|
Indiferenţa
îşi târâie brâul de la Parlament la Guvern şi preşedinţie,
se plimbă prin faţa catedrelor de istorie, întunecă
pagini, zile calendaristice, rotaţia anotimpurilor, funcţionăreala
vestustă, mediocritate, înmormântând manuale, eseuri, câmpuri de
bătălie... Ea devine o boală incurabilă, dramatică,
aproape incurabilă, care dă civilizaţiei cele mai cumplite
dureri de cap. O întâlnim şi-n arealul nostru care, din fericire, a
pus în circuit Nume şi Prenume de oameni şi fapte intrate ca
fluvii, râuri, izvoare într-o albie incontestabilă: valoarea. Din
ea se detaşează şi Mihai Viteazul, unul dintre cele mai
mari exerciţii de simpatie şi moralitate, cel care nu este o întâmplare
a istoriei, a ciocnirii unor falii de spaţiu şi timp, ci freamătul,
curajul, puterea unui nufăr purtând în mână strălucirea
şi ascuţimea unei săbii, surpriza gândirii, însuşi
înscăunarea pe harta primei uniri, ca sevă a limbii române de
pretutindeni. Privirea lui de fulger, stăpânea o regulă a
jocului, compensaţiile sociale, dimensiunea credinţei, moştenirea unui crez, norocul
şi ghinionul, trădarea şi sângele ca sămânţă
de neam, lărgirea României Mari de ieri, apărarea unor
principii şi judecăţi, vigoarea, respectarea cuvântului
dat, punctualitatea, onoarea şi demnitatea. De tălpile lui s-au
lipit zile şi nopţii de bătălii şi speranţă.
Însăşi Alba Iulia cu izvoarele sale daco-latine, cu măreţia,
chinurile, pârjolirile, doina, dorul, tânguirile aurului Apusenilor,
izul de purpură a manuscriselor blăjene, a ciorchinilor de Târnave…
Devenise o vedetă europeană tocmai prin felul în care s-a îmbrăţişat
cu Alba Iulia, ca vârf de lance a umanismului, culturii, civilizaţiei,
măreţia vlăstarelor. Cuvântul lui scris, a fost şi rămâne
câmpul de bătălie, lucrul dus până la capăt, luat ca
"pohtă ce-am pohtit", devenită marcă universală
a înţelepciunii, un diagnostic împotriva asupririi străine, a
iubirii de moşie, chiar dacă a trecut prin ratările ce
aveau să vină, o lecţie deranjantă pentru unii, cel
mai cunoscut român din evul mediu pe plan european, cel mai cunoscut
personaj de la sfârşitul secolului.
Mihai
Viteazul este contemporanul Albei Iulii la fel ca Horia, Iancu, Marea
Unire - A-i uita paşii triumfali pe caldarâmul cetăţii,
sub clătinarea steagurilor străine, în clopotele bisericilor, a
mitropoliei ortodoxe ridicată de el, înseamnă a ne ciunti
propria măreţie, lacrimă şi visele, însăşi
limpezirea limbii române. Avea îmbrăcăminte de meteor,
privirea de alai de fulgere, parcă-şi depăşise condiţia
dincolo de câmpul însângerat al Turzii, de epopeea înmormântării
capului său. De fiecare 1 noiembrie Alba Iulia are cumplite emoţii,
delăsarea se împleteşte cu funinginea minţii unora, a
treburilor zilnice mai importante ca Mihai Viteazul, ca intrarea lui în
Cetate. Dezinteresul unora câştigă noi dimensiuni. Dascăli,
elevi, studenţi, creatori cad în capcanele lui, în apatia clipei, a
politicii jegoase dusă de unii sau alţii împotriva valorilor naţionale.
Noi urcăm întru întâmpinarea lui, îi ţinem calul de dârlogi,
îi sărutăm potcoavele, galopul prin istorie şi destin,
paloşul, ne îmbrăţişăm cu Mihai Viteazul, îi
spunem din inimă: Tu eşti mereu cu noi, o parte din frumuseţea,
curajul, suferinţa, truda, tragismul respiraţiei noastre. La mulţi
ani! El surâde, are chipul de tricolor.
|
|
|
|
|
|
|
|
|
Pagini din nobletea bronzului |
Ioan
de Alba Iulia
|
|
