Atunci când viitorul poet V. Copilu Cheatrã şi familia sa au fost alungaţi din Vulcan ca “vinituri” de cãtre minerii autohtoni revoltaţi, era în ajunul zilei de 1 decembrie 1918, zi, care va deveni sfântã în Calendarul Istoric al Neamului Românesc . În romanul autobiografic (aflat în manuscris) Zodia Berbecului, de unde am extras multe date despre copilãria şi adolescenţa poetului, V. Copilu Cheatrã descrie în pagini eroice aceastã cãlãtorie spre Alba Iulia şi participarea directã, alãturi de mama sa, la înmormântarea lui Ion Arion, eroul român împuşcat de unguri la Teiuş pentru cã agita steagul românesc pe vagonul trenului ce ducea delegaţii români la adunarea de la Alba Iulia unde se hotãra Marea Unire.

Ion Arion era vãr primar cu mama poetului (prilej de mândrie patrioticã pentru V. Copilu Cheatrã) şi, peste sicriul acestuia, îngropat la Alba Iulia , în cimitirul de lângã garã, el îşi aminteşte cã a aruncat un bulgãre de pãmânt şi a plâns „a doua oarã în viaţã, altfel decât de durere fizicã“:

„Reîntoarcerea la Iara a coincis cu ajunul Marii Adunãri de la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918. Ajunşi la Simeria abia am rãzbit sã ne urcãm în trenul ticsit de delegaţii la cuminecãtura cu Unirea, pe câmpul lui Horea, aşternut dincolo de cetatea înconjuratã cu zidurile ei mucegãite de intemperii, pe alocurea ca nişte gingii stricate. Drumul pânã la Alba a fost un alai. În tren, pe şosea, pe cãrãrile paralele, mulţimea curgea ca un râu revãrsat. Delegaţii mergeau în capul coloanelor. Feciorii şi fetele, îmbrãcaţi în haine de sãrbãtoare, cântau „Rãsunetul” lui Andrei Mureşianu. Vãzduhul vuia de acordul marşurilor patriotice. În atmosfera aceasta sãrbãtoreascã am coborât în Alba Iulia, îndreptându-ne spre unchiul Gavrilã, felcer la o unitate militarã, care locuia lângã garã. Casa unchiului şi ograda erau ticsite de oaspeţi, dar cu ajutorul mãtuşii Saveta ne-am gãsit un colţ sã rãmânem peste noapte. Un colţ dupã soba de teracotã unde ne-am aşternut saltelele de lânã sã dormim. Caznã inutilã, pentru cã într-o noapte ca aceea a Învierii Transilvaniei, nimãnui nu-i ardea de dormit. Nici chiar nouã, copiilor, care nu ştiam ce se petrece, dar presimţeam cã este vorba de ceva deosebit de important, ca în preajma unei mari sãrbãtori, în care somnul este o impietate. Toatã noaptea, Alba Iulia a vibrat de cântece şi chiuituri , aşteptând ziua de 1 Decembrie ca pe o dezlegare de blestemul asupririi atâtor amar de ani. Becul mai licãrea încã, prin fumul gros de ţigarã, când a intrat în casã delegaţia de la Iara, aducându-ne cutremurãtoarea veste cã Ion Arion, vãrul mamei, a fost ucis, la Teiuş, de gloanţele trase din podul gãrii de jandarmii unguri, care credeau cã pot opri în loc Dunãrea revãrsatã.

Dând de noi, ierenii, care ştiau cã mama este verişoarã cu primul erou al Unirii, au poftit-o la primãrie, unde fuseserã invitaţi cei care ştiu sã dea lãmuriri despre starea civilã a lui Ion Arion. Dupã încheierea actului de deces, am fost conduşi cu trãsura la biserica ortodoxã "Sf. Treime" Maieri I, unde era întins pe catafalc, învelit în tricolor, cel mai frumos vlãstar al comunei Iara, din satul Agriş. Pentru statura sa de plop mlãdios, cu umerii largi ca o uşã de bisericã, a fost ales la recrutare în garda împãrãteascã de la Viena, unde a cãtãnit cinci ani. Acum stãtea întins ca un brad la pãmânt, acoperit de zeci şi zeci de coroane împletite din cele mai frumoase flori care s-au putut gãsi în serele unitãţilor militare şi în ferestrele albaiulienilor. Când am intrat în bisericã ni s-a fãcut loc, marea de oameni despicându-se în douã, încât am ajuns la cãpãtâiul rudei şi consãteanului nostru, fãrã dificultãţi. Dupã câteva ceasuri de veghe la cãpãtâiul sãu, a intrat în catedralã un sobor de preoţi, în frunte cu doi vlãdici, care, dupã o slujbã impresionantã, l-au petrecut, urmaţi de un fluviu de oameni, pânã la cimitirul de lângã garã, unde a fost înmormântat. Atunci când mama m-a îndemnat sã arunc primul bulgãre de pãmânt peste sicriul lui Ion Arion, am plâns, a doua oarã în viaţã, altfel decât de durere fizicã…”

Prof. dr. DUMITRU MALIN