|
În
evoluţia civilizaţiei moderne, creaţie nemijlocită a
omului, apar în mod paradoxal surse potrivnice umanităţii. Ele
lezează şi împing spre dezumanizare. Este ciudat cum pe de o
parte modernitatea umanizează, oferă oportunităţi
pentru solidarizarea oamenilor în bine, pentru convergenţă în
apărarea treptelor de civilizaţie cucerite, pentru sociabilitate
în relaţiile interindividuale, edificând baze de lansare a noi
şi noi acţiuni civilizatorii, dar pe de altă parte tot ea
umbreşte reversul acestei imagini, prin crizele economice, sociale
şi spirituale, prin antagonismele şi fracturile din sânul
societăţii, fără să întredeschidă vreo
perspectivă de corectare.
Istoria
civilizaţiei conturează modernitatea ca triumf al libertăţii
individuale, al democraţiei pluraliste şi mai presus de toate,
ca o izbândă a raţiunii în modelarea proceselor sociale, dar
cu toate acestea, în pofida avântului creativităţii, în
pofida deschiderii de multiple căi de umanizare şi a rezonanţei
ample a valorilor umanizante în viaţa socială şi culturală,
epoca noastră, înscrie din nefericire pe contrapagina propriei
istorii, o profundă faliere a civilizaţiei, o mişcare de
gravă dezechilibrare în adâncuri a scuturilor sale de reazem.
Aceste
seisme înregistrate de evul nostru sunt imputabile iraţionalilăţii
acţiunilor politice, pentru că ele au declanşat sau au
tolerat procese sociale şi spirituale negative, au îngăduit să
se acutizeze până la stadiul de criză şi să
degenereze uneori în catastrofe, precum cele două războaie
mondiale. Acţiunea politică nu poartă în totalitate vina
acestor stări. Dar ea rămâne un agent de primă mărime
al eroziunii principiului supremaţiei omului şi responsabil de
şocul distructiv la care au fost supuse mijloacele de umanizare.
Nu
putem tăgădui că alienarea umană ce răvăşeşte
astăzi lumea îşi are “paturi” de germinaţie şi în
mediile economice, sociale, unde pot intervenii stări conflictuale.
Ele împing spre coliziune şi spre degradarea identităţii
umane. Dar maturarea şi explozia lor rămâne un cap de acuzare
severă la adresa acţiunii politice! Să nu fim greşit
înţeleşi! Prin această notaţie nu vizăm câtuşi
de puţin negarea globală a politicei ca valoare şi ca
exerciţiu pus în serviciul unor scopuri suverane ale societăţii.
Incriminăm doar abateri de conduită.
Încălcarea
principiului moral, postulat de antichitate prin maxima lui Seneca “Homo
res sacra homini”, a golit viaţa politică de sens a înstrăinat-o
de datoria ei umanizantă. Aristotel conchide înaintea lui cu trei
secole că scopul suprem al politicii este “realizarea celui mai
mare bine: fericirea supremă”.
Atari
definiţii ale finalităţii politice date de înţelepţii
antichităţii pot suferi amendamente astăzi, dar sâmburele
de adevăr conţinut în ele rămâne, indiferent de haina
semantică în care l-ar înveşmânta modernitatea.
În
secolul scurs, ştiinţa şi tehnica au evoluat la cote
uimitoare, dar umanizarea societăţii a regresat. Principiul
supremaţiei omului postulat de cugetările lui Aristotel şi
Seneca, iar în timpurile moderne de filozofia socială, a fost
ignorat. Cu toată dezvoltarea vertiginoasă tehnico-ştiinţifică,
segmente importante ale omenirii, ba chiar popoare întregi, trăiesc
în mizerie materială şi culturală greu de imaginat
contrastând acuzator cu huzurul unor pletore de impostori.
Atâta
timp cât creşterea economică nu este realmente interesată
de salvgardarea condiţiei umane, fenomenul de alienare se va agrava.
