|
Tipografiile şi meşterii tipografi, au
constituit de la început principalii factori care au contribuit la
„luminarea şi la progresul naţiunilor”.
În
Europa, tiparul a apărut în prima jumătate a secolului XV-lea.
Johan Gutemberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere mobile de metal,
iar în anul 1455 a terminat tipărirea Bibliei în limba latină
în noile condiţii.
Invenţia
deosebită a tipografului german a contribuit la răspândirea
culturii moderne, determinate şi de ieftinirea cărţilor, în
condiţiile avântului meşteşugurilor, comerţului,
ştiinţelor şi a artelor din sec. XV-lea.
În ţara
noastră tiparul a ajuns destul de repede iar în anul 1508, meşterul
tipograf Macarie, la cererea voievodului Radu cel Mare, a tipărit un
Evanghelier în limba slavonă, considerat, prima tipăritură
românească.
În
lucrarea „Tipărituri şi publicaţii româneşti pe
teritoriul comitatului Alba Inferioară” a profesorului Ioan Pleşa,
rezultă că pătrunderea meşterilor şi a
materialelor tipografice s-a efectuat mai ales pe filiera Veneţia –
Serbia – Ţara Românească, de unde s-a răspândit şi
în celelalte provincii româneşti.
Ţara
noastră s-a aflat printre primele ţări din Europa în care
au apărut tipăriturile slave.
De altfel,
tabloul bibliografului I.I. Oghienko privind cronologia tipografiilor
slave este concludent:
Anul
1491 –
Cracovia
1493 – Veneţia
1493-94 – Cetinje (Serbia)
1508 – Târgovişte
1517 – Praga
1522 – Belgrad
1564 – Moscova
1574 – Lemberg
1580 – Ostrog
1617 – Kiev
În
Transilvania prima tiparniţă a fost pusă în funcţiune
la Braşov de reformatorul saşilor J. Honterus în ianuarie 1533
iar tipăriturile au fost scoase începând din anul 1542 şi
1543.
Perioada
tipăriturilor româneşti din Transilvania începe odată cu
înfiinţarea tipografiei la Braşov, la care a lucrat renumitul
tipograf Coresi.
Prima
carte braşoveană a fost „Octoihul Mic” (1556-1557) tipărită
de diaconul Coresi şi Oprea logofătul, veniţi de la Târgovişte.
În
continuare, în anul 1556, Coresi
a tipărit „Catechismul românesc”, iar în 1561
„Tetraevanghelul”, după care a continuat
editarea cărţilor în limba română cu litere
chirilice.
Până
în anul 1590 centrul tiparului din Transilvania a fost Braşovul, după
care acest centru s-a mutat la Alba Iulia.
În
comitatul Alba Inferioară, începuturile activităţii de tipărire
nu sunt lămurite cu claritate.
În
„Bibliografia veche românească” a lui I. Bianu şi Nerva
Hodoş, este amintită o „Evanghelie”, care s-ar fi tipărit
la Bălgrad (Alba Iulia) în anul 1552 în slavonă.
În anul
1579 se atestă existenţa unei tipografii slavone la Alba Iulia
prin tipărirea unui „Tetraevanghel slavonesc” de către
tipograful Leorint. În anul următor, 1580, acelaşi tipograf împreună
cu diaconul Coresi au tipărit la Alba Iulia un nou „Evangheliar”
în slavonă şi în limba română, o „Psaltire” şi
un „Octoih mic”, iar la Sebeş un „Sbornic”, toate în slavonă.
Timp de 30
de ani se presupune că activitatea tipografiei de la Alba Iulia a
fost întreruptă din ordinul principelui Transilvaniei Cristofor
Bathori (1576-1581) iar cei doi tipografi s-au întors la Braşov.
Tipografia
a fost reînfiinţată pe timpul principelui calvin Gheorghe
Rakoczi (1630-1648) cu sprijinul acestuia, cu meşteri tipografi aduşi
din Ţara Românească. Astfel în anul 1638 Popa Dobre a scos
prima tipăritură: „Cazania de la Alba Iulia”.
Este
important de subliniat că în continuare majoritatea cărţilor
au fost scrise în limba română (cu litere chirilice), rar apărând
în alte limbi (latină, germană).
