|
Moto:
"Şi
cât va avea ţara aceasta o istorie, cea mai frumoasă pagină…
va fi a lui Alexandru Ioan I"
(M. Kogălniceanu)
Pentru a judeca în mod just "fără ură şi părtinire",
personalităţile unui popor, este necesară perspectiva
istorică. Timpul, acest judecător inexorabil şi drept, face
de pe o parte să se potolească şi chiar să dispară
patimile şi interesele, iar pe de altă parte, aşează
pe fiecare la locul său, potrivit operei pe care a realizat-o,
potrivit felului cum a slujit poporul, ajutându-i dezvoltarea, îndreptându-l
pe căile progresului. Această regulă nu cunoaşte excepţii.
Chiar dacă, prin împrejurări întâmplătoare, prin anumite
conjuncturi , adevărul este împiedicat o bucată de vreme să
se manifeste, până la urmă el biruie, dreptatea triumfă.
Exemple sunt numeroase în istoria universală. În istoria poporului
nostru, un exemplu concludent este Alexandru
I. Cuza, în timpul căruia şi cu ajutorul căruia s-a
realizat Unirea Principatelor, secularizarea averilor mănăstireşti,
desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor,
organizarea justiţiei, armatei, administraţiei, învăţământului
şi a clerului, s-au pus, într-un cuvânt bazele statului modern al
României. Dar această uriaşă operă, lovind în
interesele celor care conduseseră până atunci, i-a creat lui
Cuza duşmani aprigi care au izbutit, unindu-şi forţele într-o
"monstruoasă coaliţie" să-l înlăture de pe
tron şi să aştearnă tăcerea decenii întregi,
asupra lui. Timpul i-a dat însă dreptate. Astăzi Cuza apare ca
o mare personalitate istorică, una dintre cele mai mari ale poporului
nostru. Privite în perspectiva istorică, faptele la a căror
realizări el a contribuit adesea în chip esenţial, strălucesc
puternic şi meritul lui este unanim recunoscut, dimpotrivă,
deficienţele lui personale, legate de slaba fire omenească, se
estompează.
Coborâtor
dint-o veche familie de dregători, menţionată documentar
pentru prima dată la 1638, care şi-a câştigat faima prin
intervenţiile ei în destinele politice ale Moldovei, uneori cu
rezultate tragice, ca în cazul marelui spătar Dumitresco Cuza (1717)
şi a urmaşului său, marele spătar Ioniţă
Cuza (1778), Alexandru Cuza s-a născut la 20 martie 1820, la Bârlad,
tatăl său fiind Ioan Cuza, ispravnic de Fălciu, apoi de
COVURLUI, iar mama sa Sultana, născută Cozadini, dintr-o familie
de origine greco-italiană, din Constantinopol, dar românizată.
Postelnicul Ioan
Cuza a mai avut un fiu în afara lui Alexandru şi anume pe Dimitrie.
A învăţat
carte mai întâi la Iaşi, în pensionul francez al lui Victor Cuenin,
unde a avut colegi între alţii, pe Mihail Kogălniceanu şi
pe Vasile Alecsandri, viitorii lui colaboratori, apoi la Paris, unde
şi-a luat bacalaureatul în litere în 1835, la Sorbona, obţinând
calificative lăudabile, după care urmează câtva timp
facultatea de drept. Se întoarce în ţară însă la scurt
timp, unde îşi continuă studiile împreună cu fratele său
Dimitrie, la Academia Mihăileană. Între noiembrie 1837 -
aprilie 1839 Cuza s-a aflat din nou la Paris, unde a urmat studii în
ştiinţele războiului şi probabil le-a continuat pe
cele de drept.
Intră în
armată, în care vedea un mijloc de împlinire a idealurilor naţionale,
în anul 1839, dar în februarie 1840 îşi dă demisia.
La începutul
anului 1842 ocupă o funcţie publică, şi anume, cea de
prezident al judecătoriei Covurlui.
Este cunoscută
activa participare a lui Alexandru Ioan Cuza la evenimentele din martie
1848 de la Iaşi. Aflat în rândul celor adunaţi la hotelul
"Petersburg" a semnat petiţia-program cu cele 35 de
articole şi a fost în fruntea celor strânşi în casa
Mavrocordat, care au îndrăznit să opună rezistenţă
armatei trimise de Mihail Sturza.
