„Fieştecare om conştient se simte responsabil şi faţă de sine însuşi, şi faţă de societate şi poporul în mijlocul căreia trăieşte...”

( Ion Agârbiceanu )

 Nu-i lucru uşor să scrii despre Agârbiceanu. Te încearcă un sentiment de teamă să vorbeşti despre un om al bisericii, dar, mai ales, să scormoneşti galeria cu chipuri şi suflete umane pe care scrierile sale au conturat-o, încărcată de sentimente, zbateri şi frământări ale comunităţii, trecute prin filtrul trăirilor proprii.

Ion Agârbiceanu a trăit 81 de ani (1882-1963), timp în care parcurge vremea studiilor, însă este important de remarcat faptul că anii aceştia îl situează martor la mari frământări din viaţa ţării şi poporului român, ceea ce ne îndreptăţeşte să apreciem că a acumulat o vastă experienţă de viaţă, auzind, privind şi implicându-se.

Şcoala primară o urmează în satul natal, Cenade, gimnaziul liceal la Blaj, Facultatea de teologie la Budapesta. Prima sa slujbă este aceea de „subprefect”- un fel de pedagog la şcolile din Blaj. Dar visul lui era de a deveni profesor, imbold care îl întoarce la Budapesta cu o bursă din partea Mitropoliei şi „cu o mare dorinţă de a învăţa” (Mircea Zaciu, Masca geniului, Editura pentru literatură, Cluj, 1967, p. 275) „Dar atmosfera prăfuită a Universităţii îl dezamăgi. Curând părăseşte pentru totdeauna sălile de curs, unde bătrânei decrepiţi perorau piţigăiat împotriva...husiţilor din Boemia sau proferau idei şovine, ridicând în slăvi înţelepciunea habsburgică” ( idem ), dovadă că sufletul tânărului român ardelean vibrează puternic româneşte, din moment ce aceasta determină întreruperea drumului său spre realizarea unui vis.

Observator fin al stării sociale a poporului român din Transilvania, de două ori asuprit de pajura austro-ungară, mărturiseşte: „...te frământă întrebări violente. Care e originea răului şi a suferinţei pe pământ? Când te-au muşcat astfel de întrebări, porţi urma muşcăturii o viaţă întreagă” Tânărul cleric găseşte răspunsuri la aceste întrebări când îşi ia în primire parohia de la Bucium-Şasa, unde se petrece o schimbare şocantă pentru el, atât în ceea ce priveşte mediul existenţial uman cât şi factura spiritual umană. De la spaţiul de câmpie, însorit, cu oameni veseli deschişi, i se înfăţişează un relief accidentat, sobru, aspru, cu stânci sure repezite spre cer, iar oamenii cu chipuri asemenea peisajului, trişti, întunecaţi de o resemnare amară în privirile cărora mocnea revolta.

Scrierile sale surprind variate aspecte despre destine umane într-o vastă cronică a realităţii româneşti, din care se descifrează durere şi revoltă prin dezvăluirea vieţii mizere generată de exploatarea străină. În acest fond de problematică se înscrie şi nuvela Fefeleaga, una din cele mai izbutite scrieri, în care se aşterne o cutremurătoare suferinţă mută a unei muntence din Apuseni. Ca păstor al sufletelor satului, Ion Agârbiceanu are prilejul să cunoască încrâncenarea vieţii moţilor în condiţiile contradictorii dintre bogăţiile aurifere şi mizeria generată de sărăcie a celor apăsaţi de asupire. În această misiune, scriitorul îşi croieşte un destin de Golgotă, asemănător cu cel al eroinei sale, Fefeleaga. Mrejele profesiei şi sensibilităţii sufleteşti îi cuprind întreaga fiinţă şi astfel omul Agârbiceanu începe urcuşul Golgotei, adăugând zilnic poverii sale noi efecte ale infernului lumii satului. Printre personajele sale sculptează acest monument al durerii, cioplit în stânca Ţării de Piatră: Fefeleaga cu Bator de căpăstru.

