|
Debutul
secolului al XX-lea găseşte o mare parte a naţiunii române
în afara graniţelor statale fireşti. Dualismul austro-ungar
şi ţarismul rus, deşi aflate într-o accentuată criză
economică şi socială continuă politica de deznaţionalizare
şi nerecunoaşterea drepturilor naţionale pentru milioanele
de români din provinciile istorice Transilvania, Banat, Crişana,
Maramureş, Bucovina, Basarabia. Privită şi numai prin acest
succint cadru istoric, Marea Unire din 1918, operă colectivă a
întregii suflări româneşti, constituie şi azi arc de
triumf peste timp, evenimentul cu cel mai profund impact asupra conştiinţei
naţionale româneşti.
O
etapă superioară în lupta pentru recunoaşterea
individualităţii politice a naţiunii române începe odată
cu activizarea clasei politice româneşti al cărei exponent era
Partidul Naţional Român. Prezenţa deputaţilor români în
Parlamentul de la Budapesta începând cu anul 1905 s-a făcut simţită
prin combaterea vehementă a proiectelor legilor şcolare reacţionare,
prin demascarea publică a politicii de asimilare forţată,
prin pronunţarea fermă pentru drepturi democratice. Discursurile
rostite de la Tribuna Parlamentului îi aduc în prim-plan pe Şt.
Cicio-Pop, A. Vlad, I. Suciu, A. Vaida, V. Goldiş, 1. Maniu, Th.
Mihaly şi alţii, adică pe cei ce vor fi artizanii României
Mari.
În
locul durelor lupte politice cu reprezentanţii dualismului
austro-ungar refractari la orice concept de drept naţional, cei
cincisprezece deputaţi români purtători de cuvânt ai naţiunii
declară solemn că “nicicând individualitatea lor naţională
nu şi-o vor contopi cu fiinţa altor neamuri străine”1
Cei
patru ani ai primei mari conflagraţii mondiale determină mutaţii
profunde şi decisive în lupta de eliberare a naţiunilor
oprimate prin radicalizarea acesteia. Nimic şi nimeni nu mai putea
opri eroziunea accentuată a monarhiei bicefale pentru care timpul
istoric era pe cale să se epuizeze. Nici chiar punctul al zecelea din
“Cele paisprezece puncte” lansate de W. Wilson conform căruia
“popoarelor din Austro-Ungaria trebuie să li se asigure o
dezvoltare autonomă şi un loc între naţiuni” nu era pe
deplin compatibil cu noul curs al istoriei, în acest sens este relevant
faptul că un grup de parlamentari români aflaţi la Paris trimit
în februarie 1918 o telegramă preşedintelui american în care
îşi exprimă îndoiala asupra propunerii de autonomie,
rezolvarea situaţiei fiind identificată în crearea statelor naţionale,
libere şi unitare, în frontierele lor etnografice.2
Obiectivul
naţional centrat pe ideea de unitate va focaliza toate energiile,
dincolo de orice coloratură politică sau statut social. Este
arhicunoscută implicarea emigraţiei româneşti în
sensibilizarea şi atragerea marilor puteri, a opiniei publice internaţionale,
de partea cauzei româneşti. Folosind toate căile posibile, de
la cele politice la cele culturale :presa, conferinţele, diplomaţia,
personalităţi remarcabile ale vieţii politice, ştiinţifice,
culturale, româneşti, vor fi active în marile capitale ale lumii,
la Paris, Londra, Roma şi Washington. O simplă enumerare îi
aduce în prim plan pe Take lonescu, C. Miile, Traian Vuia, Simion Măndrescu,
Elena Văcărescu, V. Stoica, Nicolae Titulescu şi alţii,
care prin eforturile depuse au creat pe plan extern o stare de spirit
favorabilă cauzei romane.
Astfel
guvernul american va recunoaşte la 6 iulie 1918 că simpatizează
adânc cu spiritul de unitate naţională şi cu aspiraţiile
românilor iar ministrul de externe al Franţei, St PichoH menţiona
într-o scrisoare adresată “Misiunii universitare române” la
Paris : “… nu vom părăsi România, care s-a jertfit ca
şi noi pentru apărarea Dreptului [...] Am luat faţă de
ea angajamente pe care nu este îngăduit a nu le ţine.”3
Activitatea
emigraţiei române este într-o strânsă conexiune cu ceea ce se
întâmplă pe plan intern în provinciile subjugate, unde lupta de
eliberare naţională este dinamizată de reprezentanţii
de frunte ai P.N.R. şi ai secţiei române a P,S,D. din Ungaria.