În această
perioadă, în tiparniţa de la Alba Iulia, s-au tipărit o
serie de cărţi de o importanţă deosebită pentru
neamul românesc.
În
perioada principilor calvini amintim catehismele calvineşti de la
1640, 1644, 1648 şi 1656 care au fost scoase de sub teascurile
tiparniţei de la Alba Iulia.
În acest
timp a fost tipărită „Evanghelia cu învăţătură”
de la 1641 reeditată după cea tipărită de diaconul
Coresi în anul 1641, dar mai ales „Noul Testament” al mitropolitului
Simion Ştefan de la 1648.
Importanţa
acestei cărţi bisericeşti „Noul Testament” scos de sub
teascurile tipografiei de la Bălgrad de către renumitul meşter
tipograf Ştefan, împreună cu „Psaltirea” din anul 1651, au
ridicat probleme extrem de importante pentru neamul românesc din
Transilvania, privind unitatea românilor precum şi în ceea ce priveşte
întărirea limbii române literare.
Meşteşugul
tiparului la Alba Iulia în acea perioadă a luat o mare dezvoltare,
executându-se pe lângă cărţi bisericeşti şi o
serie de alte lucrări, printre care şi editarea de diplome date
de principii Ardealului (Alba Iulia era capitala Principatului
Transilvaniei).
Recunoaşterea
acestui centru tipografic, rezultă clar şi din faptul că
tipărirea „Cazaniei” de la Govora din anul 1642 s-a realizat cu
litere comandate de la Alba Iulia.
În
perioada dintre anii 1656-1657, tipografia din Alba Iulia şi-a întrerupt
activitatea din cauza năvălirii tătarilor şi a
turcilor care au devastat şi incendiat cumplit oraşul.
Vasilie
Popp, în „Disertaţie despre tipografiile româneşti în
Transilvania şi învecinatele ţări de la începutul lor până
la vremile noastre” – Sibiu, 1838, reeditate de prof. dr. Eva Mârza
şi prof. dr. Iacob Mârza în anul 1995, se menţionează că
„materialul tipografic” al tipografiei în această perioadă
a fost păstrat între bunurile mitropolitului Bălgradului, Sava
Brancovici şi a fratelui său Gheorghe.
În acest
timp, în anul 1683 la Sebeşul Săsesc s-a tipărit o carte
de propovedanie la morţi, numită „Sicriul de aur”, de către
Popa Ioan din Vinţ cu toţi protopopii şi cu tot soborul Rumânilor
din Ardeal”.
Începând
cu anul 1685 „tiparniţa” reapare la Alba Iulia, iar cu meşterul
Popa Ioan din Vinţ s-a tipărit în anul 1685 „Cărare pe
scurt spre fapte bune îndreptătoare” o carte de morală
bisericească şi „Ceasloveţul”. În anul 1687 s-a tipărit
„Rânduiala diaconstvelor şi cu a văzglăşenilor”,
iar în anul 1689 „Poveste la 40 de mucenici” şi
„Molitvenic”.
Domnitorul
Constantin Brâncoveanu la fel ca şi înaintaşii săi din
Ţara Românească şi Moldova au acordat o atenţie
deosebită tipografiilor, meşterilor tipografi, editarea de cărţi
bisericeşti, care în timpul respectiv erau deficitare, dar atât de
necesare pentru neamul românesc.
Constantin
Brâncoveanu, împreună cu sfetnicii săi cunoscând îndeaproape
starea precară în care se afla Biserica Ortodoxă din
Transilvania, au hotărât ca pe lângă sprijinul financiar (suma
de 6.000 bani anual) şi material acordat (moşia de la Merişani
– Argeş) să sprijine tipografia Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului
şi Arhiepiscopia Ţării Ardealului.
Astfel
Constantin Brânncoveanu, împreună cu mitropolitul Teodosie au
trimis la Alba Iulia pe meşterul tipograf Mihai Ştefan (Istvanovici)
şcolit de renumitul Antim Ivireanul la Mănăstirea Snagov.
Mihai
Ştefan, era ardelean de origine, fiul renumitului tipograf Ştefan,
care a tipărit la Alba Iulia în anul 1648 „Noul Testament de la Bălgrad”
şi care a revigorat activitatea tipografiei mitropoliei.