Acţiunea
politică a fost mereu prezentă la desfăşurarea
evenimentelor de seamă din secolul nostru. Din nefericire, orientarea
ei a ocolit uneori interesul general uman şi prin aceasta a aprins
noi focare de răsvrătire, de violenţă şi de
distrugere a organismului social. Filozofia socială şi politică
susţine îndreptăţit că “scopul organizării în
societate este libertatea... democraţia fiind regimul cel mai natural
şi susceptibil de a respecta libertatea firească a
indivizilor”. (Spinoza, „Oeuvres completes”. Paris 1954). Dar pe lângă
preceptele acestea, politica a trecut frecvent cu ochii închişi.
Principiul contractului politic social încheiat în baza practicilor
democrate între guvernanţii mandataţi şi guvernaţi
care au mandatat, în scopul ca societatea să fie guvernată
numai în interesul ei, a fost adesea ignorat. Uneori reprezentanţii
poporului nu s-au sfiit să iniţieze şi să legifereze
acte politice străine de interesele generale ale societăţii
civile.
Eludarea
cu bună ştiinţă sau din incompetenţă a
principiilor contractului social-politic de guvernare, sau aplicarea lui
“preferenţială” pune la îndoială însuşi conţinutul
ideii de reprezentativitate parlamentară, în loc ca această
reprezentativitate să garanteze neabătut o angajare tot mai largă
spre socialitate, spre umanizare, asistăm uneori la o tendinţă
contrarie, de restrângere a orizontului ei, rămânând pe dinafară
mare parte din cerinţele societăţii. Ca rezultat nefast,
fenomenul de alienare a omului se infiltrează tot mai adânc în viaţa
societăţii. Din lipsă de transparenţă funcţionarea
mecanismului reprezentativităţii parlamentare scapă
controlului societăţii civile, lăsând cale deschisă
politicii de interese străine de bazele doctrinare, în numele cărora
Puterea s-a legitimat în faţa electoratului.
Manipularea
diversionistă a mulţimii, împinsă uneori până la
fanatizare, a devenit un cinic instrument politic de dominare prin înşelăciune.
Fundamentalismul, şovinismul, xenofobia, dar mai ales mineriadele
noastre, rămân tragice expresii ale imoralităţii în care
se complace politicianismul în lumea modernă a secolului al XX-lea.
Acum când
politica a devenit în întreaga lume o forţă capabilă să
împlinească dar şi să frângă destine omeneşti,
aşa după cum energia atomică este în stare să pătrundă
tainele cosmosului, dar şi să pulverizeze planeta, este
incredibil ca Organizaţia Naţiunilor Unite să nu fi
conceput şi impus până acum un cod de conduită politică,
obligatoriu pentru toate statele membre, sub riscul drasticei sancţionări
a încălcării lui. Embargourile - de altfel mai de grabă
prilej de contrabandă decât sancţiune - nu pot ţine loc de
cod de conduită politică. Pretutindeni în lume se înfierează
în gura mare abaterile de la normele deontologice profesionale ale
medicilor, avocaţilor, magistraţilor, poliţiştilor etc,
împotriva cărora de bine de rău există mijloace de control
şi de constrângere legalizate, dar pare-se că nimeni nu este îngrijorat
de lipsa unui cod deontologic politic, deşi abuzul de putere politică
s-a dovedit a fi cel mai înrăit duşman al umanităţii.
Derapajul politic a devenit una din principalele surse de alienare în viaţa
socială.
Primul
război mondial a dovedit odată mai mult că atunci când
geopolitica abdică de la funcţia sa principală de
salvgardare a societăţii şi de umanizare a ei, ea se
transformă într-un mecanism de masacrare a omenirii.
