În toamna anului 2003 mi s-a oferit o şansă nevisată: să fac o scurtă vizită într-un ţinut pe care în gând îl parcursesem de atâtea ori, atunci când căutam în filele documentelor istorice urmele caravanelor încărcate cu minunile Orientului şi ale Occidentului, amintirile pelerinilor sau ale solilor care străbătuseră de-a lungul secolelor Drumul Mătăsii. Aşteptam cu interes să pun piciorul pe nisipul deşerturilor, să cunosc descendenţii neamurilor ce s-au format în oaze, să simt arşiţa soarelui din provincia Xinjiang a Republicii Populare Chineze.

Am urcat în avion cu o nerăbdare fireasca, cea a omului care doreşte să-şi vadă dorinţa împlinită. Cele trei ore şi mai bine de zbor mi s-au părut la un moment dat fără de sfârşit. Survolam deşertul Gobi, un teritoriu selenar, lipsit de viaţă, de creaţiile omului. Ca să alung starea de spirit creată de peisajul tern, dar şi pentru a anticipa ceea ce urma să vizitez, am deschis cartea scrisă de domnul Timur Tavamati, preşedintele Regiunii Autonome Uigure, intitulată Xinjiang, locul meu natal mult iubit.

Cartea m-a captivat de la primele pagini. Am simţit că voi pătrunde într-o lume de o imensă varietate, în care locuitorii se simt parte integrantă a naturii, iubesc fiecare fir de iarbă, fiecare grăunte de nisip, admiră, ca pe propria lor creaţie, munţii semeţi, păşunile de smarald şi depresiunile punctate cu oaze.

Cred că sunt puţine popoare pe glob care îşi încep istoria cu formarea geologică a locului lor natal, deprindere ce am găsit-o nu numai în cartea domnului Timur Tavamati, ci şi în toate lucrările pe care le-am consultat cu privire la istoria acestei provincii a Chinei. Nu puteam să nu reţin că aceasta, cu 2,6 miliarde de ani în urmă, era acoperită de apele oceanului primar care s-au retras doar după ridicarea Munţilor Himalaya şi şi-a căpătat forma actuală cu 12 milioane de ani în urmă, când s-au înălţat Munţii Altai, Munţii Cerului-Tianshan şi Munţii Kunlun şi s-au format cele două mari depresiuni Djungari şi Tarim. În cursul vizitei am înţeles semnificaţia acestui mod de abordare a istoriei, abordare în care am intuit existenţa elementului fundamental al credinţei animiste. Am apreciat strădania acestor autori de a conştientiza procesul de formare a reliefului ca parte integrantă a istoriei locurilor lor natale. Munţii, deserturile şi depresiunile formate de-a lungul milioanelor de ani poartă în pântecele lor adevărate comori. Aici se găsesc, într-o concentraţie de peste 50%, 124 de minereuri din cele 200 cunoscute azi, mari depozite de ţiţei şi gaze naturale, rezerve imense de apă stocate în gheţari, largi spaţii pentru folosirea energiei solare şi a celei eoliene, tot atâtea comori care în epoca modernă oferă premisa generoasă a dezvoltării şi modernizării.

Din lucrările consultate am reţinut că, după calculele autorilor, provincia Xinjiang, cu o suprafaţă de l ,6 milioane km pătraţi, se află în centrul continentului eurasiatic. Aceasta face ca ea să fie de-a lungul mileniilor locul de întâlnire a culturilor şi civilizaţiilor Orientului şi ale Occidentului, un loc de confluenţă a diferitelor credinţe şi religii, a diferitelor neamuri şi popoare vorbitoare ale graiurilor sino-tibetane, indo-europene şi turcice care se menţine şi astăzi. Cele 16 milioane de locuitori ai Regiunii Autonome Uigure se compun din 43 naţionalităţi, ei profesând credinţe şi religii începând cu şamanismul ancestral şi continuând cu budismul, islamismul şi creştinismul.