În anul
1699 s-a tipărit două cărţi deosebit de importante
pentru nevoile românilor „Kiriacodromion” şi „Bucoavna”,
ambele în limba română.
„Chiriacodromionul”
a fost tipărit în
perioada 1 martie – 20 decembrie 1699 şi a reprezentat reeditarea
cazaniei lui Varlaam cu unele completări. La tipărirea acestei
lucrări, Mihai Ştefan a fost ajutat de protopopul George din
Daia notar al „Săborului” şi de Ştefan Raţ din
Miceşti „odorbirăul” Bălgradului.
„Bucoavna”
de la Bălgrad a fost primul abecedar care a stat la baza învăţământului
românesc din Transilvania.
Specialistele
Lucia Haţegan şi Doina Lupan de la Muzeul Naţional
al Unirii din Alba Iulia au apreciat pe bună dreptate că
„aceste două cărţi şi-au atins scopul la timpul
respectiv, deoarece au circulat intens în ţările române şi
au contribuit direct la menţinerea unităţii spirituale a
majorităţii românilor transilvăneni cu fraţii lor de
dincolo de Carpaţi, precum şi la triumful graiului strămoşesc
în scrierile româneşti transilvane”.
Ultima
carte apărută din această tiparniţă datează
din anul 1702 şi se intitulează „Pâinea pruncilor” şi
reprezintă un catechism maghiar, tradus în româneşte de către
Duma Ianoş din Bărăbanţ.
Odată
cu marea trădare a credinţei străbune, din partea
mitropolitului Athanasie Anghel, cu un grup de 38 preoţi, săvârşită
aici la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698 a urmat alungarea românilor
ortodocşi din Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului şi
Arhiepiscopia Ţării Ardealului, precum şi luarea tuturor
bunurilor materiale ale acesteia în care se aflau şi documentele
istorice de arhivă, referitoare la „cel mai trainic şi mai de
folos aşezământ al neamului românesc de peste munţi”, aşa
cum afirma şi marele nostru istoric Nicolae Iorga.
Odată
cu acest dezastru, şi-a încetat activitatea şi tipografia
Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopia Ţării
Ardealului iar meşterul tipograf
M. Ştefan (Istvanovici) s-a retras în ţara Românească.
În acest
fel acest focar de cultură din Alba Iulia, important în evoluţia
limbii române literare precum şi în propagarea tipăriturilor
româneşti în ţară şi peste hotare a fost distrus deşi
au fost perioade de timp când Alba Iulia era apreciată ca un centru
important al tipăriturilor.
Timp de
aproape 50 de ani pe meleagurile judeţului Alba nu a mai funcţionat
nici o tipografie, iar consecinţele sunt uşor de înţeles,
mai ales pentru perioada secolului al XVIII-lea din Transilvania.
În anul
1750, la Blaj, Petru Pavel Aron a pus în funcţiune tiparniţa
Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi Arhiepiscopiei
Ţării Ardealului, despre care era menţionat în unele
documente următoarele: „Şi aflând cum că din zilele răposatului
Chir Athanasie, Mitropolitul Bălgradului, până în vremea de
acum a noastră tipografie în măramă s-au ţinut învelită”.Curtea
de la Viena în frunte cu împărăteasa Maria Tereza pentru a zădărnici
întrarea de cărţi „schismatice” din Ţara
Românească şi Moldova, a întrerupt relaţiile cu
românii de peste Carpaţi şi a emis un decret în 23 noiembrie
1746 în acest sens.
Vasilie
Popp în disertaţia sa despre tipografiile româneşti menţiona:
„mai încolo zice că, înţelegând împărăţia,
cum că pentru clerul unit se aduc cărţi din alte provinţi,
au poruncit prin un milostiv decret din 1746 ca să se tipărească
cărţi după înţelesul unirii şi să nu se mai
aducă cărţi din provinţii străine”.
În aceste
condiţii a luat fiinţă şi s-a consolidat tipografia de
la Blaj.
Referitor
la provenienţa şi autenticitatea tiparniţei iniţiale
de la Blaj, extrasele nr. 1 şi 2 menţionate în continuare, sunt
edificatoare.
Extrasul
nr. 1 „Tipografia” provine din „Şematismul veneratului cler al
archidiecesei metropolitane greco-catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş
pre anul Domnului 1900” (pag. 668).