Ideea
de naţionalitate, despre care Vasile Goldiş spunea că „mi~e
mai scumpă ca orice libertate din lume şi avem tăria
sufletească necesară să o apărăm, altfel vom
pieri”4 ocupă
miezul dezbaterilor din cadrul celor două partide. Este tot mai
evidentă şi necesară formarea unui Consiliu Naţional
Român, cu atât mai mult cu cât atitudinea radicală a P.N.R,
exprimată în Declaraţia de la Oradea din 12 octombrie 1918
şi reînnoită la 18 octombrie prin discursul deputatului
Al.Vaida în Parlamentul de la Budapesta are o valoare programatică
pentru desăvârşirea unităţii politice şi de
stat. Tot ceea ce se va întreprindere după 18 octombrie, până
la Marea Adunare de la Alba Iulia are la bază principiile expuse în
cele două documente Acestea conţin temeiurile pe care se va clădi
Consiliul Naţional Român Central din Transilvania, Banat şi părţile
ungureşti în ziua de 31 octombrie 1918 .Intrarea acestui adevărat
guvern românesc pe scena politică se va face prin Apelul C.N.R.C.,
care aduce la cunoştinţa naţiunii române dreptul de liberă
dispunere a naţiunilor cerând poporului şi soldaţilor să
fie cu răbdare, cu iubire către neamul lor, care a intrat în rândul
naţiunilor libere.5
Probleme
presante stăteau în faţa C.M.R.C., al cărui sediu era în
locuinţa lui St. Cicio-Pop din Arad, Trebuiau organizate gărzile
naţionale şi administraţia locală românească ce
urmau să înlocuiască vechile autorităţi locale.
Constituite în mod democratic, în prima parte a lui noiembrie, noile
organisme militare şi civile se încadrează într-o ierarhie
perfectă pe structuri judeţene, cercuale şi comunale, de la
marile oraşe până la cele mai mici comunităţi rurale
naţiunea română triumfând prin reprezentanţii săi.
Acum intră pe scena istorică românească fruntaşii
localităţilor : dascăli, preoţi, ofiţeri, jurişti,
adevăraţi catalizatori de energii patriotice, modele respectate
de toţi cetăţenii pentru devotamentul lor faţă de
cauza unirii şi ordinii publice.
Iată
cum descrie importanţa misiei sale Petre Boţianu, participant la
Marea Adunare de la Alba Iulia cel care a organizat consiliile naţionale
locale şi gărzile naţionale în micile sate româneşti
Dumbrava, Râpa de sus, Râpa de jos şi Huduc, aflate la poalele Munţilor
Călimani: “Am introdus ordinea, trebuind să fiu şi
judecător şi inginer silvic şi de toate pentru toţi,
ziua, noaptea, pe orice vreme şi cu orice risc
permanent. Apreciez ca şi Biserica a îndeplinit un rol important
în calmarea respectiv îmbunarea oamenilor”6.
Autorul
acestor rânduri surprinde o stare de spirit tensionată provocată
de elemente din fosta administraţie maghiară sau de cete de ostaşi
unguri ai fostei armate austro-ungare care nu se împăcaseră cu
gândul că totul este pierdut pentru ei.