Avionul a survolat depresiunea Hami, apoi depresiunea Turfan. Liziere de pomi şi şosele drepte îmi indicau că ne apropiem de capitala regiunii autonome, Urumqi, ceea ce în limba mongolă înseamnă Păşunea încântătoare.

Aeroportul internaţional Urumqi este demn de acest determinativ, atât în privinţa dimensiunilor şi funcţionalităţii, cât şi în privinţa calificării personalului şi calităţii serviciilor. Totul este impecabil, eficient. O mare frescă mă introduce în atmosfera specifică zonei. Tineri chipeşi, fete graţioase în costume multicolore purtând coşuri cu fructe şi struguri mă invitau să mă prind în hora lor. Dar înainte de a fi putut face acest lucru am avut impresia că de pe frescă s-a desprins un personaj autentic al locului şi cu un zâmbet larg mi-a urat bun venit. Era domnul profesor Anniwar Roze, care m-a cucerit din prima clipă. Arhetipul uigurului autentic, domnul Anniwar, profesor de limba engleză la Universitatea Normală Xinjiang, era de statură mijlocie, chipul său cu o mustăcioară ştrengărească iradia o inteligenţă vie. Ca orice locuitor al acestor meleaguri de la răscrucea civilizaţiilor, obişnuit cu marea varietate a fizionomiilor umane, m-a primit firesc ca pe un vechi prieten de care se despărţise doar ieri. După câteva minute m-am simţit acasă.

În drum spre centrul oraşului, domnul profesor Anniwar a căutat să mă introducă în atmosfera specifică oraşului Urumqi. Vorbea o limbă chineză încântătoare, cu figuri de stil şi metafore specifice limbilor turcice, însoţind spusele cu o gestică expresivă ce îmi amintea de dansurile populare uigure. Trecea firesc de la limba chineză la cea uigură, apoi, dacă se ivea ocazia, la cea mongolă sau uzbecă sau alte două limbi locale pe care le vorbea în mod curent. Când mi-am exprimat aprecierea pentru talentul său lingvistic mi-a spus, cu un zâmbet reţinut, că toţi locuitorii oraşului au fost binecuvântaţi cu acest talent. Şi nu era firesc să fie aşa? Locuiesc doar într-o aşezare în care convieţuiesc 43 de naţionalităţi şi unde codul nescris al acestei convieţuiri impune fiecărui locuitor respect pentru limba, credinţa şi modul de viaţă a fiecăruia.

Şoseaua netedă, cartea de vizită a unei urbe bine administrate, străjuită de copaci şi spaţii verzi, ne apropie de Urumqi. Caut zadarnic minunata păşune, în zare, pe fundalul crestelor înzăpezite ale munţilor se profilează o pădure de....zgârie-nori. O imagine incredibilă, în jurul meu pulsează viaţa unei metropole moderne. Trecutul este departe. Aici nu mai este locul de întâlnire al triburilor nomade, nici popasul caravanelor ce circulau pe ruta nordică a Drumului Mătăsii, nici oraşul prăfuit vara şi năclăit în glod iarna de la începutul anilor ’50. Este un centru administrativ cu 1.300.000 de locuitori, în care funcţionează 11 universităţi, produc peste 1000 de întreprinderi şi se află un nod important de cale ferată ce traversează Eurasia de la Marea Galbenă până la Marea Nordului, în ciuda modernităţii, culoarea locală este prezentă. Moscheele, bazarele, îmbrăcămintea localnicilor, trotuarele acoperite cu bolte de viţă-de-vie şi străzile mărginite cu pomi fructiferi îmi vorbesc despre o lume aparte. Domnul Anniwar, parcă îmi ghiceşte gândul, şi, plin de entuziasm, îmi oferă un plan bine chibzuit de vizite la a cărui realizare am pornit fără ezitare.