«Tipografia
Ce priveşte
originea Tipografiei din Blas, apoi ea nu este alta decât vechia
Tipografie, care esista încă înainte de s. Unire în Alba-Iulia
şi în care se tipăriseră mai multe cărţi. Chiar
şi după trecerea mitropolitului Atanasie la sf. Unire se mai tipăriseră
în această Tipografie încă câteva cărţi, dar sub
episcopul Ioan Giurgiu Pataki, care lua în primire aceasta Tipografie
şi o duse cu sine la Făgăraş, ear Inocenţiu Micu
Klein o aduse cu ocasia strămutării reşedinţei la Blaş,
nu se mai putură tipări cărţi din motivul, că
teascul se învechise foarte. Într’aceea însă împărăteasa
Maria Terezia prin decretul de dto 23 Novembre 1746 opri de a se mai aduce
pentru biserica unită din Ardeal şi Ungaria cărţi
bisericeşti tipărite în Muntenia şi Moldova. În urma
acestui decret fer. ep. Petru Pavel Aron, care pe la an. 1746 era vicar
general episcopesc începu a se ocupa cu idea de a restaura vechia
Tipografie, ceea ce el o şi făcu la an. 1754 spesând pentru
restaurarea Tipografiei din averea sa proprie o sumă foarte însemnată.
În Testamentul seu, aprobat de împerătesa Maria Teresia prin
scripta de dto 20 Iuniu 1765 fer. ep. Petru Paul Aron lăsă
Tipografia restaurată deja seminariului diecesan fundat de densul.
Prin decretul Mariei Teresiei dto 6 Iuniu 1768 şi intimat de guvernul
transilvan în 20 Iuliu 1768 s’a dat acestei Tipografii privilegiul
pentru poporul şi clerul transilvan. Atâta pe scurt despre originea
Tipografiei din Blaş. Adeverat că domnii Iarc şi Vasilie
Pop în disertaţia sa despre Tipografiile românesci se par a fi de
altă părere, însă noi suntem mai aplicaţi a da
crezement datelor aci espuse, cari ni le-a comunicat Rev. Domn Dr.
Augustin Bunea, cel ce le-a cules şi adunat din Archivul mitropolitan
din Blaş.
Lucrurile
celea dintâiu ce s’au tipărit în Tipografia din Blaş au fost
mai multe patente împerătesci tipărite de cătră
tipograful Sandu, originar din Moldova. După aceea s’au tipărit:
1) Bucoavna; 2) Înveţătura creştinească; 3)
Dialogus-ul sau Cartea, prin care se probează adeverul sfintei Uniri,
precum şi vestita carte: Floarea adeverului (Flosculus veritatis), pe
care însuşi ep. Petru Paul Aron a tradus’o pe limba latină;
5)Păstoricesca datorie dumnedeescii turmă vestită; 6
Liturgieriul şi 7) Strajnicul.
Pe la an.
1771, după cum aflăm din raportul părintelui Iosafat
prefectul Tipografiei de dto 29 Octobre 1771 erau deja tipărite în
Tipografia Blaşului tote cărţile de lipsă la serviţiul
divin afară de Mineju. Dar şi acesta tocmai atunci se afla sub
revisiune. Între alte cărţi
tipărite până atunci amintim un Catechism în l. română;
operile teologice şi filosofice ale sf. Ioan Damascenul în l. latină;
Înveţăturile crestinesci ale părinţilor: Dorotheu,
Pahonice şi Teodor Studitul tot în l. latină precum şi o
gramatică italico-română, carea pe la an. 1771 încă nu
era terminată.
Cărţi
mai însemnate tipărite după an. 1771 sunt: Propovedanii la îngropăciunea
morţilor, tipărită la an. 1784; Biblia, adecă s.
Scriptură tradusă totă din elinesce de Samuil Clain şi
tipărită la an. 1795; Teologia moralicească, tipărită
la an. 1796.
Ca prefecţi
ai tipografiei au funcţionat: pe la an. 1771 părintele Iosafat;
lui i-a urmat până la an. 1785 Ciril Ţopa, mai tardiu protopop
al Sibiului; acestuia i-a urmat Demetriu Caian senior, ear acestuia Isidor
Albini, care funcţiona pe la an, 1820. Lui Albini i-a urmat Demetriu
Pop, care funcţiona pe la al. 1827, 1828; că pănă când
a funcţionat ca prefect hotărât nu se pote sci, probabil că
până la an. 1833, când aflăm de prefect Timoteiu Cipariu.
