Anul 1907 a rămas în memoria românilor ca anul marii răscoale. Flacăra aprinsă la 18/21 februarie în nordul Moldovei, în localitatea al cărei nume "Flămânzi" ar putea singur să justifice transformarea furcilor şi a coaselor în arme, această flacără deci va creşte rapid transformându-se în vâlvătaie şi apoi într-un adevărat vulcan ale cărui râuri de lavă formate din mulţimea de ţărani flămânzi şi desculţi vor acoperii în curând întreaga Moldovă, pârjolind totul în cale asemenea unui nor piroclastic, trece apoi Milcovul răspândindu-se în sudul Carpaţilor, înroşind Jiul şi Oltul, până la Dunăre, cu sângele dreptăţii, sau poate mai corect ar fi să-i spunem sângele disperării, deoarece aceşti ţărani nu luptau pentru dreptate, renunţaseră de secole la acest gând, acceptându-şi soarta, ei nu doreau o altă condiţie socială, ci doar dreptul la viaţă, ei nu vroiau lux şi bogăţii, ci doar o bucată de pâine pentru copii, nu doreau o viaţă în huzur ci doar condiţii de muncă acceptabile, deoarece cuţitul ajunsese la os. Situaţia lor nu mai era grea, ci era disperată, adusă în această stare de lăcomia şi dorinţa de îmbogăţire a celor mari, care-şi spuneau creştini, dar erau lipsiţi de credinţă, care-şi spuneau români, dar nu vedeau că portul popular românesc acoperea trupurile celor pe care ei le batjocoreau.

Guvernul conservator aflat la putere s-a speriat şi a dat sprijin unui guvern liberal condus de D. A Sturdza care a reprimat răscoala într-un mod brutal (11-12 mii de victime).

Această răscoală a avut un ecou negativ în Transilvania, ţăranii de aici nemaiavând încredere în democraţia boierilor din România.

Totuşi, răscoala a dus la adoptarea multor legi care ulterior au reglementat situaţia ţăranilor şi 1913 a dus la o nouă reformă agrară, amânată din cauza războiului până în 1921.

Amploarea evenimentelor din 1907 şi faptul că întreaga viaţă politică românească a fost afectată şi antrenată în evenimente, fie pentru a înăbuşi lupta ţăranilor, fie pentru a critica modul în care a fost înăbuşită, a făcut ca răscoala să fie reflectată în deceniile care au urmat în cele mai variate genuri de izvoare, devenind subiectul central în presa vremii, atât în ţară cât şi în străinătate, stârnind compasiunea sau oprobriul public, descrisă în memoriile unor oameni politici sau personalităţi culturale, în studii şi lucrări, articole de revistă, culegeri şi în sfârşit provocând ample dezbateri în Parlament în vederea găsirii modalităţilor de a rezolva problema ţăranilor. In acest fel materiale care oglindesc evenimentele răscoalei se găsesc în cele mai variate fonduri arhivistice.