Rolul
gărzilor naţionale româneşti era nu numai de a apăra
ordinea şi liniştea în comunităţile pe care le
reprezentau ci şi de a fi „luminătorii şi voitorii de
bine ai poporului cuprins de nelinişte şi manşe din cauza
secolelor lungi de iobăgie şi a oligarhiei despuietoare.”7
Eşecul
tratativelor din 13-14 noiembrie dintre reprezentanţii C.N.R.C şi
delegaţia guvernului maghiar, datorat incapacităţii
acesteia din urmă de a percepe cursul firesc al istoriei, a confirmat
încă o dată că soarta naţiunii române se află
în propriile mâini. Acum, reprezentanţii naţiunii române
reiterează necesitatea unei grabnice exprimări a voinţei
poporului într-o adunare naţională ce se va convoca pentru 1
Decembrie.8
În
acest scop, pe 15 noiembrie C.N.R.C va trimite consiliilor naţionale
judeţene, cercuale şi locale regulamentul pentru alegerea deputaţilor
adunării naţionale, Concomitent, un “Apel către popoarele
lumii” redactat în limbile română , engleză şi franceză,
confirmă faptul că naţiunea română hotărăşte
înfiinţarea statului său liber şi independent. Convocarea
Marii Adunări de la Alba Iulia este publicată la 20 noiembrie
1918. Pagină de istorie şi apel la conştiinţa naţională,
acest document va fi perceput ca un mesaj menit să implice fiecare
roman în croirea destinului naţional „Suntem convinşi” se
consemna în convocarea din 20 noiembrie „că afară de cei
care vor prezenta toate păturile sociale ale naţiei noastre la
această adunare unde se va hotărî soarta neamului nostru poate
pentru vecie se va prezenta însuşi poporul românesc, în număr
vrednic de cauza mare şi sfântă.”9
Această
chemare cu larg ecou în inimile românilor de pretutindeni va imprima
Marii Adunări Naţionale un profund caracter democratic, fiind
reprezentate la Alba Iulia toate straturile naţiunii româneşti,
mulţimi de la oraşe şi sate, ţărani, muncitori,
meseriaşi, intelectuali, soldaţi. Chemarea C.N.R.C. se multiplică
în mii de chemări ale consiliilor naţionale locale toate pătrunse
de un sentiment de înalt patriotism, dar şi de răspundere civică,
între 20 noiembrie şi l Decembrie sunt zece zile entuziaste, pline
de emoţii în aşteptarea marelui eveniment încercările de
diversiune venite din partea cercurilor reacţionare maghiare n-au mai
putut înşela pe nimeni.
Presa
timpului este foarte activă, în primul rând se aflau ziarele
“Unirea” din Blaj, “Românul” din Arad şi “Drapelul” din
Lugoj care prin articole mobilizatoare chemau poporul la Alba Iulia.
Drumul
către Alba Iulia nu a prezentat siguranţă, unele trenuri,
care veneau din nordul şi vestul Transilvaniei fiind oprite în gările
Cucerdea (Războieni) şi Teiuş. Martorii oculari ai
incidentelor descriu tulburările provocate de gărzile de husari.
Alexe Procopovici, reprezentantul bucovinenilor la Alba Iulia descrie
incidentul din gara Cucerdea astfel: “La Cucerdea, la un tren care
sosise înaintea noastră, gardiştii unguri insultaseră un
preot român şi rupseseră steagul tricolor de pe vagon. Au fost
dezarmaţi chiar în clipa în care am intrat în gară. Când
ne-am pus în mişcare o ploaie de gloanţe s-a abătut asupra
trenului nostru.10
Gărzile
naţionale româneşti de pe malul drept al Mureşului s-au
angajat în aceste condiţii în lupte pentru a lăsa drum liber
trenurilor. La Lunca Mureşului s-au dat lupte în toată regula,
aici participând şi garda naţională din Ocna Mureş.11
Despre
ceea ce s-a întâmplat în ziua de 1 Decembrie s-a scris mult. Au fost
surprinse entuziasmul, bucuria, lacrima de pe obrazul ţăranului
român, imaginea steagului tricolor, totul absolut totul, în cele mai
mici detalii.
Din
respect pentru adevărul istoric consemnăm totuşi încă
un pasaj din memoriile lui Petre A. Boţianu cuprinse în volumul
“Memorii. Discursuri. Documente” aşa cum sunt prezentate ele în
partea intitulată “Şi eu am fost la Alba Iulia - 1 Decembrie
1918”.
“În
viaţa mea nu am văzut o adunare mai mare, mai măreaţa
şi mai unită în cuget şi-n simţiri
şi în viaţa mea nu am avut o bucurie mai profundă
[...] Acolo, la Alba Iulia neam cuminecat cu legământul sfânt, cu
jurământul pe Constituţia României şi pe hotărârea
din acea zi ca să slujim cu jertfelnicie Unirea şi consolidarea
ei, progresul Patriei, iubirea Neamului fără să urâm pe alţii,
îmbrăţişând cu dragoste frăţească întreaga
familie a Patriei, pe toţi cei care vor primi cu sinceritate aceasta
înfrăţire.12
La
Alba Iulia s-a împlinit visul secular al naţiei române şi
apoteotic, s-au conturat fruntariile României Mari. Există situaţii
când destinul naţional are un puternic impact asupra destinului unei
comunităţi locale. Numele unor localităţi ale judeţului
nostru se leagă de evenimentele anului 1918. Între acestea şi
numele localităţii Războieni-Cetate, cunoscută pană
în 1918 sub numele de Szekely-Földvar, adică Cucerdea Secuiască.