Cipariu funcţiona de la 1833-1863; de la 1863-1866 funcţiona Dr.
Ioan Bobb, fost prefect de studii în Seminariul clerical din Blaş;
de la 1866-1868 Gavril Pop, de presinte can. mitrop.; de la 1868-1877
Gedeon Blăşan, fost profesor şi prefect de studii în
Seminariul archidiecesan; de la 1877-1879 Ioan M. Moldovan, preposit
capitular; de la 1879-1885 Simeon Micu, de presinte protopopoul
Albei-Iulie; ear de la 1885 până în presinte funcţionează
actualul prefect Silvestru Nestor, profesor gimnasial.
Prefect.
M.O.D.
Silvestru Nestor, vedi pag. 106.
Conducetoriu,
factor şi librar,
Dl
Octavian Măcelariu.
Culegetor
– maşinist şi corector.
Dr. George
T. Both.»
Extrasul
nr. 2 menţionat în continuare reprezintă un materrial despre
„vechea tipografie blăjeană” întocmit şi prezentat de
către renumitul profesor universitar Ştefan Manciulea, născut
pe meleagurile Albei în satul Straja.
«Vechea tipografie blăjeană
Una
din piesele cele mai valoroase ale muzeului o alcătuieşte
teascul vechii tipografii blăjene, cioplit din lemn masiv de stejar,
înnegrit de dintele vremii şi de mâinile harnice ale atâtor meşteri
care au lucrat cu osârdie aici, la tipărirea unui mare număr de
cărţi româneşti, începând cu mijlocul veacului al
XVIII-lea şi până în anul 1840.
Începuturile
tipografiei blăjene datează încă din secolul al XVI-lea.
La Alba Iulia, a existat în acea vreme o tipografie slavonă care
funcţiona aici în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Sub
domnia principelui Cristofor Bathory, s-a tipărit în ea un
Tetraevanghel românesc. Se pare că acest principe, mai târziu a
suprimat activitatea tipografiei din pricini care astăzi nu sunt
cunoscute. Gavrilă Bethlen s-a ocupat şi el cu gândul de a întemeia
o nouă tipografie la Alba Iulia, şi încă una românească
cu caractere chirilice, în care urma să se tipărească
Biblia tradusă în româneşte din porunca şi cu cheltuiala
sa, de către mai mulţi bărbaţi erudiţi. Ideea
aceasta însă nu s-a putut înfăptui şi manuscrisul Bibliei
a rămas nepublicat.
Principele
Gheorghe Racoţi I reuşeşte să realizeze gândul
conceput de Gavrilă Bethlen înfiinţând aici - în oraşul
său de scaun - o tipografie românească, întemeietorul ei a
fost dascălul Popa Dobre, de au venit din Ţara Românească
al cărui meşteşug de a face tipare aici în Ardeal, văzându-l
şi cunoscându-l mitropolitul Ghenadie, „foarte mi se îndulci
inima mea de acele tipare şi mă jelii Măriei Sale, lui crai
Racoţi Gheorghe, de acest lucru să tipărească cărţi
aici în ţările Măriei sale, şi Măria Sa mi-au
dat voie să tipăresc. Drept aceea io nu cruţaiu din ce-mi dăruise
Dumnezeu, de averea ce dedui dascălului ajutorul, să se tipărească
în tipărea ce făcu”.
Meritul
pe care l-a avut principele Gheorahe Racoţi I. pentru întemeierea
acestei tipografii, îl arată şi mitropolitul Simion Ştefan,
în predoslovia Noului Testament, tipărit la anul 1648, în care
spune între altele: „Şi Măria Ta te-ai milostivit de ne-ai
adus meşteri streini de ne-au făcut tipografie şi le-ai dat
plată din vistiarul Măriei Tale”. În această tipografie
au apărut mai multe cărţi destinate românilor, pentru a-i
întoarce prin cuprinsul lor dogmatic şi moral la învăţătura
calvină. Tot în această tipografie s-a tipărit sub domnia
lui Gheorghe Racoţi al II-lea şi unele regule sau îndrumări
calvineşti după care urma să-şi întocmească viaţa,
activitatea şi moravurile aceia care funcţionau ca preoţi
în satele româneşti.