Începând chiar cu mulţi ani înaintea izbucnirii răscoalei, rapoartele autorităţilor locale, începând de la comună, judeţ şi până la ministere, reliefează situaţia dramatică nu numai a ţăranilor ci a întregului sistem agricol. Multe plângeri ale ţăranilor denunţă abuzurile autorităţilor, ale proprietarilor, arendaşilor, ale interpuşilor lor, ale aparatului administrativ şi judecătoresc. Tratamentul aplicat ţăranilor de către aparatul administrativ întreţinea o stare de tensiune permanentă în lumea satelor. Reforma agrară din 1864 a eliberat ţăranii din starea de dependenţă juridică faţă de marea proprietate, dar nu a asigurat şi mijloacele de subzistenţă pentru masele largi de ţărani. Pământul împărţit ţăranilor fiind insuficient mulţi dintre ei nu-şi puteau asigura mijloacele de trai, fiind nevoiţi să-şi vândă forţa de muncă, singurul bun pe care-1 aveau, uneori pe un preţ de nimic sau doar pe mâncare pentru ziua respectivă, învoielile agricole se făceau mai ales pe dijmă, cea mai frecventă fiind dijma la tarla, pe lângă care proprietarul sau arendaşul impunea şi alte munci. O învoială încheiată în 5 aprilie 1906 între ţăranii din comuna Ciocăneşti, judeţul Ilfov, şi Gh. Gr. Cantacuzino, mare moşier şi primul ministru de atunci al ţării, învoială care prevedea obligaţia ţăranilor de a lucra definitiv câte două pogoane de porumb pentru un pogon primit de ei. În plus ţăranii se angajau "fiecare din noi semnaţi în prezentul contract, ca fără plată să facem câte patru zile cu mâinile şi câte două zile cu carul acolo unde ne va chema domnul proprietar; ne mai obligăm a semăna fără altă plată şi să tăiem pe eleşteul proprietăţii şi să cărăm la curte şase prăjini trestie". (Documente privind marea răscoală a ţăranilor din 1907, apărută sub coordonarea lui Ion Popescu-Puţuri şi acad. Andrei Oţetea, Ed. Academiei R.S.R., Buc., 1977, p. 125. - în continuare se va cita "Documente privind marea răscoală"). Tot în această lucrare este arătat un contract încheiat în 1906 în comuna Brezoaia, jud. Ilfov, unde ţăranii îşi asumau faţă de arendaşul Anghel Negoiescu următoarele sarcini: pentru cele patru pogoane primite de la arendaş urmau să dea jumătate din recoltă drept dijmă. În afară de dijmă, ţăranii se mai obligau: să secere şi să are câte trei pogoane, să muncească 3 zile cu carul, 4 zile cu mâinile, să mai dea arendaşului, pe lângă dijma percepută, câte 20 kg, de fasole, 40 de dovleci, 40 de snopi coceni, 3 găini şi 20 ouă.

Fondurile arhivistice conţin cantităţi însemnate de documente care arată că răscoala a fost prefaţată de o susţinută campanie petiţionară şi ca majoritatea cererilor şi plângerilor se referă la abateri de la normele existente între ţărani şi marii proprietari sau între ţărani şi autorităţi. Abaterile de la norme şi învoieli deveniseră o regulă, iar arbitrarul şi samavolnicia celor mari se ridica la rangul de principiu.

Dintre toate încălcările normelor cea mai dureroasă era nedijmuirea la timp a recoltei, ceea cei obliga pe ţărani să-şi lase recolta în câmp până iarna târziu, uneori până în luna ianuarie, porumbul degradându-se şi pierzându-se o mare parte din recoltă, în tot acest timp ţăranii trebuind sa asigure şi paza ei în câmp. Două astfel de cazuri prezentate în volumul de documente citat mai sus ilustrează cu prisosinţă această practică care ducea ţăranii la deznădejde. Arendaşul Sterie Paulopulos, din comuna Şerbăneştii de jos, (jud. Olt) nu făcuse dijmuirea porumbului nici până la 20 ianuarie 1907, fapt ce a îngrijorat pe Primul ministru şi pe secretarul general al Ministerului de Interne care puneau în vedere prefectului judeţului Olt să procedeze la dijmuirea din oficiu.

Tot în judeţul Olt autorităţile aduceau la cunoştinţă ministrului de interne că arendaşul moşiei Crăciuneii de Sus, Filipache Corlătescu, nu dijmuise recolta de porumb din toamna anului 1906 nici până în luna mai 1907 la un număr de 60 de ţărani din comunele Stoeneşti şi Dăneasa. În comuna Galiciuica (jud. Dolj) proprietarul Nae Popp nu dijmuise porumbul până la 15 noiembrie 1906. ".. .i-am îndeplinit toate obligaţiile - scriau ţăranii într-o petiţie cu data de mai sus - semănându-i grâul şi suntem pregătiţi cu porumbul a ne dijmui încă de 15 octombrie trecut, însă d-1 Gogu Ţenovici, omul d-lui Popp, nu voieşte a ne dijmui". Pe moşia Horezu-Poenari, proprietarul Virgil Târnoveanu, nu dijmuise până la 13 decembrie 1906. În timpul răscoalei Virgil Târnoveanu a fost omorât de ţărani. Pe moşia Gângiova, arendaşul Ioniţă Constantinescu, omorât şi el în timpul răscoalei, nu dijmuise până la 6 decembrie 1906. (Documente privind marea răscoală p. 155).