Înţelegând că apropierea de Dumnezeu este, de fapt; apropierea de oameni, Agârbiceanu se implică, potrivit misiunii sale, în viaţa acestora. Ce altceva poate să însemne decât o dureroasă compasiune intervenţiile sale de pe poziţia naratorului adresate către cititor într-o uimire blândă: „şti-o amarul ei de ce”, referindu-se la o atitudine de dispreţ al ei faţă de bogătaşi, sau formula exclamativă la finalul „strapaţului”: „Lung şir de ani! Şi ce de drumuri bătute, maica mea, Doamne, că, dacă le-ar pune în şir drept, ar fi ajuns la marginea lumii!”. În faţa acestei privelişti de luptă îndârjită cu suferinţa, autorul preia nedumerirea în sine şi înşiră succesiunea loviturilor ca şi când ar vrea să descifreze sursa nenorocirii: „Au murit toţi când să treacă peste anul al cincisprezecelea. Ca şi când acolo, la anul acela, al cincisprezecelea, ar fi fost un prag înalt-înalt, de care era sortit să se împiedice copiii ei. Cădeau şi-şi rupeau grumajii.”

Marea durere a femeii trece în sufletul scriitorului. Se simte în relatarea sa de martor la aceste dramatice existenţe că o înţelege pe Fefeleaga şi, ca într-o spovedasnie nerostită, o iartă că duminica nu se duce la biserică. Aceasta înseamnă că preotul distinge factura religioasă a sufletului femeii şi îi dă această dezlegare absolvind-o de vina lipsei de la slujbă. De aceea, cerne prin sufletul ei un aspru rechizitoriu la adresa bogătanilor care, în loc să meargă la slujbă, „stăteau în cârciumă şi beau poate chiar bănuţii pe care ar fi trebuit să-i deie ei”, aceştia ciontindu-i săptămânal suma datorată. Condamnând rapacitatea acelora care nu-i plăteau toţi banii, scriitorul o înalţă deasupra lor, prin dispreţul pe care-l aruncă asupra celor care păcătuiesc atât de neomenos:,,...se simţea că-i mai mult decât ei, că-i mai bună creştină decât dânşii.” Izbucnirea ei în neputinţă este, de fapt, o strălucire a unui suflet îndumnezeit: ,,Ce-s eu? Nimic! Da’ pe mine nime nu mă blastămă, nime nu zice să mă bată Dumnezeu, pe când pe dumneata tot satul te blastămă.” Profilul ei este luminat mai departe de o demnitate mută: ,,Şi-acum să-i fi dat bogătaşul plata întreită, nu-i mai trebuia.” Este sancţiunea ei la adresa conştiinţelor alterate de lăcomie, de josnicie, de instincte sălbatice, care profită până şi de acest jalnic ,,strapaţ.”

Zguduitoarea condamnare la adresa celor fără nicio credinţă dezvăluie o altă credinţă a eroinei, impresionantă prin pilda unui devotament matern, în lipsa oricărei licăriri de bucurie. Purtând în suflet ecoul pieşeniei generate de convingerea că harul maternităţii este un dat divin, Fefeleaga urcă Golgota vieţii ei fără nicio abatere de la responsabilităţile părinteşti, fără nicio grijă pentru sine.

