|
Ceea ce numim - nu
tocmai exact - "cultura şi civilizaţia arabă",
este de fapt, în cea mai mare parte, creaţia unor popoare ne-arabe,
dar de religie islamică; popoare care au făcut parte din marele
imperiu de odinioară al arabilor, care au folosit şi folosesc -
în operele lor filosofice, ştiinţifice şi literare - limba
arabă. Adepţii religiei islamice sunt azi în număr de
aproximativ un miliard, - dintre care doar cam un sfert folosesc limba
araba, mulţi dintre ei având şi tradiţii şi obiceiuri
comune; dar dintre aceştia din urmă adevăraţi
"arabi", deci descendenţi îndepărtaţi ai
cuceritorilor porniţi din Peninsula Arabia în secolul al
VII
-lea şi stabiliţi apoi în ţările cucerite, sunt azi într-un
număr mult, mult mai mic. Succesele fulgerătoare ale expediţiilor
militare ale musulmanilor (determinate de temperamentul lor, puternic
impulsionat de îndemnurile religioase formulate în Coran) au făcut
ca in mai puţin de un secol imperiul arab să se întindă
din India şi graniţele Chinei până la ţărmurile
Atlanticului, incluzând şi Asia Mica, Nordul Africii şi toată
Peninsula Iberica. În anul 711 un general berber trece strâmtoarea
Gibraltar cu o armata de 7000 de berberi şi numai 700 de arabi,
cucerind, în mai puţin de zece ani, întreaga peninsula. În cele
şapte secole de dominaţie (şi apoi de recucerire progresivă
a Peninsulei de către spanioli) musulmanii au creat aici o
inestimabil de valoroasă cultură islamică - convenţional
dar impropriu numită "arabă", creată fiind şi
de fii ai altor popoare, având însă aceeaşi religie şi
vorbind aceeaşi limbă arabă.
Aportul islamic la cultura
şi civilizaţia Europei medievale s-a efectuat prin canalul
Spaniei şi al Siciliei. În primul rând, ocupaţia arabă a
introdus în agricultură un sistem de irigaţie perfecţionat
aici ca în nici o alta ţară din lume la acea dată. Arabii
au introdus în Spania şi Sicilia - de unde acestea se vor răspândi
în restul Europei - metode şi specii necunoscute în agricultură,
pomicultură şi horticultură, ca: orezul, cânepa, bumbacul,
dudul alb, bananierul, curmalul, gutuiul, portocalul, lămâiul,
caisul, piersicul, rodiul, moşmonul, pepenele galben,
strugurii-ursului. De asemenea, manufactura mătasei, a bumbacului, a
lânei, a hârtiei, introduse de arabi în Spania şi Sicilia (şi,
prin acestea, în Europa), au dus la o puternică dezvoltare şi a
comerţului.
Viaţa intelectuală
şi culturală din aceste două ţări (Spania şi
Sicilia) aflate sub ocupaţia islamică era infinit superioară
celei din restul Europei. Califul al-Hakam II (961-976), de exemplu,
fondează 27 de şcoli publice în capitala sa Cordoba; îşi
ataşează la curte numeroşi erudiţi, filosofi şi
scriitori; trimite agenţi să îi achiziţioneze manuscrise până
în îndepărtata Bukhara, pentru biblioteca sa ce numără
peste 100.000 de opere, pe care un personal specializat le cercetase
şi le catalogase. La Universitatea din Cordoba - oraş care în
secolul al X-lea ajunsese cel mai strălucit centru al vieţii
intelectuale din întreaga lume a timpului - predau profesori şi
studiau tineri veniţi şi din Siria, Iran sau Egipt, precum
şi din Occident, din Italia până în Anglia.