Comparând datele unor documente de la începutul secolului al XlX-lea cu documente de la începutul secolului XX, se observă drastica degradare a stării materiale a ţăranilor, cu toate eforturile de modernizare întreprinse de autorităţi. Asfel, în anaforaua lui Alexandru Moruzi-vodă, de la 1805, se face o clasificare a ţăranilor din Moldova în fruntaşi, mijlocaşi şi codaşi. Din această clasificare se constată că atunci se socotea fruntaş ţăranul care avea 16 boi, mijlocaş cel cu 12 boi şi codaş cel ce avea numai 4 boi (Xenopol, VI, p.122).

Peste aproape 60 de ani, pentru împroprietărirea ţăranilor s-a făcut o nouă clasificare, de această dată fruntaş e socotit ţăranul care are 4 boi. Cu alte cuvinte, codaşul de la 1805 ajunge fruntaş în 1864. (Viaţa Românească, nr. l, Iaşi, p. 155).

După reforma agrară din 1921 au început să apară păreri contradictorii privind eficienţa micii proprietăţi, comparativ cu proprietatea mare şi mijlocie. Unii susţineau superioritatea marii proprietăţi, de pe care se realiza o producţie ridicată la hectar, alimentând cu produsele lor atât piaţa internă, cât şi exportul, în vreme ce ţărănimea realiza de pe lotul primit numai mijloacele de existenţă pentru propriile nevoi (N. Ghiulea, împroprietărirea şi producţia agricolă, în"Cartea satului", Lugoj, an. V (1925), nr. 32-33 din 24 octombrie, p. 12). Alţii susţineau că raportat la unitatea de suprafaţă totalul produselor obţinute de ţăranul român în sistemul unei agriculturi primitive, practicate de el până la război, se constată valori mai ridicate decât cele obţinute de pe marea proprietate (C. Mihăilescu, Rolul marei proprietăţi în evoluţia tehnică a agriculturii româneşti, în "Arhiva pentru ştiinţa şi reforma sociala", Suc. An. IV (1922-1923), nr. î, p. 87). Trebuie subliniat că mica proprietate nu numai că nu a scăzut producţia, ci că ea a împiedicat, în primii ani după război, prăbuşirea totală a producţiei agricole, făcând chiar posibilă cultivarea pământului marii proprietăţi care, în condiţiile de după război, nu s-ar fi putut exploata în sistemul muncii în dijmă. Însă tot aşa de adevărat este faptul că mica proprietate producea doar pentru nevoile personale, şi aceasta nu pentru că ţăranii români nu ar fi vrut să vândă din produse, ci pentru că neavând pământ suficient, recolta nu îi ajungea nici măcar pentru nevoile personale, în timp ce marii moşieri obţineau recolte imense prin munca gratuită a ţăranilor, obţineau venituri importante prin vânzarea acestor produse fără să investească nimic în dezvoltarea şi modernizarea agriculturii.

În 1907, în România din totalul de 1.257.257 gospodării, 300.000 erau lipsite total de pământ, iar 423.401 deţineau suprafeţe între 1/2 şi 3 ha., ceea ce era insuficient pentru nevoile personale, având în vedere că în medie o familie număra 5 membrii, după cum arată o statistică publicată în Monitorul Oficial nr. 111 din 13 august 1906.

REPARTIZAREA SUPRAFEŢEI RURALE PE CATEGORII

Nr. Suprafaţa Media

Grupa gospodăriilor gospodă- % totală de % lotului

riilor pământ deţinut

arabil în ha. în ha.

