|
Ianculeşti
este un sat de moţi, aparţinând de administraţia locală
a municipiului Carei, judeţul Satu Mare. Localitatea este aşezată
la o distanţă de 14 km de Frontiera de Vest. Geografic, este
situată în Câmpia Careiului, componentă a Câmpiei de Vest a
României.
Satul
a fost înfiinţat în anul 1925 de
către 99 de familii venite din Munţii Apuseni, din judeţele:
Cluj, Alba şi Turda, din vestitele localităţi Alba Iulia,
Albac, Horea Arada, Scărişoara şi altele. În total însumau
520 de persoane. Având în vedere că pe lângă bunici,
familiile tinere aveau mulţi copii, în medie între 6 şi 8, în
anul 1940 comunitatea număra peste 700 de locuitori.
Sosiţi
de pe plaiuri moţeşti, au dat numele localităţii lor
Ianculeşti, considerându-se urmaşi direcţi a eroului naţional
Avram Iancu, „Craiul Munţilor”.
În
urma Reformei Agrare din 1921 fiecare familie din Ianculeşti a fost
împroprietărită cu 12 iugăre în extravilan şi cu un
loc de casă de 24 ari.
Împroprietărirea
s-a făcut de către Statul Român, cu plata integrală a
suprafeţelor. În procesul verbal de împroprietărire se
precizează: „Îndreptăţiţii nu vor putea folosi
loturile distribuite până nu vor depune preţul arenzii, care se
socoteşte 5% după preţul de expropriere care-i compete
proprietarului, plătindu-se acestuia, plus impozitele ce se achită
de proprietar statului şi se vor trimite recipisele de plată
Agronomului regional”.
Localitatea
Ianculeşti, una dintre cele mai frumoase aşezări româneşti
de pe Frontiera de Vest a României, în anul 1940 a fost desfiinţată
de ocupanţii fascisto-hortyşti. Publicaţia „Universul”
insera în 23 octombrie 1940 următoarea ştire: „Barbariile
fascisto-horthyste au început imediat după 1 septembrie 1940. În
judeţele Satu Mare, Sălaj şi Bihor s-au dezlănţuit
asupra românilor şi a evreilor orori greu de imaginat. În primele
ore ale zilei de 5 septembrie 1940, ţăranii români au fost măcelăriţi,
în special cei care trăiau în localităţile: Ianculeşti,
Marna, Scărişoara Nouă, Horea, Lucăceni, Dacia,
Paulean, Traian, Gelu, Baba Novac, Tiream şi altele.
Preotul
Gheorghe Munteanu a lăsat o declaraţie tulburătoare în
arhiva bisericii din Ianculeşti, arătând starea românilor din
localitate după criminalul Diktat nazisto-fascisto-hortyst din 30
august 1940. Redăm în continuare textul documentului: „După
cedarea Ardealului, eu şi familia mea, în baza ordinului Prea Sfinţitului
Episcop, am rămas în localitate, în mijlocul credincioşilor
mei, pentru a-i îmbărbăta şi pentru a le duce o mângăiere,
a le insufla încredere în lupta pentru păstrarea credinţei
strmoşeşti şi în Neamul nostru Românesc. Dar după ce
armata fascisto-hortystă a intrat în Carei, în primele zile din
luna septembrie 1940, eu şi alţi români din Ianculeşti am
fost ridicaţi de jandarmii unguri cu pană de cocoş la pălărie
şi am fost duşi la Comandamentul Jandarmeriei din Carei. Soţia
mea a fost alungată din casa parohială, apoi bătută cu
sălbăticie. Nu s-a ţinut cont că este femeie şi
mamă. După trei zile am fost eliberaţi. Când am ajuns în
Ianculeşti, am găsit satul devastat de bande de huligani unguri
din Carei, Tiream, Petreşti, Sanislău, Ciumeşti, împreună
cu alţii veniţi din Ungaria care au terorizat prin bătăi
sălbatice sătenii. Au fost sparte toate geamurile caselor, la
unele le-au scos şi uşile, apoi au desfăcut gardurile, au
furat tot ce găseau: haine, cereale, animale şi păsări.
