decizie împotriva iubirii şi a
Duhului Sfânt, pentru că uniatismul constituie ipostasul viu al
contestării unei Biserici de către altă Biserică soră
şi pentru că uniatismul devine contestarea acţiunii
evidente a Duhului Sfânt manifestate în viaţa celeilalte biserici
surori".13
Creind,
promovând şi conservând uniatismul, Biserica Greco-Catolică
"contestă Bisericii Ortodoxe calitatea de a fi un organ adevărat
al Sfântului Duh pentru mântuirea fiilor săi".14 De
aceea, firesc ar fi ca şi în această problemă Biserica
Catolică să-şi revizuiască atitudinile, cum a făcut
în altele, să-si ceară iertare şi să renunţe la
această modalitate meschină de imixtiune în sânul unei
Biserici surori. Se cade ca Biserica apuseană "să
retrocedeze Bisericii mame sufletele credincioşilor care trăiesc
pe pământ ca uniţi, dar care au rămas în credinţa
lor ortodoxă".15 Numai
aşa se poate realiza o reparaţie morală indispensabilă
detensionării relaţiilor dintre cele două Biserici şi
creării premiselor unui dialog sincer atât de necesar şi de
dorit astăzi, încercări firave s-au iniţiat la Balamand în
iunie 1993, în cadrul Comisiei mixte internaţionale pentru dialog
teologic între Biserica Ortodoxă şi Biserica Romano-Catolică16,
dar din păcate lucrurile se extrapolează şi s-au cam împotmolit.17 Actul
de recunoaştere a Bisericii Romane că uniatismul a fost şi
este o metodă şi o stare inadecvată a misiunii Bisericii ar
fi un gest de mărinimie şi atitudine sinceră ce ar crea
premise reale dialogului pentru înlăturarea marelui impas apărut
între Biserica Apuseană şi Răsăriteană prin
schisma de la 1054.
Sunt
unele boli nu numai trupeşti, ci şi morale şi spirituale ce
nu pot fi vindecate integral decât dacă mai întâi se înlătură
cauzele lor. Numai atunci tratamentul devine eficient. Aşa este
şi uniatismul în viaţa Bisericii şi a poporului român.
pr. prof. Vasile BORCA
1 Când fraţii sunt
împreună, Sibiu, 1956, p. 273
2 Sextil
Puşcariu, Ortodoxia şi cultura
românească, din
"Graiul Bisericii
Noastre", nr. 1/1997, p. 16
3 Pr. Dumitru Balaşa,
Marele atentat al Apusului papal împotriva
poporului daco-român, Liga Română de Uniune Creştină,
Cluj-Napoca, 1999, p. 131
4 Cf. prof. dr. Nuţu
Roşea, Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş,
Baia Mare, 2000,
5 Grigore Nedei,
Imperialismul catolic, o nouă ofensivă antiromânească, Ed.
Clio, Bucureşti, 1993, p. 32
6 Petre Gârboviceanu,
Maghiarii şi maghiarizarea în Transilvania până la Unire, în
"Lumina", nr. 5-6/1991, p. 5
7 Grigore Nedei, op. cit.,
p. 97
8 Sextil Puşcariu,
op. cit., p. 16
9 S. Mehedinţi,
Transilvania, Banatul, Crişana şi Maramureşul, voi. l, B,
1929, p. 598
10 Onisifor Ghibu,
Dictatură şi anarhie, Sibiu, 1944, p. 124
11 Simion Mehedinţi,
Creştinismul românesc, Fundaţia Anastasia, 1995, p. 115; A se
vedea în acest sens şi studiul Pr.lect.univ. Vasile Borca, "Procanonul
lui Petru Maior - un veritabil proces de dezavuare a papalităţii
în special şi a catolicismului, în general, în "Orotdoxia
maramureşeană", nr. 6/2001, p. 230-237
12 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
Uniaîismu! din Transilvania, încercare de dezmembrare a poporului român,
Bucureşti, 1973, p. 207
13 lbid.,p. 206
14 Ibid.
15 Ibidem
16 Vezi Uniatismul -metodă
de unire din trecut şi căutarea actuală a deplinei
comuniuni, Documentul de la Balamand, Sibiu, 1993
17 Vezi Pr. lect. dr.
Vasile Pop, Dialogul B.O.R. cu celelalte Biserici creştine, în rev.
"B.O.R." nr. 7-2/2001, p. 196-211
|
|
