|
Motto:
O ţară fără cultură şi fără
credinţă este un spaţiu fără destin
Negreşit,
azi, mai mult ca oricând poate, trăim sub vremi. Altfel cum se face
că adevăruri pentru care până mai ieri „băgam mâna
în foc”, azi le azvârlim cât acolo, ne lepădăm de ele, ne
este ruşine de ele, nu ne grimasăm şi nu lăcrimăm
când sunt călcate în picioare. De parcă credinţa, morala,
iubirea de patrie, nu mai au azi revărsarea de frumos, de căutare
şi disperare existenţială; de parcă viaţa noastră
nu mai luminează azi ochilor noştri sublimul sincerităţii
şi al jertfei, ritmuri, doruri şi valori care să ne îndreptăţească
să ne depăşim condiţia, uşor mizeră şi
ingrată de inşi dubioşi, inapţi a fi măcar
martorii şi cronicarii acestui „popas” istoric (ne)demn de a fi păstrat
în memorie (...) Să fim într-atât de imuni şi de slabi înaintea
„retuşării” şi „rescrierii”, din perspectivă
socio-istorico-morală, a „geneticii” şi „configuraţiei
cerebrale”, încât nu ne putem păstra măcar echilibrul emoţional,
normele morale, memoria sfinţilor şi eroilor neamului(?!) Unde
s-a dus, parcă spre a nu se mai întoarce niciodată, frumuseţea
sufletului românesc, născut din dor şi credinţă
şi rouă dimineţilor şi surâsul soarelui şi
pecetea cerului? Oare putem uita atât de repede şi definitiv că,
în istorie, neamul nostru, cu o îndârjire şi credinţă îndelung
probate, a întâmpinat cu universul propriului spirit tulburările
şi crizele „trimise de făcătorii de rele” să rupă
punţile dintre noi, dintre noi şi Dumnezeu, dintre noi şi pământul
acesta, dintre noi şi Patrie? Să nu mai avem noi nimic din tăria
şi libertatea pe care sfinţii şi eroii neamului au avut-o
atunci când au ales demnitatea şi onoarea şi credinţa
şi, în acest fel, să-şi salveze de la rătăcire
şi pieire sufletul? Oare s-a stins într-atât, în mintea noastră,
dreapta judecată de care avem atâta nevoie spre a putea ţine rânduiala
firii, spre a putea crede şi accepta că, în chip nevăzut,
Cineva ne sprijină şi ne ajută în tot ceea ce încercăm
să facem; că nu este rău mai mare ca acela de ,,a ne
amesteca la obiceiuri cu străinii” şi, mai ales, de a ne lepăda
de obiceiurile noastre, că nu mai ştim care ne este datina,
şi uităm prea repede că: acasă înseamnă doar
locul de unde am plecat, niciodată altceva (...)
Cuvintele
de mai sus şi cele ce vor urma ar putea fi luate ad literam sau pot
fi expresia
unui suflet furat
de „retorica”,
unui excurs
istoric interferent-sacerdotal
care nu îşi ascunde „pigmentul” unei dureri aievea; sau poate fi
strigătul la „deriva” spre care ne îndreptăm acum, „la
muchia dintre epoci”; sau, de ce nu, este perplexitatea dinaintea unor
conştiinţe „lipsite de repere”, „aflate în cădere
liberă”, într-o Românie care, iată, pare a nu mai răzbi
la lumină. Mai mult, azi arareori mai putem vorbi,
altfel decât amăgindu-ne:
„de suflete măreţe,
de caractere drepte, de puritatea moravurilor, de acel respect de
sine care face sufletul calm, senin, superior, de strălucirea
inteligenţei cea de esenţă divină” (...) Sau, poate,
într-un timp cvasi-previzibil, gândindu-ne la cum „a fost odată
România’”, să ne surprindă faptul că „numărul băncilor
este copleşitor mai mare decât al librăriilor şi
muzeelor”, că duhovnicii vor fi socotiţi personaje
exotico-istorice; că bisericile se vor mai mult închise, de parcă
Dumnezeu şi sfinţii ne vor fi cerut să-i baricadăm
(?!) Pentru că nu poţi rămâne decât siderat de inepţiile
unui oarecare Sorin Ioniţă, aşa-zis director al aşa-zisei
societăţi academice române (nici mai mult, nici mai puţin?!);