Cucerită şi
ocupată timp de aproape două secole de arabi (între 902-1091),
Sicilia a continuat să rămână şi sub dominaţia
normandă ca o punte de legătură între civilizaţia
Islamului şi cea a Europei. La curtea lor din Palermo regii normanzi
şi-au atras erudiţi, medici, poeţi musulmani; în timp ce
constructorii arabi au clădit diferite edificii splendide în stil
arab, mult admirate şi azi. Iar împăratul Germaniei şi
rege al Siciliei, Frederic II de Hohenstaufen (care prefera să
rezideze la Palermo), era un bun cunoscător al limbii, religiei
şi ştiinţei arabe, întreţinând legături strânse
cu Siria şi Egiptul, invitând la curtea sa erudiţi, poeţi
şi filosofi musulmani din Orientul Apropiat, adoptând el însuşi
cultura şi obiceiurile arabe.
Contribuţia ştiinţei
arabe - activitate de o amploare şi de o importanţă "fără
egal în istoria lumii" (G. Sarton) - la dezvoltarea ştiinţei
europene, a fost enormă. Personalităţi dintre cele mai
ilustre ale culturii occidentale veneau să se instruiască şi
să se perfecţioneze în centrele de cultura arabă din
Spania. Arabii au fost marii transmiţători şi, în multe
cazuri, chiar salvatori ai ştiinţei greceşti, pe care au
şi continuat-o şi dezvoltat-o timp de cinci secole. În oraşul
Toledo, grupul aşa numiţilor "traducători toledani"
(din Spania, - dar mulţi erau veniţi aici şi din alte
ţări) au făcut cunoscut pentru prima data Occidentului
scrierile lui Euclide, Ptolemeu, Hipocrate, Galenos, Avicenna, traducându-le
din arabă în limba latină. Unui singur astfel de traducător
din arabă (Gherardo da Cremona, secolul XII) i se datorează
versiunile în latină a peste 87 de tratate de medicina şi
astronomie, fizică şi mecanică, astrologie şi
alchimie, matematică şi filosofie. Lucrări fundamentale ale
ştiinţei şi filosofiei greceşti (precum şi opere
originale arabe) au fost traduse din arabă în latină şi la
curtea regilor normanzi sau suevi din Sicilia.
În Peninsula Iberică,
cooperarea dintre creştini, musulmani şi evrei s-a realizat într-un
regim de exemplară şi benefică toleranţă. (Dar
şi regii creştini din perioada Reconquistei s-au înconjurat de
savanţi musulmani şi evrei). Începând din secolul al XII-lea,
ştiinţa noua a Occidentului va fi indisolubil legată de
contribuţia arabilor. Semnificativ este, de pildă, cazul lui
Raimundus Lullus (m.1315), erudit impregnat de cultura arabă, unul
din marile spirite enciclopedice ale Evului Mediu, autor al unui mare număr
de opere de teologie, medicină, filosofie, matematică, fizică,
alchimie. Fondator al unui colegiu pentru studiul limbii arabe, Lullus
şi-a scris câteva opere mai întâi în această limbă.
De primordială
importanţă a fost aportul arabilor şi în filosofie. Fără
a ţine seama de influenţa arabilor, filosofia scolastica
medievala este, în mare parte, de neconceput. Siger de Brabant a fost
adept al filosofului arab Averroes; Roger Bacon 1-a preferat pe Avicenna,
celalalt mare filosof arab; în timp ce Toma din Aquino a combinat
elemente împrumutate din filosofia amândurora. Arabii au atras atenţia
asupra lui Aristotel, pe care occidentalii 1-au receptat în lumina
interpretărilor date de Avicenna şi Averroes.
Legăturile în
domeniul artistic ale europenilor cu lumea arabo-islamica au început încă
din secolul al VIII-lea, odată cu schimburile comerciale care
includeau şi obiecte de arta, şi odată cu construcţia
primelor monumente de arhitectură arabă din Spania. Cu ocazia
cruciadelor, occidentalii au cunoscut mai de aproape arta arabă. În
Peninsula Iberică, creştinii refugiaţi din zonele ocupate
de musulmani ("mozarabii") au difuzat - la fel ca musulmanii rămaşi
în regiunile recucerite de creştini (şi numiţi "mudejares")
- stilul arhitecturii şi tehnicile artistice arabe în toată
Spania. (Dar asemenea influenţe arabe se regăsesc până
şi în arhitectura unor biserici din nordul Franţei, sau chiar
din Anglia).