Fără pământ 300.000 23,86 - - -

Având până la ˝ ha inclusiv 62.832 4,99 26.426 0,69 0.42

Având între ˝ - l ha. 81.039 6,45 72.757 1,89 0,89

Având între l - 2 ha. 147.900 11,77 237.029 6,15 1,60

Având între 2 - 3 ha. 131.630 10,47 337.000 8,76 2,56

Total 1/2-3 ha. 423.401 33,86 673.212 17,49 1,59

Între 3 - 4 ha 172.446 13,71 631.964 16,41 3,66

Între 4-5 ha 148.717 11,83 711.033 18,47 4,78

Total 3 - 5 ha 321.163 25,54 1.342.997 34,88 4,18

Între5-7ha 131.145 10,43 743.486 19,31 5,67

Între 7-10 ha 45.230 3,60 393.950 10,23 8,70

Total 5-10 ha 176.375 14,03 1.342.997 29,54 6,45

Între 10-50 ha 36.318 2,89 695.953 18,07 19,6

Total general 1.257.257 100,00 3.849.598 100,00 3,06

G. D. Creangă, Proprietatea rurală în România, Bucureşti, 1907, tabela 6 recapitulativă.

Aceeaşi statistică a mişcării populaţiei din 1905, publicată în "Monitorul Oficial" nr. 111 din 13 august 1906 (preluată de G.D. Scraba în Starea socială a săteanului, Buc., 1907, p. 42 - 44} arată repartiţia pământului pe regiuni, reieşind faptul că din 1.163.900 capi de familie, 215.293 (18,5%) nu au pământ de hrană ; dintre care 26,6% în Dobrogea, 20,7% în Muntenia, 17,7% în Moldova şi 14,4% în Oltenia.

In ceea ce priveşte forţa de muncă a animalelor trăgătoare, dacă în 1862, la 100 hectare de arătură erau în ţară 20 de cai şi 61 de boi, adică 81 de trăgători, în 1907 mai erau doar 14 cai şi 23 de boi, adică 37 de trăgători, de unde rezultă că dacă în 1862 revenea 1,2 ha pe cap de vită, în 1907 revine 3,1 ha pe cap de vită trăgătoare.(Documente privind marea răscoală, p. 541)

Nici în privinţa spaţiului de locuit nu întâlnim o situaţie mai bună. V. M. Kogălniceanu în capitolul "Starea ţărănimii din punct de vedere material, moral şi intelectual" în lucrarea "Chestiunea ţărănească", apărută la Bucureşti în 1906, citând date din monografia comunei Bragadiru (jud. Ilfov), arată că din cele 245 de case locuite, 73 sunt acoperite cu tablă, 6 cu şindrilă, 124 cu trestie, 33 cu coceni şi 9 cu rogoz, împărţind casele după numărul încăperilor aflăm: 99 de case cu câte o singură încăpere, 120 cu câte 2 încăperi, 14 cu 3 încăperi, 4 cu 4 încăperi, 4 cu 5 încăperi şi alte 4 cu mai mult de 5 încăperi aparţinând marelui proprietar. Exista un singur bordei.

Din 245 de case, 223 erau locuite de 254 de familii de ţărani, din care doar 6 familii întrebuinţează 2 camere pentru locuit, iar 248 de familii (adică 97,62%), compuse din 1121 de suflete, întrebuinţează pentru locuit câte o singură încăpere, ceea ce ar reveni în medie câte 4-5 suflete la o încăpere, care în mod obişnuit are dimensiunile următoare: 2,20 m - 2,50 m înălţime, 2,80 m - 3 m lungime şi 2,50 m lăţime. Se mai arată că în comună sunt 8 gospodării, compuse din câte 2 familii, care sunt devălmaşe la o singură odaie de locuit: aceste familii însumează în total 58 de suflete, revenind astfel 7 suflete la o singură odaie, iar o gospodărie adăpostea 3 familii conţinând 11 suflete care locuiau într-o singură odaie.

În asemenea condiţii este uşor de imaginat care era starea igienei şi de ce bolile şi molimele secerau sute de vieţi. Iată cum era descrisă starea igienică şi modul de alimentaţie a ţăranilor:

"Din punct de vedere higienic comuna lasă foarte mult de dorit. În comună sunt trei eleştee, dintre cari două în centru, cu apă verzuie, cu mirosul insuportabil, comori perpetue ale paludismului şi tifosului [...]

Soaiele care bântuie mai des sunt frigurile, sub toate formele lor. După friguri, locul de cinste îl ocupă pelagra.

Frigurile se combat cu: chinină, vin fiert cu sare, zeamă de pelin etc. [...]

Pelagra există într-un grad mult mai întins decât se cunoaşte oficial. Sătenii însă o ascund mai cu osebire în prima perioadă. [...]

Medicul vizitează rar comuna, de obicei o dată pe lună. Când e epidemie, sau când e chemat de la primărie de vreun bolnav, merge prin sat la bolnavi, când nu, vizitează numai primăria". (Monografia comunei rurale Buteasca de Jos, întocmită de M. Petrescu, învăţător, Chiru Marinescu, secretar şi Gh. Popescu, primar, în Monografiile comunelor rurale din jud. Vlaşca, voi I, Buc., 1904, p. 116-117).