care, cu emfază, cu suficienţă, cu lejeritate şi cu atât
de multă iresponsabilitate afirma zilele trecute, la un post TV, că
societatea pe care o doresc cei de stirpea lui va să fie una în care
Biserica să aibă un rol secundar sau să nu
mai însemneze nimic;
adică o
societate, n.n.:
ludică, impudică,
neuro-vegetativă, ne-spirituală, cvasi-animală,
ne-contemplativă, sordidă, agonică, nesensibilă,
lipsită de sens şi rosturi, concupiscentă, laxă, falsă,
betonată, oţelită, dezaxată, ternă, ne-eternă,
ficţională, secundară,
absurdă, nudă,
mitomană, dubioasă, periculoasă, ne-lucidă,
barbară, gregară, ne-morală, bolnavă, fără
nici un Dumnezeu, amăgitoare, subterană, ne-transcendentă,
ne-opinentă, suspectă, abisală - pe cale de consecinţă
(?!) Şi poate, tot din România de altădată, ne-om aminti
de bunătatea şi prieteniile noastre frumoase de odinioară,
de frumuseţea şi genuinul copilăriilor, ce nu mai sunt; de
neprihana cu care ne încredeam în Dumnezeu, de speranţa care nu ne
părăsea nici o clipă şi care: „era şi leac de
vindecat sufletul de tristeţe şi amar”. De Crăciunul
şi toate celelalte „petreceri cu sfinţi din calendar”, între
neamuri şi vecini şi prieteni,
când se încingeau deopotrivă vorbe şi amintiri şi, nu
odată, se legau iubiri (...)
Oare
uită atât de repede intelectualii anticlericali şi
antiecleziali că viaţa ne aşează permanent: „pe un câmp
de paradoxuri, că voluptăţi nemijlocite, iată, convieţuiesc
cu inima şi sufletul însetat de sublim, cu un rafinament
aristocratic, tocmai spre a paradigma şi rândui formule aşezate
spaţiului şi veşniciei tradiţiei”?
Că
există în viaţă şi „decalogul aşteptării”,
antamat tocmai pentru a proba că, în afara credinţei asumate
şi a Evangheliei, ca „fiinţă generică”, omul se
dovedeşte „rău construit”, incapabil să reziste la încercări;
că nu poţi fi un „evazionist al credinţei şi
moralei”, fără a eşua în disperare şi nonsens
finalmente; că toţi suntem datori cu „o gratitudine
fundamentală faţă de cele câteva lucruri elementare”,
dar care sunt daturi de sus, cum ar fi viaţa însăşi,
existenţa omului, emoţia, disperarea, ca şi încrederea, la
care noi trebuie să adăugăm memoria istorică, în toată
grandioasa, terifianta, dureroasa, ingrata ori nobila ei desfăşurare
(...) Dar să ne oprim aici, să nu uităm că pe pământ
ne „risipim” doar o parte de rost şi, dansând cu amintirile, să
fim admiratorii Istoriei Mari. Pentru că, indiferent de exhibiţiile
şi înspumarea oricui, Biserica a făcut şi face Istoria
Mare, în vreme ce indivizi de stirpea unor politicieni scăpătaţi,
ignobili, vocali şi ridicoli fac istoria mică, în cel mai
fericit caz. (în definitiv, cine este şi acest ministru, care, al
culturii fiind, confundă, bunăoară, „megaloman” cu
„megalitic” şi este lipsit de discreţie, ireverenţios,
atât de anodin şi de temporar, încât cu stupefacţie ne întrebăm,
cine-i dă dreptul să lezeze, să jignească Biserica
şi pe slujitorii ei? Ce-a făcut domnia sa pentru neamul românesc?
Pe lângă faptul că este prea auzibil şi vizibil şi întotdeauna
rictusat, nu se ştie mai nimic despre dânsul). Să ne-ntrecem, aşadar,
cu toamna în tristeţi şi visări; şi, mai ales, să
nu uităm că omul este fiinţa căruia: „îi este dat să
aştepte toată viaţa, să-şi scrie şi rescrie,
citească şi recitească, cu sufletul la gură, dorul, ca
pe o iubire imaginară; fără să o poată face
altfel decât prin evocarea şi inventarea de confruntări
iluzorii, pe motive dintre cele mai serioase .
Pr.
Iosif Zoica
Consilier
Cultural, Arhiepiscoia Ortodoxă Alba Iulia
|
|