După
primul război mondial, pe fondul agravării stărilor de
dezechilibru economic şi a crizei de structură a economiei
capitaliste, lipsite de un minim de reglementări (“laisser faire,
laissez passer”) pe fondul confuziei politice, a dezamăgirii aşteptărilor
de mai bine a supravieţuitorilor, a manipulării mulţimilor,
a exacerbărilor şovinismului şi a revanşismului,
omenirea a fost împinsă în a doua conflagraţie mondială,
mai devastatoare decât prima. Apariţia nazismului, consolidarea lui
şi cotropirea statelor din Europa Centrală şi Răsăriteană
a fost posibilă datorită politicii laşe a guvernelor
democraţiilor occidentale şi în primul rând a Angliei şi
Franţei, care au parafat catastrofalul acord de la München din 1938
(Chamberlain, Daladier, respectiv Hitler şi Mussolini). După
semnare Chamberlain declara emfatic în faţa lumii “o mie de ani
pace!”
“Nici
unul dintre oamenii plasaţi în fruntea guvernelor Franţei
şi Marii Britanii nu îşi dădeau seama de consecinţele
incapacităţii lor politice de a reacţiona eficace la
agresiunile neîntrerupte ale dictatorului nazist”, remarca W. Shirer în
“Le troisieme Reich” (Paris 1972). Bănuiam că ei îşi
imaginau că aruncând în gura nesăţiosului caporal,
devenit Fuhrer, câteva state precum Austria, Cehoslovacia, Polonia (cărora
le garantaseră în prealabil frontierele) el îşi va potoli
bulimia devoratoare de teritorii şi de oameni şi astfel ei îşi
vor apăra propria lor piele!
Nazismul
şi incapacitatea democraţiilor occidentale de a i se opune, rămân
o monstră al caracterului funest, alienant, ce îl poate îmbrăca
politica.
Cu
nimic mai, prejos, politica stalinistă a instituţionalizat
represiunea brutală şi asasinatul la rangul de program de
guvernare şi de conduită “diplomatică”. Cinică
şi perfidă, ea a înăbuşit în sânge însăşi
ideologia socialistă, ale cărei “binefaceri” le fluturase
sub nasul mujicilor întărâtaţi, spre a le câştiga
entuziasmul revoluţionar. A eticheta politica stalinistă drept
dezumanizantă este foarte puţin spus. Ea rămâne în
istorie ca o vastă acţiune criminală îndreptată împotriva
umanităţi!
A
trebuit ca omenirea să fie supusă genocidului din lagărele
de concentrare naziste şi din gulagurile comuniste, pentru ca înaltele
foruri politice mondiale să proclame în cele din urmă
universalitatea drepturilor omului!
După
Yalta, după Malta, după Helsinki, sfaturile de taină ale împăraţilor
lumii continuă în turnurile lor de fildeş. Iar dezumanizarea,
funesta consecinţă a sterilelor contacte diplomatice, continuă
şi ea nestingherită pretutindeni: în Afganistan, Nagorno
Karabah, Cecenia, Zair, fosta Iugoslavie, Albania, Orientul Mijlociu,
Liberia etc. Fundamentalismul islamic ucide în numele Coranului,
sionismul în numele Talmudului, neonaziştii în numele zvasticei,
comuniştii kurzi în numele internaţionalismului proletar,
triburile africane în numele descântecelor marilor vraci, anarhiştii
albanezi în numele foamei, kamikadzii palestinieni în numele Intifadei,
sârbii bosnieci în numele panslavismului ş.a.m.d. Iar Marele
Conclav Politic al lumii contemplă această demenţială
dezlănţuire ucigaşă, “cu reţinere diplomatică”,
în numele principiului suveranităţii popoarelor şi
neamestecului în treburile interne!
În
absenţa unui autentic cod al deontologiei politice, omenirea riscă
să recadă în barbarie, o barbarie modernă, înzestrată
cu logistică distructivă ultraperformantă!
Moralizarea
politicei rămâne imperativul arzător al zilelor noastre, pentru
curmarea - până nu este prea târziu - a funestului proces de
alienare umană, ce ameninţă civilizaţia.
ing.dipl. Petru OLOSU
|
|