Datorită
lui Gh. Sion ne-au rămas memorabilele cuvinte cu care a încercat să-şi
încurajeze tovarăşii de luptă în faţa represorilor:
"Dar fraţilor! Să murim! Dar, să ne pregătim ca să
murim. Cu moartea noastră trebuie să deschidem un viitor naţiei
noastre vrednic de mărirea trecutului strămoşilor noştri.
Români! Astăzi toate naţiile învie, trebuie să învie
şi a noastră."
După înăbuşirea
mişcării revoluţionare din Moldova, alături de alţi
revoluţionari moldoveni va lua parte la impresionanta adunare naţională
din 3/15 mai 1848 de pe Câmpia Libertăţii din Blaj.
Apoi peregrinează
în mai multe oraşe europene (Viena, Cernăuţi) ajunge
şi la Constantinopol, dar se întoarce în Moldova, după liniştirea
evenimentelor.
În perioada
imediat următoare ocupă diferite funcţii: prezident al
judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne al
Moldovei, iar din februarie 1857 devine pârcălab al ţinutului
Covurlui. La 24 iunie 1857 îşi dă demisia din această funcţie
în semn de protest faţă de administraţia Vogoride şi
în mod special împotriva falsificării listelor electorale pentru
alegerile în Divanul ad-hoc al Moldovei.
Faţă
de atitudinea Convenţiei de la Paris (1858), care respinsese ideea
Unirii Principatelor prin hotărârea de a alege doi domni separaţi,
cercurile politice unioniste, au încercat să recurgă la alte
mijloace pentru realizarea ei. Proiectul cel mai răspândit, care a
fost pus în aplicare, era înfăptuirea unei uniri personale
prin alegerea aceluiaşi domn în ambele ţări.
În afară
însă de această soluţie, mai erau încă şi
altele, care circulau printre membrii partidei unioniste ca spre exemplu,
abţinerea de la vot sau instalarea unui guvern provizoriu la Focşani,
care să efectueze unirea, neţinând seama de clauzele Convenţiei.
În seara zilei
de 3 ianuarie 1859, membrii partidei naţionale aleseră drept
candidat al lor pe Alexandru Ioan Cuza. Viitorul domn aparţinând
micii boierimi, îşi câştigase popularitatea necăutată
atât cu ocazia exercitării funcţiilor publice, cât mai ales
prin demisia din funcţia de părcălab, care provocase un
mare ecou în Moldova.
La 5 ianuarie
1859 adunarea electivă a Moldovei a ales cu unanimitate de voturi, ca
domn pe Alexandru I. Cuza, fapt ce a provocat un mare entuziasm în ţară.
Calităţile
lui Cuza, precum şi faptul că persoana lui ca domn al Moldovei
era cea mai bună soluţie spre a realiza unirea şi a evita
ca în lupta pentru tronul Munteniei să existe învinşi, printre
candidaţii munteni, au făcut ca la 24 ianuarie 1859 tot
Alexandru I. Cuza să fie ales domn şi la Bucureşti. Chiar a
doua zi după evenimentele din Ţara Românească, Cuza dădu
o nouă dovadă de abnegaţie. La 25 ianuarie el trimise o notă
Puterilor Garante prin care, făcându-le cunoscută noua alegere,
spunea: "Lipsit de ambiţia personală şi nedorind alta
decât binele Ţării, aşa precum ea îl înţelege
şi îl cere, nu am trebuinţă de a declara că voi fi
totdeauna gata de a mă întoarce la viaţa privată şi că
nu voi considera retragerea mea ca un sacrificiu, dacă Marile
Puteri… ar consfinţi prin a lor hotărâre o combinaţie ce
pentru această naţiune, ar îndeplini toate sperările
ei."