"Nutrimentul ţăranului e foarte sărăcăcios în elemente hrănitoare. Săteanul, care e factorul producător, care contribuie la îndestularea oraşelor, se hrăneşte mai prost. Ţine regulat toate posturile, toate miercurile şi vinerile de peste an şi jumătate din ei postesc şi toate lunile, spunând că aşa au apucat. (Am cercetat copii de la şcoală şi din 61,35 mi-au spus că postesc lunea).

Iarna, în zilele de post, hrana constă din: mămăligă (rar pâine), puţin peşte sărat în postul crăciunului, varza acră, murături, fasole, praz, ridichii şi ceapă; primăvara din ciorbă de ştir, fasole boabe sau verde, borş îngroşat cu faină, ceapă şi usturoi verde; vara în timpul secetei (postul Sf. Petru) din ceapă cu poşârcă (ceea ce rămâne în cazan după ce s-a tras ţuica), ciorbă de fasole, dovlecei, castraveţi verzi, usturoi, etc.

În postul Sf. Măria se mai adaugă pepeni, varză, ardei verde, castraveţi din abundenţă etc.

Ceea ce e însă de observat, în general, de la bogat până la sărac, e că mănâncă mămăligă până la saturare, iar bucate (legume, cum zic ei) aproape de loc. Fiind eu însumi fecior de sătean din localitate, am avut ocazia să-i văd în nenumărate rânduri mâncând.

De mănâncă fasole îşi i-au 5-6 boabe în lingură, saltă lingura de coadă, aşa ca să mai cadă, rămânând numai 2-3 boabe. De mănâncă vreo ciorbă, tot asemenea. Legumele servesc numai ca să schimbe gustul mămăligii, să o înşele - să zicem aşa - ca să alunece pe gât.

În zilele de dulce, încă nu e aşa mare diferenţă având în vedere mica cantitate de bucate ce consumă.

Iarna se hrănesc mai bine, având fiecare câte un porc de Crăciun; primăvara mănâncă ouă fierte, jumări şi lapte de la oi, căci aproape majoritatea sătenilor au 6-10 oi cu lapte.

Pui nu mănâncă, deoarece îi vând la găinari cu 25-50 de bani bucata. Sărbătoarea doar se îndură sa taie câte unul. Sărăcimea posteşte şi în zilele de dulce.

(Monografia comunei rurale Buteasca de Jos, întocmită de M. Petrescu, învăţător, Chiru Marinescu, secretar şi Gh. Popescu, primar, în Monografiile comunelor rurale din jud. Vlaşca, vol. I, Buc., 1904, p. 113-114).

Trăind în asemenea condiţii nu este de mirare că ţăranul român ajunge la un moment dat în situaţia în care nu mai poate răbda şi din unealtă docilă se transformă în fiară, îngrozind boierimea şi aprinzând focul răzbunării din Bucovina până la Dunăre.

Nici înăbuşirea răscoalei din 1907 şi nici legislaţia agrară adoptată de liberali n-au dus la încetarea luptelor ţărăneşti, care au continuat şi în anii următori cu o intensitate redusă. (M. Iosa, Acţiuni ţărăneşti în România în perioada 1907- 1917, în "Studii", nr. 4, 1962,p. 847}.

La 7/20 septembrie 1913, oficiosul Partidului Liberal "Viitorul", publică scrisoarea lui I. I. C. Brătianu, trimisă din Bulgaria, prin care se promitea, în cazul venirii liberalilor la guvernare, exproprierea unei părţi a marilor proprietăţi, în vederea împroprietăririi ţăranilor, şi o reformă electorală care să impună votul universal. Exproprierea se impune - arăta la 15 noiembrie 1913 Vintilă Brătianu - "pentru rezolvarea definitivă a unei chestiuni arzătoare şi primejdioasă care ţine în loc mersul statului nostru şi care în acelaşi timp este chemată să sporească energia naţională prin îmbunătăţirea traiului a trei pătrimi din poporul nostru. (Vintilă L C. Brătianu, Scrieri şi cuvântări (ianuarie 1912 - decembrie 1914), voi III, Buc. 1940, p. 302)

Izbucnirea războiului a adus însă alte probleme "mai importante" pe ordinea de zi a Parlamentului, care amână discutarea exproprierii şi a votului universal, problema fiind reluată şi discutată abia după război, iar reforma mult aşteptată avea să se înfăptuiască abia în 1921.

Prof. Ioan Popescu