În anul 1847, la Blaj, a apărut pentru prima dată o publicaţie românească închinată neamului românesc de la sate, din Transilvania, condusă de renumitii profesori ai Şcolii Ardelene, Timotei Cipariu şi Aron Pumnul intitulată "ÎNVĂŢĂTORUL ROMÂN".

Materialul publicat de cei doi iluştrii dascăli ai Blajului, în primul număr al ziarului reprezintă situaţia dezastroasă a învăţământului românilor din Transilvania la momentul "bilanţului" respectiv, la fel ca şi necesitatea dezvoltării acestuia.

Considerându-l un document deosebit în contextul dat, prezentăm mai jos pentru cititori noştrii materialul respectiv.

Întâia publicaţie românească închinată poporului de la sate "Învăţătorul român". Articolul publicat în primul număr al ziarului, an 1847

Timotei CIPARIU (1805-1887)

Aron PUMNUL (1818-1866)

"Pre când toată lumea cu însetată inimă doreşte şi aşteaptă a păşii pe calea adevărului, dreptăţii şi a păcii, către o mai bună stare materială şi politică cine este acel român, adevărat român care să nu caute cu durere şi lacrime în ochi la reaua starea românului, în care se află astăzi, fără ajutoriu şi îndreptariu? Românul singur din toate popoarele Ardealului, să nu zic ale Europei, e fără şcoale, fără învăţători politici, fără foi scrise întru interesul lui. El lipsit de aceste ajutoare, numai el nu ştie calea cea bună şi dreaptă ce-l poate duce la înbunătăţirea soartei lui. El nu ştie ce sunt acelea ce fac fericite pre celelalte popoare ale Europei. El, ca şi omul călător în ţeară străină, care nu ştie drumul şi nu-şi află om care să-i arete calea. Ca pruncul sărac lăpădat în mijlocul calei carele de toţi se roagă şi de puţini este ascultat.

În Ardeal Ungurii, Saşii şi Săcuii, toţi au şcoale în limbile lor, nu numai la cetăţi ci şi la sate - nu numai şcoale pentru feciori ci şi pentru fete. În Ardeal din 300.000 Saşi, mai nu este nici unul care să nu ştie ceti. Dar din cei 1.300.000 de Români, câţi bărbaţi ştiu ceti? Ear din muieri oare este o mie care să ştie? Ungurii, Saşii şi Săcuii la toate cetăţile şi oraşele au şcoale mari, încă în unele oraşe mai multe. Aşa în Cluj sunt şcoale papistăşeşti, calvineşti şi unităreşti. În Sibiu papistăşeşti şi luterăneşti. Dar Românii? Ei n'au decât numai una la Blaj. Dumnezeule! Pentru un 1.300.000 de români numai o şcoală de Doamne-ajută, ci asta vai cât de săracă, şi mâine poimâine muritoare de foame!

Pe sate tot satul săsesc ori cât de sărac, are o şcoală unde merg copiii şi copilele de învaţă a ceti a scrie, a număra, şi a fi creştin şi om de omeniu. Sasul nu-şi socoteşte pagubă a da sulerului (învăţător) o puţintică plată ca să-i crească şi să-i înveţe copiii. Drept că el nu e aşa apăsat ca românul, ci cu toate acestea românul nici măcar între Saşi nu se vorbeşte mai mult pentru şcoale, decât cei dintre Unguri-Săcui. Asta e o greşeală mare, un păcat ce nu se poate ierta nici înaintea lui Dumnezeu nici înaintea oamenilor. Românul plăteşte la boariu, păcurariu, porcariu ca să-i grijască şi să-i apere vitele, da de copiii săi cine să-i grijască, să-i înveţe nu are voe măcar un ban, au o bucătură să dea dela sine.