Între
anii 1653-1685 nu mai avem nici o ştire despre nici o carte care să
se fi tipărit în teascul acestei tiparniţe. Cu ocazia prădării
oraşului Alba Iulia de către turci la anul 1657, cineva probabil
că a ridicat această tipografie de aici, fără să
o mai aducă înapoi. Principele Mihail Apaffi I la anul 1674 a dat
poruncă episcopului ortodox, adică celui românesc Gaspar
Tiszabetsi să viziteze bisericile româneşti şi cu acest
prilej să caute şi să cerceteze unde s-ar putea găsi
tipografia înstrăinată de la Alba Iulia. Probabil că ea a
fost dusă în timp la Sebeşul Săsesc unde, din piesele ei,
Popa Ion din Vinţ, a înfiinţat cu învoirea principelui o nouă
tipografie, în care la anul 1683 s-a tipărit „Sicriul de aur”,
carte închinată lui Mihail Apaffi ca „pârga dintâiu a
tipografiei noastre”. Începând cu anul 1685 iarăşi întâlnim
cărţi tipărite la Bălgrad, ceea ce se explică
prin faptul că tipografia de la Sebeşul Săsesc a fost
transportată şi instalată aici. Între anii 1685-1702, s-au
tipărit la Alba Iulia un însemnat număr de cărţi pe
seama românilor din Ardeal, între ele a fost şi cartea de predici a
Mitropolitului Atanasie, intitulată: Kyriacodromion sau Cazanie.
După
moartea lui Atanasie, au urmat grele vremuri şi pentru activitatea
tipografică a tiparniţei de la Alba Iulia. Revoluţia lui
Francisc Racoţi al II-lea, apoi
vacanţa scaunului episcopesc, mutarea reşedinţei vlădiceşti
de la Făgăraş la Blaj, luptele politice purtate de
episcopul Clain, apoi tulburările religioase provocate de Visarion
Serai şi altele, au oprit cu totul activitatea tipografiei.
Episcopul
Clain pe la anul 1735, intenţiona să restaureze la Blaj, această
veche tipografie. În vederea realizării planului său el a însărcinat
pe Părintele Hundeger, superiorul Iezuiţilor de la Sibiu, să-i
procure un tipar nou. Dar acest gând al episcopului nu s-a putut realiza
din pricina conflictului său cu monarhia şi Curtea din Viena,
apoi a plecării sale din Ardeal şi a exilării la Roma.
Împărăteasa
Maria Tereza - în urma tulburărilor religioase de la anul 1746, a
crezut că este timpul să pună capăt şi între
altele s-a oprit şi la soluţia de a întemeia o tipografie pe
seama românilor, în care să se tipărească cărţile
lor rituale, şi astfel să rupă contactul şi legăturile
culturale între ţările româneşti şi pe tărâmul
religios, deoarece aceste cărţi până atunci se aduceau în
Transilvania de acolo. De aceea prin decretul său de la 14 octombrie
1746 a cerut părerea guvernului ardelean dorind să ştie
care ar fi locul cel mai potrivit unde să fie instalată noua
tipografie şi de unde ar putea fi acoperite cheltuielile legate de aşezarea
şi începuturile ei de funcţionare, Împărăteasa prin
decretul său de la 23 noiembrie 1746, a oprit orice import de cărţi
bisericeşti din Ţara Românească şi a dat poruncă
ca atunci când ele s-ar găsi în mâinile românilor, să le
confişte. Între astfel de împrejurări, se punea vădit
chestiunea întemeierii unei tipografii pe seama bisericii unite, ai cărei
preoţi şi credincioşi nu puteau rămâne lipsiţi
de cărţi rituale. În cele din urmă s-a hotărât ca
vechea tipografie de la Alba Iulia să fie dăruită
episcopiei blăjene.... Vlădicul Petru Pavel Aron îndată
după înscăunare a şi adus tiparniţa de la Bălgrad
aici, a reparat-o pe cât i-a stat în putinţă şi a dispus
să înceapă tipărirea cărţilor celor mai de
trebuinţă. Episcopul, după instalarea sa, poartă o
deosebită grijă tipografiei căutând să înlocuiască
tiparul vechi care era şters aproape cu totul. La 27 februarie 1755,
el s-a adresat prefectului tipografiei academice din Cluj cerându-i să-i
vândă 21/2 măji din materialul de care dispunea această
tipografie, pentru ca să-şi poată turna din el litere nouă.