Primul loc pe care 1-a propus a fost centrul Asiei. Pe o autostradă impecabilă ne-am îndreptat spre sud-vestul oraşului. In jurul nostru se întindea deşertul, dar buclele pe care le făcea şoseaua dovedeau ca pe planşetele vizionarilor acolo se află deja aşezări prospere, care vor avea nevoie de drumuri moderne. Urcăm dealuri pleşuve, selenare şi, iată-ne, în faţa unei porţi arcuite în forma unui fluture, în zare se profilează un monument. De la distanţă creează impresia a două braţe ivite din sol ce ţin în palmele deschise o sferă strălucitoare, înaintăm pe o alee mărginită cu socluri, unele cu statui deja ridicate, altele încă goale. La capătul aleii, monumentul apare în toată frumuseţea sa. O literă A înaltă de 14 m durată din beton armat şi placată cu granit poartă în vârf o sferă din oţel inoxidabil cu un diametru de 2,5 m - globul pământesc. Acolo sus, o săgeată indică pe conturul Asiei de pe platoul de marmură al monumentului, punctul de întretăiere a longitudinii estice de 87 grade, 19 minute şi 52 secunde cu latitudinea nordică de 43 grade, 40 minute şi 37 secunde. Ne aflăm în locul unde, după cum ne spun gazdele, bate inima Asiei, în centrul geografic al Asiei, în jurul monumentului toate cele 38 de ţări asiatice au ridicat blocuri de granit pe care stau incizate numele ţărilor şi simbolurile lor emblematice. Aici urmează să se creeze, cu eforturi unite ale tuturor ţărilor asiatice, un centru cultural, unde se vor organiza festivaluri ale popoarelor din Asia, simpozioane, seminarii pe teme de interes comun. Se prevede ca aici să se creeze o oază, un centru turistic cultural. Căutam să-mi imaginez cum va arăta acest loc, acum arid şi bătut de vânturi, peste câţiva ani, când arbori falnici îşi vor întinde aici umbra şi clădiri cu specificul naţional al celor 38 de naţiuni asiatice şi alte edificii vor înfrumuseţa locul, în timp ce am parcurs aleea ce ducea spre ieşire, priveam soclurile goale ce îşi aşteptau statuile şi mi-am luat rămas bun de la luptătorul sumo, reprezentantul Japoniei. De la poalele dealului am mai aruncat încă o privire spre monumentul simbol ce se profila singuratic pe cerul purpuriu al apusului şi am urat Asiei ca în secolul al XXI-lea să aibă parte de împliniri pe măsura trecutului său şi a valorii civilizaţiei sale.

Următoarea propunere a domnului Anniwar a fost o vizită în depresiunea Turfan, în oazele şi văile sale fertile, în cetăţile încărcate de istorie. Vizita promitea să fie, fără îndoială, o experienţă unică.

Maşina de teren alerga lin cu o viteză constantă de 120-140 km pe oră pe o autostradă solidă şi netedă. Cât vedeam cu ochii un sol pietros negru se întindea până departe, până la linia orizontului marcată de lanţuri muntoase. Altimetrul de la bordul maşinii arăta 900 m. Ne apropiem de defileul dintre cele două braţe ale munţilor. Trecem prin lungi tuneluri sfredelite în corpul de granit al muntelui şi mă minunez de puterea omului, de puterea minţii şi a braţelor sale. În faţa noastră se deschide iar un spaţiu întins pe care, undeva departe, flutură din aripi imense păsări preistorice. Facem un popas ca să le putem vedea mai bine. Ne aflăm în faţa unui teren pe care primele 500 de generatoare eoliene, realizate în colaborare cu specialişti germani şi olandezi, produc energie electrică pentru consumul casnic şi industrial din Urumqi. în jur deşertul, pământul lipsit de fertilitate, duşmănos de negru, presărat cu pietriş fărâmat de vânturi. Şoseaua şi generatoarele eoliene, mica aşezare umană anexată acestora, vorbesc însă de un viitor, de un viitor creat de oamenii locului, care au ştiut de-a lungul secolelor nu numai să supravieţuiască în acest peisaj selenar, dar să creeze chiar valori eterne. Unde, dacă nu în depresiunea Turfan, voi găsi dovezi grăitoare ale acestei afirmaţii?