Şi ştiţi voi Românilor ce rău vă vine de acolo, din asta nepricepere? Vine aceia că voi nu ştiţi nimic din cele ce aţi trebui să ştiţi, ca să puteţi fi şi voi ca oamenii fericiţi, înţelepţi cu putere şi avuţie. Feciorii voştri neavând şcoale româneşti umblă pela şcoale străine şi învaţă, nu ce ar fi de folos românului, ci ce e de folos Ungurului-Sasului. Apoi dacă învaţă să lipesc de Unguri şi de Saşi, deşi nu din bună voie, însă tot se lipesc.dela unii ca aceştia apoi, nu mult se poate aştepta. Ei se tem a ajutora pe români cu îndrăsneală, ca să nu mânie pe Ungur-Sas. Ei apoi îşi cresc copăiii aşa, cât în urmă nici româneşte nu ştiu vorbi. Asta e rău de o mie de ori rău. Aşa ne-am pierdut familiile cele mai strălucite româneşti ale Mailaţilor, Nădejdeştelor, Jojceştilor, Cândefeştilor, Nălateştilor, Husarilor, Zeiceştilor, Chendereştilor ş.a.

Din care unii acum nici nu mai vreau a şti că-s români. Pentru ce? Pentru că românul n-a avut şcoale româneşti, unde românul să înveţe multe.

De aici politica românească încă n'a fost nimic. Bărbaţi care ar fi ştiut îndrepta poporul românilor pre calea drepturilor politice, erau crescuţi fără simţiri şi căldură cătră naţiunea sa. Ceilalţi nu pricepeau din aceste lucruri, ca bâta. Politica era tocmită toată, nu cum să ajungă şi românul la viaţa cu drepturi ca Ungurii-Saşii, ci chiar cum să nu ajungă. Aşa românul se afla în starea călătorului între străini, a căror limbă nu o înţelege, cari se sfătuesc chiar înaintea ochilor lui, cum să-l joace şi el nu înţelege nemica din vorbele lor.

Asta încă e un rău nespus de mare. Ce vine deacolo? Nimic mai puţin decât că între Unguri şi Saşi, se alege de vezi câte un biet de român în ceva dregătorie mai de jos, căci de cele mai înalte mai că nici e vorba. Caută în toată canţăşăria dela Viena, în tot gubernul dela Cluj, în toată tabla dela Oşorheiu, în toate varmeghiile, scaunele, magistralele dela cetăţi etc. şi numără câţi consilieri, asesori, fişpani, senatori etc. vei afla de români? Astăzi nici unul. Şi la aste toate politica e de vină, şi că românul neci nu a avut politica, pentru că n'au avut simţul naţional, nici învăţători politiceşti.

Să vedem de foi sau de gazetă. În Ardeal până la 1837 n'a fost nici măcat a foae românească de atunci avem două, una la Braşob cu slove, alta la Blaj cu litere. Bine că pot să se afle întramândouă multe bune pentru popor, dar nu-'s în limba lui. Şi de ce? O, fără îndoială că lipsele românului atâtea sânt demulte, cât aceste două foiţe nu pot ajunge la toate. Învăţaţi şi bine crescuţi avem foarte mulţi, ci dacă creşterea nu le-a fost pe temeiul românimei, ce e de mirat ca nu se află toţi de-o părere, neci măcar în limba şi în modul scrierii. De aici mai întâi era de lipsă a aduce împreună înţelegere capetele mai bine crescute, înainte de a se întoarce cătră popor. Şi pentru ce? Pentru că aşa cu mai mulţii în un cuget şi cu o inimă, să ne nevoim spre limunarea şi înţelepţirea dulcei noastre naţiuni române, ca să cunoască ce e adevăratul folos al Românilor.

Eaca dar cu acest număr începem, ajutându-ne Dumnezeu, a foiţă pentru popor şi limba poporului. Noi nu vom scrie întrânsa decât ce vom cunoaşte mai presus de toate, de trebuinţă pemtru dânsul. Întrebările ce neci nu-l ating, neci le-ar înţelege le vom lăsa deoparte. Noi ne vom nevoi mai ales ai face cunoascute acele cunoştinţe, fără de care nici un popor numai poate avea viaţa, şi fără care românul până astăzi a fost mort. El trebue să reînvie să se deştepte, din somnul letargic şi să se renască. Asticlii politici von cuprinde totdeauna locul mai de frunte, apoi vor urma economici, şi cari sunt de aceiaşi natură.

Preţul moderat de 1 cr. De argint pre un număr, vândut din mână, va înlesni întinderea acestei foiţe, ce o recomandăm şi închinăm Poporului român"

Extrase de ec. Ioan STRĂJAN