În
consens cu întreaga naţiune română, locuitorii satului nostru
au scris cea mai frumoasa pagina de istorie locală tocmai în
decembrie 1918. Însăşi actuala denumire de Războieni se
leagă de cele întâmplate atunci, în data de 6 decembrie 1918,
regimentul 15 “Războieni” al Armatei Române sub conducerea
maiorului Vasile Nădejde a trecut Mureşul. „Toată
populaţia satului în costume populare a primit armata cu urale
şi strigate de bucurie, cu cântece şi îmbrăţişări”.13 Aceasta
era atmosfera descrisă de un martor ocular. Ocupând gara, care pe
atunci se numea Kocsard (Cucerdea), maiorul Vasile Nădejde s-a
adresat mulţimii spunând: „Această gară şi acest
nod de cale ferată fiind ocupate de unităţi ale
regimentului 15 “Războieni” de la Bacău se va numi de
acum Războieni”. Atunci un membru al gărzii naţionale
din satul nostru a înlocuit tabla cu vechea denumire cu o alta pe care
era scris numele care dăinuie până astăzi. Istoria naţională
şi cea locală, în interacţiune, intrau astfel pe un făgaş
normal, în consens cu realităţile etno-culturale din spaţiul
Transilvaniei.
La
Războieni, în 11 mai 1919 îşi deschidea cursurile prima şcoală
românească de stat şi un stejar a fost plantat pentru a marca
acest eveniment. El mai dăinuie şi azi, aşa cum în curtea
bisericii se înalţă falnic brazi plantaţi în Decembrie
1918.
Ctitorii
Unirii au trecut în eternitate, a rămas nemuritoare fapta lor. Peste
decenii ei trăiesc prin opera lor istorica iar brazii şi
stejarii stau mărturie amintindu-le urmaşilor de datoria sacră
de a păstra vie amintirea unei generaţii ce şi-a pus tot
elanul şt energia în slujba idealului naţional.
Prof. Pantilimon Popovici
Note:
1 Teodor
Pavel, Mişcarea naţională pentru unitate naţională
şi diplomaţia Puterilor Centrale (1894-1914), vol. II, Timişoara,
1982, p. 104
2 Boris
Rangheţ, Relaţiile româno-americane în perioada Primului Război
Mondial, Cluj-Napoca, 1975, p. 108
3 Ştefan
Pascu, Formarea statului naţional unitar român, vol. II,
Bucureşti, 1983, p. 39
4 Gh. Şora, Vasile
Goldiş, militant pentru desăvârşirea idealului naţional,
Timişoara, 1980, p. 110
5 Şt.
Pascu, op. cit., p. 93
6 Petre A. Boţianu,
Memorii. Discursuri. Documente, Tg. Mureş, 2002, p. 65
7 Vasile
Arimia, Gărzile naţionale în lupta pentru înfăptuirea
unităţii de stat a României în Revista Arhivelor, XI,
1982, nr. 2, pp. 154-155
8 Tiron
Albani, Memorii, Bucureşti, 1969, p. 67
9 Convocarea
Adunării Naţionale de la Alba Iulia 20 noiembrie 1918 în
Ioan Scurtu, Alba Iulia, 1 decembrie 1918, Bucureşti, 1988, p.
128
10 Alexe
Procopovici, La Alba Iulia în Marea Unirea a românilor în
izvoare narative, Bucureşti, 1984, p. 560
11 Cst.
Dumitrescu, Din lunga timpăului bătaie, Cluj, 1978, p.
104
12 Petre A. Boţianu,
op. cit., pp. 61-70 passim
13 Cst.
Dumitrescu, Ioan Sima, Când ceasul bate mai presus de vreme, 1918,
Cluj-Napoca, 1993, p. 51 (memoriile lui Gh. Maier)
|
|