S-ar putea spune că îndârjirea cu care înfruntă răul abătut asupra familiei ei, sporit de nemernicia datornicilor este o urmare a înţelegerii că nu trebuie să aştepte ajutor de la nimeni, nici chiar de la Dumnezeu: ,,Altădată se încredea în voia Celui-de-Sus, iar acum, de la moartea bărbatului, se încredea în Bator.” În simplitatea ei, femeia consideră că Dumnezeu a pus-o la grea încercare, de aceea, nu blastămă pe nimeni, dar judecă necinstea şi-şi vede de lucrul ei care ,,nu i-a căzut greu... a muncit din inimă! Pentru ei! Pentru cinci, apoi pentru patru, apoi pentru trei şi iarăşi pentru doi şi în urmă pentru unu.” E adevărat că nu străbate nicăieri în scriere nici implorare pentru ajutor către Dumnezeu, nici învinuire că urgia vieţii ei ar fi o pedeapsă de la Cel-de-Sus. Cert este că Fefeleaga se simte vinovată prentru lipsa de la slujbă şi motivează ca o rugă de iertare – era ziua strângerii plăţilor, deci Dumnezeu va accepta.

Neclintită este ţinuta Fefeleagăi în faţa prezumţiei din partea localnicilor a unei făcături a diavolului pe care o respinge cu duritate neiertătoare a celui năpăstuit chiar de semenii săi: ,,Nu, soro, nu-i drac. Drac e omul cel rău şi nedrept. Ăla-i dracu!” La moartea unui alt copil, când sătenii se bucurau ,,că o mai uşurează Dumnezeu”, Fefeleaga nu se bucura, ci-şi adăuga durerea prin strigătul sfâşietor ,,Tulai!”, după care tot satul ştia că i-a mai murit un copil. Apoi, tăcere...

În ciuda îndepărtării de oameni, în ciuda retragerii în carapacea ei de durere şi efort, în ciuda imaginii unui suflet împietrit, credinţa ei în cinste şi omenie se distinge într-o duioşie pe care numai o înclinaţie către Dumnezeu i-o poate da. Împărţindu-se între amărăciunea bărbatului bolnav în faţa lipsei de ,,vârtute” a copiilor, ia apărarea acestora, mângâind şi pe bărbat prin potolirea mâniei, şi pe copii cu vorba ei domoală: ,,Lasă-i, măi rumâne, ce-aştepţi tu acuma de la ei? Când vor începe să lucre, se întăresc ei.” Mişcătoare dovadă a acestei duioşii este blândeţea în ogoirea lui Bator când vedea efortul lui sub povara coşărcilor încărcate, iar despărţirea de el sună ca o implorare pentru iertare, înţelegând ,,păcatul ce-l face”, alinându-i suferinţa cu consolarea că lui are să-i fie mai bine.

Agârbiceanu ne înfăţişează un fizic măcinat de poveri, proiectat pe fundalul stâncii sure pe care eroina o urca şi cobora zilnic. Dar dacă chipul acesta ,,cu obrajii pământii mâncaţi de vărsat” se conturează ca o rană, ce lasă o pecete adâncă în sufletzul cititorului, vorba, fapta, gândul fac din Fefeleaga, prin sfinţenia convingerilor ei, un personaj de aspră nobleţe, a cărui structură te copleşeşte prin cerbicia efortului uman, prin monumentalitatea unei datorii sacre, prin, paradoxal, vibranta duioşie a sufletului ei în paralel cu duritatea vieţii.

În acţiunea de a face istoria acestor aşezări, autorul va încerca să răspundă cum de-au fost posibile toate acestea: şi foamea, şi aurul.

Cea mai rezistentă construcţie epică a scriitorului este romanul Arhanghelii, care derulează drama unui individ, ascensiunea şi prăbuşirea unui mare proprietar de aur. În jurul lui, atraşi de mirajul aurului, oamenii se înfruntă, îşi dezvăluie pornirile josnice, pângăresc înaltele valori morale. ,,Arhanghelii” este numele unei mine de aur, în jurul căreia, demonic, se dezlănţuie instinctele, patimile, conflictele unui întreg sat. În toată această încrâncenare care desfigurează chipuri, prăbuşeşte suflete, animalizează caractere, în deliranta goană după avere, doar povestea de dragoste a doi tineri care se iubesc împotriva opreliştilor şi înfrăng prin puterea sentimentului superior barierele ce-i despart, transferă atmosfera încleştării sălbatice intr-un cadru al liniştii sufleteşti, singura stare normală dintre oameni. În dedicaţia scrisă în cartea dăruită iubitei, tânărul erou dă glas unei sentinţe de factură morală, înălţându-se parcă din infern: ,,Adevărata bogăţie e în noi înşine.” Aşa înţelege Agârbiceanu să pună în contrast întunericul decăderii oarbe cu lumina moralei lucide, calde, dumnezeieşti.