Acest eveniment,
adică dubla alegere a lui Cuza ca domn al Moldovei şi
Ţării Româneşti n-a rămas fără ecou nici în
afara hotarelor. La puţin timp după eveniment, la 18 februarie
1859, o scrisoare din Paris, emisă după toate probabilităţile
de un român aflat în capitala Franţei, afirma printre altele:
"Se spune aici că împăratul şi guvernul francez în
ciuda Conferinţei vor sprijini dubla alegere a lui Cuza… Multe
persoane consideră numirea lui Cuza ca un fapt îndeplinit. Cel puţin
el este capabil de fapte mari şi frumoase pentru patria sa. Pentru
istoria Moldovei el devine şi un principal personaj."
Aprecierea nu
trebuie să surprindă. În momentul când
a fost ales domn, Cuza era o personalitate notorie, un luptător
activ pentru unire, un bun cunoscător al problemelor administrative,
legislative, judecătoreşti şi militare. Beclard, consulul
Franţei la Bucureşti, raporta ministrului său de externe:
"Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza a fost o manifestare cu totul naţională.
Adaug, şi nu-mi va fi greu să demontrez, că această
manifestare devenise necesară."
Desigur ar fi o
gravă eroare dacă i s-ar atribui lui Cuza în mod
exclusiv, toate marile fapte, realizate în cei şapte ani de domnie.
Cuza a avut în jurul lui oameni luminaţi şi patrioţi, care
l-au ajutat cu sfatul şi cu fapta. L-a avut pe Mihail Kogălniceanu,
pe Costache Negri, pe Vasile Alecsandri, pe N. Kretzulescu, pe generalul
Ion Emanuel Florescu, spre a nu aminti decât pe cei mai de seamă, o
adevărată pleiadă, pe competenţa, talentul şi
devotamentul cărora s-a sprijinit. Dar meritul lui Cuza este de a fi
ştiut să facă apel la aceste personalităţi, de a
le fi utilizat ca sfetnici ai săi. Este meritul marilor cârmuitori
de popoare, care ştiu să se înconjure de elemente
reprezentative, care ştiu să aleagă din mulţimea
contemporanilor, pe cei mai înzestraţi.
Epoca lui
Cuza-Vodă a fost confruntată, în tot cursul ei, de numeroase
şi grele probleme. Pe planul întâi
s-au situat de la început, problemele politice şi economice;
parte din ele erau moştenite de la vechiul regim, dar multe erau noi,
apărute ca urmare a creării noului stat. Unirea însemna totodată
reforme, iar reformele modernizarea unor vechi instituţii sau crearea
altor noi, indispensabile pentru dezvoltarea societăţii româneşti.
O nouă societate trebuia creată.
Realizarea
reformelor s-a izbit din primul an al noii domnii de dificultăţi
neaşteptate. Domnitorul Cuza s-a confruntat cu o serie de probleme
create după unire cum ar fi luptele pentru putere dintre diferitele
grupări politice pe de o
parte, iar pe de altă parte cu acţiunea permanentă a
acestora împotriva iniţiativelor domneşti, în condiţiile
în care din rândul partidelor nu s-au ridicat - cu câteva excepţii
- oameni capabili şi pregătiţi să înfrunte cu succes
noile sarcini ale organizării unui stat modern.
În aceste condiţii,
domnitorul Cuza a fost pus în situaţia de a lua parte activă la
întreaga viaţă publică în tot timpul cât a domnit, iar
în unele probleme să propună, uneori chiar să impună
soluţii personale.
Astfel, nu o dată,
s-au născut divergenţe între domnitor, partide şi oamenii
politici şi, până la urmă însăşi domnia a fost
subminată şi încheiată aşa cum a fost.
Domnul Unirii
s-a preocupat pentru apărarea autonomiei şi demnităţii
ţării. Dându-şi seama că folosirea de către străini
a bunurilor mănăstirilor închinate era nu numai o mare pagubă
pentru economia ţării, dar şi o gravă atingere a
drepturilor naţiunii, a autonomiei ei, a dat legea secularizării
averilor mănăstireşti (1863). Legea învăţământului
din 1864 a fost îndelung şi minuţios elaborată, ea
sintetizând concepţia lui Cuza şi a colaboratorilor lui în
materie de şcoală. Prin această lege învăţământul
elementar a devenit obligatoriu şi gratuit atât pentru băieţi
cât şi pentru fete. A extins învăţământul secundar
prin înfiinţarea de "gimnazii", în oraşele de seamă
ale ţării, a creat Universitatea de la Iaşi (1860) şi
cea din Bucureşti (1864); a creat şcoli speciale:
conservatoriile, şcolile de bele-arte şi şcoala de
silvicultură.