La stogurile de fân din grădini le-au dat foc. Era un coşmar
apocaliptic. Biserica a fost pângărită cu fecale umane şi
animaliere, au spart geamurile şi uşa de la intrare, apoi băncile
şi iconostasul. Acele bande veneau noaptea, plini de băutură
şi ură animalică, dansau în jurul focului şi cântau
cântece revanşarde antiromâneşti. În fiecae noapte se trăgeau
focuri de armă asupra oamenilor care circulau prin sat. Mulţi
români au fugit în câmp împreună cu familiile şi copii
pentru a nu fi ucişi. Cei care erau prinşi, indiferent că
era femeie sau bărbat, erau dezbrăcaţi la pielea goală,
fiind bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa,
după care erau aruncaţi în şanţuri. Aceeaşi ură
se manifesta şi asupra învăţătorilor şi a
profesorilor. Fasciştii-hortyşti urmăreau ca românii din
sat să nu aibă conducători. În zilele de 11, 12, 13
octombrie 1940, o haită mare de unguri-hortyşti din Carei,
condusă de preotul reformat, înarmaţi cu puşti, pari,
furci, securi, lanţuri şi alte corpuri contondente, însoţiţi
de jandarmi, au rănit 26 de români din care doi au murit pe loc. În
ziua de 15 octombrie 1940, o trupă de jandarmi însoţiţi de
huligani unguri din Carei, s-au deplasat în satul nostru. I-au scos în
stradă pe toţi românii în centrul satului, apoi i-au încolonat
pe patru rânduri. Cei răniţi au fost puşi pe tărgi
improvizate, apoi au fost conduşi pe jos 7 km până la gara din
Carei, urcaţi în vagoane de vite şi expediaţi spre
frontiera cu România. La plecarea noastră din sat nu am avut voie să
luăm nimic. Totuşi unii dintre noi am pus alimente şi apă.
Nu am putut nici să-i îngropăm pe cei care au fost ucişi.
Până la frontiera cu România, dintre cei răniţi au mai
decedat patru persoane. Să vezi şi să nu crezi: la gara din
Carei am fost învinovăţiţi că ne-am răsculat împotriva
ungurilor şi că nu am vrut să predăm armele şi
muniţiiile pe care le deţineam precum şi că am ascuns
drapelele româneşti, iar cele ungureşti le-am ars şi nu am
vrut să le arborăm. După alungarea nosatră, în casele
noastre au fost aduşi din Ungaria cetăţeni unguri din formaţia
paramilitară „Vitez Rend” (din „Ordinul Vitejilor”). Dealtfel,
satul nostu în perioada 1940-1945 a fost numit „Vitez Telek”
(„Satul Vitejilor”).
Acest
„Ordin” a fost înfiinţat în Ungaria în anul 1920, de către
amiralul Horthy Miklos, care pe atunci îndeplinea funcţia de Regent
al Ungariei. Scopul înfiinţării era cel de refacere şi
reconstituire a Ungariei Mari, măcinată de curentele revoluţionare
şi pierderile teritoriale din perioada 1918-1920. În perioada celui
de-al doilea Război Mondial, din „Ordin” făceu parte nu
numai soldaţi din armata hortystă ci şi foarte mulţi
civili. Membrii acestui „Ordin” erau educaţi în spiritul urii
şi revanşei împotriva românilor şi a evreilor. Horthy
Miklos le-a promis că în Ardeal, vor primi case pămât şi
servicii în administraţie. Aşa se explică atrocităţile
şi crimele sălbatice săvârşite de membrii acestui
„Ordin” asupra românilor şi a evreilor. În 1945 „Ordinul” a
fost interzis de noua putere din Ungaria, fiind considerat de orientare
fascistă şi iredentistă. Horthy Miklos, aflându-se în
exil în Portugalia, în 1947 reactivează din nou acest „Ordin”,
având rangul de general-căpitan. Din 1977 până în zille
naostre, la conducerea „Ordinului” se afla Jozef Arpad von Habzburg,
prinţ al Ungariei. În România „Ordinul” este reprezentat la vârf
de Bereczky Arpad, din judeţul Cluj, având rangul de cpăitan al
„Ordinului” pe tot Ardealul. Una din cele zece porunci ale
„Ordinului” este credinţa şi determinarea în a face
sacrificii supreme pentru „Ungaria Ţara Sfintei Coroane”.
La
revenirea noastră din refugiu, în toamna anului 1945, toate casele
românilor erau ocupate de „viteji unguri”, putând moţii să
intre în casele lor, doar după intervenţia prefectului Andreica
din judeţul Satu Mare.
În
memoria acelor vremi triste, în ziua de 8 agust 2004, moţii din
Ianculeşti au ridicat o troiţă de pomenire pe care stă
ca mărturie înscrisul: „SPUNEŢI GENERAŢIILOR VIITOARE CĂ
TOŢI LOCUITORII ACESTEI AŞEZĂRI ROMÂNEŞTI AM FOST
EXPULZAŢI ŞI DEPORTAŢI DE CĂTRE UNGARIA
FASCISTO-HORTISTĂ ÎN URMA DIKTATULUI DE LA VIENA
DIN
30 AUGUST 1940”.
„Historia
est magistea vitae!”
prof. dr. Ion CORNEANU
drd. Viorel CÂmpEan
Lacrima
Teocan
|
|