Datorită solicitudinii episcopului, tipografia blăjeană în
luna mai, anul 1755 dispunea de un tipar nou şi de acum înainte apar
sub teascurile ei tot mai multe cărţi. În anul 1758 episcopul
Aron a înzestrat-o cu un tipar nou, lăsând-o astfel urmaşilor
săi în cea mai bună stare de funcţionare.
Maria
Tereza pentru a ajuta şi a contribui la dezvoltarea tipografiei blăjene,
la anul 1768, a oprit din nou
importul cărţilor rituale din Ţara Românească, şi
a poruncit totodată ca acele care se vor tipări la Blaj, şi
vor avea un cuprins religios, să fie cenzurate de episcopul de aici
ori de teologul său iezuit, iar publicaţiile de caracter
politic, de către guvernul ardelean. Împărăteasa în anul
1770 a îngăduit tipografului Iosif Kurtzbac îndeosebi în cărţile
rituale, în locul întâi, în limba sărbească apoi în
celelalte limbi orientale. Episcopul Rednic a intervenit atunci – în
temeiul privilegiului împărătesc de la 6 iunie 1768 – să-l
împiedice pe acest tipograf de a edita cărţi româneşti,
pentru ca astfel să poată asigura dezvoltarea şi înflorirea
tipografiei de la Blaj.
Cărţile
rituale bisericeşti apărute aici după anul 1750 şi până
în a doua jumătate a veacului al XIX-lea sunt presărate cu
gravuri din cele mai interesante. Ele dovedesc că la Blaj a existat o
întreagă şcoală de meşteri, xilografi. Cei dintâi
gravori sau cioplitori de chipuri şi imagini în lemn sau metal
despre care ştim că au lucrat cu atâta artă în vechea
tiparniţă blăjeană au fost: Vlaicu, Vasile Constantin,
Dumitru Râmniceanu şi Mihail Betzkereki. Ei sunt aceia care îngrijesc
de apariţia celor dintâi tipărituri blăjene.
Vechiul
teasc al tiparniţei de acum înainte a fost scos din uz şi aşezat
într-o cameră de lângă turnul bisericii din curtea fostei
mitropolii. De aici a fost apoi ridicat şi dus în muzeul Ateneului.»
De peste
250 ani această tiparniţă se află la Blaj, iar în
prezent este expusă la muzeul oraşului.
În anul
2002 cu sprijinul scriitorului Ion Mărgineanu directorul Direcţiei
pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional Alba,
am avut posibilitatea de a aduce tiparniţa la Alba Iulia unde a fost
prezentată cu ocazia unui simpozion organizat la Facultatea de
Teologie.
Realizarea
Muzeului Credinţei Străbune în cadrul Arhiepiscopiei Ortodoxe
Române din Alba Iulia reprezintă o iniţiativă deosebit de
importantă şi lăudabilă, iar tiparniţa menţionată
mai sus care se află la muzeul din Blaj, după peste 300 de ani
de înstrăinare, trebuie să revină şi să-şi
găsească locul cuvenit de drept în acest muzeu al credinţei
străbune.
Reprezentanţii
Fundaţiei „Alba Iulia 1918 pentru Unitatea şi Integritatea României”,
revin şi pe această cale cu rugămintea la conducerea
Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din Alba Iulia, la Primăria
Municipiului Alba, Consiliului Judeţean Alba, de a se analiza
posibilităţile, de a se construi o clădire corespunzătoare
pentru acest muzeu al credinţei străbune, care poate să fie
unic în ţară, având în vedere evenimentele istorice
religioase importante petrecute pe meleagurile Albei, pe lângă
celelalte evenimente istorice desfăşurate şi determinate de
importanţa oraşului Alba Iulia în decursul timpului..
În acest
sens amintim doar principalele evenimente religioase, petrecute în oraşul
nostru:
- apariţia
creştinismului pe meleagurile Albei din cele mai vechi timpuri (sec.