Dacă ţinem seama de faptul că depresiunea Turfan este Ţara de foc a Chinei, unde temperatura atinge în lunile iunie şi august 50 de grade la umbă şi 80 de grade în solul nisipos, că este cea mai uscată regiune din China unde precipitaţiile anuale nu depăşesc 16 mililitri, că se află aşezată la 154 m sub nivelul mării nu ne este greu să ne imaginăm condiţiile în care locuitorii de aici şi-au dus traiul şi de câtă inventivitate şi putere au avut nevoie ca să creeze de-a lungul veacurilor o civilizaţie înfloritoare.

Depresiunea este lungă de 75 km şi lată de 45, suprafaţa ei măsurând peste 50.000 km pătraţi. In mijlocul ei se întinde un miracol al naturii - Muntele în flăcări, un conglomerat de gresie roşie şi argilit, lung de 100 km, cu o înălţime medie de 500 de metri. Muntele Roşu, cum îi zic localnicii, este brăzdat de şanţuri mărunte asemenea unor limbi de foc. în zilele calde de vară, rocile ce-1 compun se încing şi căldura emanată pune în mişcare aerul înconjurător creând impresia că tot muntele este cuprins de flăcări. Când 1-am văzut eu, în miezul unei zile de octombrie, flăcările mocneau cuminte, iar cămilele înţelepte urcau agale spre coamă. În timp ce priveam peisajul, mi-am amintit că pentru tot ce vedeam acolo ar trebui să fiu recunoscătoare unui personaj al mitologiei chineze, isteţului Rege al Maimuţelor, lui Sun Wukong. Datorită năzdrăvăniilor lui, care au întors împărăţia cerurilor pe dos, s-a format acest munte din tăciunii de sub vasul cu trigrame în care Lao Zi prepara elixirul nemuririi şi tot el a fost acela care, după peripeţii incredibile, a obţinut evantaiul miraculos şi a stins vâlvătaia redând localnicilor bucuria de a trăi acolo.

Intrăm în depresiune şi urmăresc cum acul altimetrului coboară sub zero grade. Trecem prin oraşul modern Turfan. Te covârşeşte omniprezenţa strugurilor. Bolte de viţă acoperă străzile, filtrând lumina soarelui şi transformând pavajul într-un mozaic îmbinat din bănuţi de aur. Peste tot forfota specifică ţărilor unde negoţul este a doua fire a oamenilor. Munţi de stafide, de fructe, de eşarfe colorate, de obiecte de aramă şi nenumărate alte produse locale, din întreaga Chină şi din lume. Mulţi vând, mai puţini cumpără. Apoi ajungem în zona zgârie-norilor, unde maşini silenţioase alunecă pe asfalt şi magazine strălucitoare etalează mărfuri de lux din întreaga lume. Îmi este greu să cred că mă aflu în cel mai adânc loc al Chinei,

Am părăsit lumea contemporană pentru a ne întoarce în istorie. Pe un drum umbrit de sălcii firave ne-am îndreptat spre Cetatea Antică dintre Confluenţa Râurilor, supranumită şi Muzeul în aer liber al Arhitecturii. Este unul dintre cele mai bine păstrate complexe arhitecturale ale antichităţii. Aşa cum arată şi numele, oraşul a fost construit pe un platou, lung de 1,6 km şi lat de 300 m, înconjurat de două cursuri de apa. Istoria sa a început cu 2000 de ani în urmă când regatul Cheshii a ales acest loc strategic pentru a-şi construi capitala. Odată cu pacificarea regiunii şi intensificarea schimburilor comerciale de pe Drumul Mătăsii, această cetate a cunoscut o dezvoltare continuă, atingând apogeul înfloririi sale în secolele VII -X în timpul dinastiei Tang. Existenţa sa, s-a încheiat în secolul al XIII-lea, în timpul războaielor purtate de triburile nomade mongole. De atunci măreţele sale ruine au înfruntat intemperiile vremii şi azi oferă mărturii ale unor vremuri îndepărtate.