Tot în cadrul generoasei orientări de a estompa răul printr-un simbol al binelui, în calitatea sa de rapsod şi martor, răzbit el însuşi de o copleşitoare milă faţă de năpăstuiţi, autorul iscodeşte motive de compensaţie a suferinţei sufletelor chinuite, simţindu-se parcă răspunzător, prin misiunea sa, să o facă. Fefeleaga, care străbate lungul cortegiu de lovituri din familia sa, are un ajutor în calul orb şi slab, înfăţişaţi într-un cuplu al durerii, albul calului figurând ca un firav fascicul de lumină al speranţei că va putea să-şi ducă până la capăt povara.

În Luminiţa, bătrâna care-şi aştepta moartea, pătrunsă de crezul semnificaţiei tradiţionale a luminii pentru morţi: ,,ca să-şi vadă calea luminată când va pleca pe drumul de veci”, priveşte cu dragoste la luminiţa de ceară pe care o şi proslăveşte: ,,sfântă lumină, sfântă ceară, sfinte albine!” Însă, când moare, fiind singură acasă, nu are parte de lumină deoarece lumânarea îi cade pe podele şi n-o poate ridica. Şi pentru a nu-i lăsa momentul întunecat, după zile cu cer plin de nori, Dumnezeu eliberează soarele şi ,,prin cele trei ferestruţe pulberea de lumină albă cădea mereu în casă, apropiindu-se tot mai mult de pat.” Era răsplata dumnezeiască pentru credinţa ei în semnificaţia prezenţei luminii lângă mort.

Pe un motiv identic de răsplată divină, se ţese şi destinul personajului din Moartea clopotarului, în care Vavilon, ajuns la bătrăneţe, părăseşte munca câmpului şi devine clopotarul satului, îndeplinindu-şi sarcinile la toate sărbătorile şi la toate înmormântările. El moare însă în săptămâna mare şi urma să fie îmnormântat în vinerea mare, când, după tradiţia creştinească, ,,clopotele amuţesc din noaptea Prohodului până în dimineaţa Învierii.” Slujba îngropării se petrece într-o linişte care înfiora şi frământa sufletele tuturor: ,,nu-i lucru curat, să se nimerească îngroparea lui chiar în ziua asta!”...,,chiar el să fie îngropat fără clopot?!” Dar Dumnezeu împacă pe toată lumea, deoarece, în momentul când începură să-l astupe cu pământ, printr-o spărtură în gard năvăli un cârd de miei cei mai mulţi cu clopoţei la grumaji, şi începură să zburde de-a lungul unei râpe...,,un picur dulce se înălţă, un răstimp, în văzduhul limpede al primăverii.” Era pentru mort petrecerea cu sunet de clopot nesancţionată de tradiţia religioasă, ca o binemeritată compensaţie pentru bătrânul clopotar.

Există însă, în palmaresul prozei scurte a autorului, o mică povestire care conţine o vibraţie subtilă dar puternică a ardeleanului care simte că împlinirea visului unirii e aproape. Este vorba de povestirea Darul lui Moş Miron, în care se surprinde, cu aceeaşi duioşie faţă de personajul aflat la anii senectuţii, febrila aşteptare a marelui act pe care sufletul românilor l-a pritocit cu mult timp în urmă. Aprecierea că însuşi autorul trăieşte această emoţie a aşteptării nu este gratuită.

                              prof. Georgeta Ciobotă