A înlocuit
alfabetul chirilic cu cel latin.
Prin legea rurală
din 14 august 1864 se desfiinţa claca, ţăranii fiind împroprietăriţi
cu loturile aflate în folosinţă. A fost împroprietărit un
număr însemnat de ţărani.
În timpul
domniei lui Cuza s-au înfiinţat: Consiliul de Stat, Curtea de
Conturi, consiliile judeţene, administraţia comunală.
Domnitorul Cuza,
sprijinit de ceilalţi patrioţi români cu idei înaintate, de M.
Kogălniceanu în primul rând, s-a încadrat în spiritul înnoitor
al timpului şi cu riscul de a-şi pierde tronul - a căutat să
rezolve problema agrară şi să înfăptuiască
totodată o serie de reforme necesare organizării interne, întemeiate
pe principiul apărării proprietăţii burgheze, reforme
care au contribuit la dezvoltarea mai rapidă a relaţiilor
capitaliste şi au format baza de susţinere a statului naţional
român.
Dar domnia lui
Alexandru Ioan Cuza a marcat şi o nouă şi deosebit de
importantă perioadă în lupta de eliberare naţională a
românilor din Transilvania.
Este epoca în
care, în Principate se pun bazele unei mişcări care urmărea,
la fel ca în Italia şi Serbia, eliberarea ţinuturilor rămase
sub dominaţie străină. Perioada cuprinsă între
1859-1863, cât au durat tratativele dintre emigraţia maghiară
şi domnitorul Alexandru I. Cuza,în vederea închegării unei
coaliţii antihabsburgice, a însemnat de fapt reluarea tentativelor
de colaborare româno-maghiare începute de Nicolae Bălcescu în
1848/49, în condiţiile ce i le ofereau principelui român noile împrejurări
internaţionale şi existenţa statului naţional făurit
la 24 ianuarie 1859.
În cadrul
acestor tratative, Transilvania se situează pe primul plan din
punctul de vedere al lui Cuza. Mai întâi din necesităţi
diplomatice obiective, căci Transilvania avea să constituie una
din pârghiile principale ale politicii lui Cuza, menite a exercita o
influenţă în recunoaşterea îndoitei alegeri a
domnitorului de către unele puteri europene. În al doilea rând, din
motive subiective şi de continuitate istorică: ideea daco-românismului,
care se afirmase cu vigoare la 1848 capătă contururi mai
puternice în anii premergători unirii şi cu atât mai mult după
24 ianuarie 1859. După unirea din 1859 Cuza pretindea autonomia
Transilvaniei, adunare naţională, vot universal, cerinţe
care puteau duce în chip necesar la autodeterminarea naţională
a românilor, supuşi dominaţiei străine.
Acestea erau de
altfel şi cerinţele fruntaşilor politici români din
Transilvania teoretizate de istoricul şi juristul Al. Papiu Ilarian,
colaborator apropiat al domnitorului şi sfetnicul său cel mai
apropiat în problema Transilvaniei. Românii nutreau acum cu toţii
visul Daco-României prin unirea Transilvaniei şi Bucovinei cu statul
naţional creat în 1859. Numai Cuza era în măsură să
revendice această dorinţă pe plan diplomatic, acţiune
care se conjuga cu lupta întregului popor pentru unirea politică.
Privite în
perspectiva istorică, realizările celor şapte ani de domnie
ai lui Cuza, capătă o importanţă deosebită.
La 11 februarie
1866, când domnitorul a fost silit să abdice, această operă
de edificare a noului stat era
ca şi încheiată.
A fost o operă
solidă, chibzuit construită, bine închegată şi de
vaste proporţii. Atunci au fost puse bazele statului român, în
conformitate cu cerinţele epocii moderne. Ţara noastră a
fost înzestrată cu o Constituţie nouă care a fost Statutul
Dezvoltător din 1864 şi care a avut menirea de a stabili cadrul
în care să se dezvolte noile instituţii.