II-
III
);
- prima
organizare bisericească din Transilvania care s-a realizat la Alba
Iulia în jurul anului 956;
-
incursiunea regelui ungurilor, Ştefan la Alba Iulia în anul 1002 cu
scopul de a determina pe românii conduşi de „Geula (Iuliu) cel tânăr”
de a-şi părăsi credinţa străbună şi de
a trece sub influenţa Romei (înainte de confirmarea schismei din
anul 1054);
-
organizarea la Alba Iulia a unei mitropolii devenite Mitropolia Ortodoxă
a Bălgradului şi Arhieipiscopia Ţării Ardealului;
-
construirea de către Mihai Viteazul a unei noi clădiri pentru
Mitropolia Ortodoxă a Bălgradului în anul 1597;
- marea trădare
a credinţei străbune de la Alba Iulia din 7 octombrie 1698 a
mitropolitului ortodox Athanasie Anghel;
- dărâmarea
clădirilor mitropoliei şi a bisericii ortodoxe din Alba Iulia
după anul 1713, când Transilvania a trecut sub stăpânirea
habsburgilor;
- adunarea
de potest de la Alba Iulia din 29 mai 1912 a clerului şi a
reprezentanţilor greco-catolici din localităţile
Transilvania (cca 20.000), împotriva înfiinţării episcopiei
greco-catolice de la Haidu-Durog.
Pe lângă
argumentele menţionate mai sus amintesc faptul că la Muzeul Naţional
al Unirii se află multe obiecte bisericeşti, documente, icoane
şi cărţi vechi care din lipsă de spaţiu nu pot fi
expuse permanenet şi se găsesc prin diferite depozite.
Cunosc
sigur că o parte din aceste obiecte bisericeşti care au fost
colecţionate la iniţiativa unor profesori deosebiţi de la
Liceul Mihai Viteazul (primul liceu românesc care a luat fiinţă
în anul 1919 după unirea de la 1 decembrie 1918) care a organizat un
muzeu pe lângă acest liceu şi care după un timp, au fost
obligaţi să le predea muzeului din Alba Iulia.
Concentrarea
şi expunerea acestor obiecte şi documente într-un muzeu al
credinţei străbune va avea o importanţă deosebită
pentru oraşul Alba Iulia precum şi asupra vizitatorilor.
Amplasarea
clădirii acestui muzeu în cetate pe locul unde au existat cele două
clădiri ale Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului şi
Arhiepiscopiei Ţării Ardealului, dărâmate cu bună
ştiinţă de către Curtea de la Viena pro-catolică,
aşa cum remarca şi marele istoric român N. Iorga în lucrarea
sa „Sate şi preoţi din Ardeal”: „Între clădirile
cari trebuiră să cadă, precum căzuse trecutul pe
care-l înfăţişau, fu mănăstirea lui Mihai
Viteazul, care pomenea unirea românilor supt unul dintre ai lor”, va
reprezenta un mare act de dreptate şi de reparaţie morală
faţă de înaintaşii noştrii, faţă de istoria
neamului românesc şi a credinţei strămoşeşti.
Terenul
disponibil din zona propusă pentru amplasarea clădirii acestui
muzeu, este cel mai potrivit pentru acest scop, având în vedere
perspectiva care va exista la intrarea în oraş şi cetate din
spre Sebeş, dar mai ales faptul că exact în zona propusă a
existat vechea clădire a Mitropoliei Ortodoxe a Bălgradului
precum şi cea nouă construită în anul 1597 de primul
unificator al neamului românesc Mihai Viteazul, ambele dărâmate de
Imperiul Habsburgic la începutul sec. 18-lea..
Ec. Ioan Străjan
 |
Bibliografie:
Prof.
Ioan Pleşa, “Tipărituri şi publicaţii româneşti
pe teritoriul Comitatului Alba Inferioară”.
Prof.
dr. Eva Mârza şi prof. Iacob Mârza, “Studiu introductiv,
ediţie, note, rezumat şi indice la disertaţie,
despre tipografiile româneşti în Transilvania şi învecinatele
ţări de la începutul lor până la vremile
noastre”, Sibiu 1838 de Vasilie Popp.
Cartea
veche românească la biblioteca muzeului Unirii din Alba
Iulia, de Lucia Haţegan Şi Doina Lupan - Apulum, nr. 14;
15; 17 şi 18.
|
|