Arhitectura Evului Mediu
din Occident a fost sensibil influenţată (mai ales în Sicilia
şi Spania) de tradiţiile arhitecturii arabo-musulmane: ferestre
duble, arce de diferite genuri, creneluri, cupole, arcade sau bolte
poligonale şi segmentare, suprafeţe traforate, decoraţie
policromă cu ceramică emailată. Arcul în formă de
potcoavă (apărut mai întâi în 709, în moscheia omayazilor
din Damasc) a fost mult folosit de arabi, pentru posibilităţile
sale atât structurale cât şi decorative. De asemenea, arcul
trilobat, cel dantelat (polilobulat), cel ascuţit, arcul orb, acesta
din urma frecvent în arhitectura arabo-musulmană şi stilul
mudejar, transmiţându-se până şi în arhitectura unor
catedrale engleze (din Durham de pilda, sau din Norwich). Din arhitectura
arabă provine şi arcul obtuz, cunoscut în Anglia sub numele de
"arc Tudor".
În domeniul literaturii,
arabii au fost mediatorii procesului de transmitere în lumea europeană
a unui vast material de legende, povestiri şi fabule, originare din
India şi Persia. Dante însuşi s-a servit în schema Divinei
Comedii (şi chiar în multe detalii) de izvoare arabe. Verosimilă
este şi influenţa arabo-islamica asupra trubadurilor, - atât
sub raportul tematicii, cât şi în crearea celor dintâi forme
strofice şi rimate ale poeziei ţărilor romanice, mai ales
provensale. După regiunea Provence, a doua arie de transmisie a
influenţei arabe a constituit-o regatul normand din Sicilia. Primul
moment important al literaturii italiene, "Şcoala siciliană"
de la curtea lui Frederic II, cultiva poezia în limba "vulgară",
adică în italiană, inspirându-se şi din poeţi arabi.
Primul monument literar al Spaniei, Romancero-ul, păstrează vie
amintirea prezenţei musulmanilor în Spania: ciclul "romanţelor
maure" din această celebră culegere are, foarte probabil,
la bază un original arab: atmosfera, motivele, reacţiile
sentimentale, spiritul, stilul, evoca puternic lumea arabo-islamică.
În sfârşit,
semnificativ pentru vastitatea ariei şi pentru varietatea domeniilor
în care s-a exercitat influenţa arabo-musulmană în Europa,
este şi reflectarea acestor influenţe în fondul lexical al
diferitelor ştiinţe; cuvinte ca: zenit, nadir, azimut, algebra,
algoritm, cifră, zero, alchimie, alcaloizi, alcool, borax, elixir,
talc, şi mulţi asemenea termeni, provin din limba arabă. De
asemenea, foarte multe cuvinte de aceeaşi origine arabă au rămas
definitiv în vocabularul vieţii cotidiene (mai ales în ţările
romanice), ca: alcov, almanah, amiral, anilina, arsenal, asasin, aval,
azur, baldachin, bazar, cablu, cafea, cală, calibru, a călăfătui,
camfor, caporal, carafă, caravană, catran, caviar, chintal,
coton, damasc, fanfară, fes, hazard, iasomie, intarsia, lapislazuli,
lămâie, lăută, mască, magazin, materasă,
meschin, mosc, muselină, papagal, persiane, razie, sarazin, sirop,
sofa, şah, şal, şerbet, tafta, talisman, tambur, tarif,
turban, turcoază, zahăr, zar etc.
prof. univ. dr. Ovidiu DRIMBA
|
|