Adânci
transformări au avut în armată, justiţie, administraţie,
învăţământ, sistemul fiscal. Aproape toate ramurile de
activitate au fost supuse unei reglementări mult mai bune decât în
trecut. Numele domnitorului Unirii este inseparabil legat şi de
monumentalele coduri puse în aplicare în 1865 (Codul civil şi Codul
penal). Noile rânduieli au constituit un real progres. În mare parte, împrumutate
din legislaţia franceză ale acelei perioade, ele au corespuns
nevoile de atunci ale poporului român. De aceea ele, au putut dăinui
vreme îndelungată, dovedind valoarea lor excepţională.
Detronarea lui
Alexandru Ioan Cuza, eveniment cu serioase implicaţii pe plan intern
şi european, ridică numeroase dificultăţi şi
semne de întrebare.
Răsturnarea
domnitorului Unirii la 11 februarie 1866 motivată în numele naţiunii
a fost făcută, după cum se ştie, la adăpostul nopţii
de către un grup de militari. Dacă duşmanii săi au
trudit fără preget până la detronarea şi exilarea
domnitorului, trebuie remarcat faptul că în cei şapte ani de
domnie - foarte puţini la număr - Al. I. Cuza a contribuit într-o
măsură esenţială la făurirea României moderne.
Principalele sale reforme au dat lovituri hotărâtoare fundalismului,
au deschis căi largi pentru dezvoltarea capitalismului, au ridicat
importante pături ale populaţiei la viaţa politică,
l-au înălţat pe ţăran de la starea de clăcaş
la rangul de cetăţean şi proprietar, într-un cuvânt au
pus bazele statului român modern.
Cu toate acestea
Cuza a fost unul dintre oamenii cei mai huliţi ai epocii, iar domnia
lui a fost considerată de către adversari, ca o adevărată
nenorocire pentru ţară. Deşi a luptat cu energie şi
perseverenţă pentru dezvoltarea ţării sale pe drumul
progresului, Cuza a fost învinuit, urât şi a sfârşit prin a
fi înlăturat de la conducerea unui stat la a cărui ridicare
spre civilizaţia modernă a contribuit mai mult decât oricare
dintre contemporanii săi.
La 29 martie
1873, când domnul Unirii şi al împroprietăririi era coborât
în cripta de la Ruginoasa, Mihail Kogălniceanu spunea următoarele:
"Nu este în lumea aceasta totul deşertăciune, rămâne
ceva statornic; rămân faptele mari care sunt nepieritoare."
Pentru omul
Alexandru Ioan Cuza posteritatea începea atunci, sub privirile cernite
ale mulţimii, ale unora dintre foştii colaboratori şi ale
oficialităţii preocupate ca simpatia populară să nu
devină, cum şi era, o manifestaţie antidinastică.
Detronarea,
exilul, aducerea prinţului german şi vehementa campanie
denigratoare n-au izbutit să ştirbească simpatia populară
faţă de Cuza.
În toate acţiunile
sale ca domn al ţării, Cuza a dat dovadă de un înalt
patriotism. Acest patriotism i-a determinat atitudinea şi în
ultimele luni ale domniei şi în momentul plecării în exil, când
a rostit impresionanta urare: "Să de-a Dumnezeu să-i meargă
ţării mai bine fără mine decât cu mine!", încheind
cu cuvintele "Să trăiască România!" şi apoi
în tot timpul exilului, până în ceasul morţii. Prin acest
patriotism, prin înţelegerea şi iubirea pe care a arătat-o
faţă de cei mulţi şi lipsiţi, prin înţelepciunea,
priceperea şi curajul pe care le-a dovedit în rezolvarea grelelor
probleme ale vremii lui, Alexandru Ioan Cuza este o mare personalitate a
naţiunii române, una din acelea care ştiu să îndrepte
poporul, în ceasurile decisive, pe căile progresului. Numele lui
Cuza-Vodă va trăi veşnic, în mintea şi inimile românilor.
Prof. Ştefănescu Mihaela Ileana
Bibliografie:
1.
Dan Bogdan, Viorel Ştirbu, Pe urmele lui Alexandru Ioan Cuza,
Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1985;
2.
Lucrare colectivă, Cuza Vodă - in memoriam - Cuza Vodă,
Ed. Junimea, Iaşi.
|
|