Construcţia oraşului s-a realizat într-un mod unic. Oraşul nu este zidit nici din cărămizi şi nici din roci, ci prin săpare de sus în jos în pământul lutos al platoului, cu alte cuvinte locuitorii de aici au făcut ceea ce alţii consideră o aberaţie, ei au început construirea edificiilor, templelor.... de la acoperiş. Am intrat în oraş prin poarta de sud şi, în faţa noastră, s-a întins spre nord o stradă lată de 10 m. La capătul ei se află zona practicării credinţei budiste, atotputernică în epoca de glorie a cetăţii. Dintre temple, cel mai mare are o suprafaţă de 5 000 m pătraţi, în el se pătrunde printr-o Poartă a Munţilor. Templul dispune de o impunătoare Sală Mahavira precum şi de chilii pentru călugări. Impresionează Pădurea de pagode formată dintr-o pagodă centrală şi alte 100, aşezate câte 25 în cele patru colţuri ale acesteia, simbol al budismului tantric.

Întorcându-ne pe strada principală, rătăcim pe stradelele ce se deschid spre stânga şi dreapta. Recunosc sistematizarea aşezărilor urbane din China antică - tabla de şah. Spre latura estică se află clădirile administrative ale oraşului, reşedinţa reprezentantului guvernului central al imperiului Tang. Spre partea vestică - atelierele şi locuinţele meşteşugarilor şi ale comercianţilor. Clădirile au un singur sau mai multe niveluri şi sunt construite deasupra unor grote spaţioase, ceea ce le face foarte adecvate condiţiilor climatice din această zonă a Ţării Focului.

Oraşul constituie nu doar un loc turistic, ci o sală de cursuri pentru cei ce studiază istoria aşezărilor urbane şi etnografia regiunii. Aici operează un şantier permanent al arheologilor deoarece climatul deşertic a păstrat nealterate vestigiile istorice. Munca lor a fost răsplătită, în anul 1994, cu descoperirea unui templu subteran.

Am părăsit această aşezare ridicată de înţelepciunea oamenilor care au ştiut nu numai să supravieţuiască în condiţiile climatice grele, dar s-au priceput să lase în urma lor valori eterne.

Ne-am îndreptat spre un alt loc ce păstrează amintirea acestor oameni, spre Astana. Aici, pe o suprafaţă de 10 km pătraţi, se află o necropolă cu sute de morminte. Primele datează de la sfârşitul secolului al II-lea al erei noastre şi succesiunea lor poate fi urmărită până în secolul al IX-lea. Aici au fost înmormântate persoane de vază ale administraţiei locale, dar şi oameni cu stare ai aşezării. Treceam de la un mormânt la altul, coborâm lungile poteci în pantă ce conduceau spre camerele mortuare, incinte spaţioase, în mijlocul cărora au fost aşezate, în coşciuge căptuşite cu coli de hârtie scrise şi ilustrate, corpurile decedaţilor. Le privesc cu uimire, înveşmântaţi în odăjdii de mătase şi de bumbac, specifice acelor locuri şi timpuri, ele păstrează nealterate trăsăturile chipurilor. Mă aflam în faţa mumiilor deşerturilor, azi cunoscute în lumea întreagă. In jurul lor erau dispuse obiecte modeste de uz cotidian şi de cult, dar, în mod surprinzător, şi multe cărţi şi însemnări pe hârtie şi pe şipculiţe de bambus şi brad. Pereţii incintei vizitate erau decoraţi cu fresce ce reprezintă scene din viaţa dispăruţilor şi din viaţa obştei, precum şi fauna şi flora regiunii. Ambianţa m-a transpus în mijlocul acelora care au trăit aici cu secole în urmă. M-au impresionat culorile vii şi realismul acestor picturi naive, realizate de meşterii populari ai locului.

Întreaga necropolă este un imens şantier arheologic, de unde sunt scoase zilnic importante obiecte de valoare istorică, în cele peste 400 de morminte investigate până în prezent, au fost inventariate mai bine de 10 000 de obiecte de ceramică, bronz şi alte metale, ţesături de mătase şi bumbac vechi de peste 1000 de ani. O importanţă deosebită au colile de hârtie din coşciuge. Ele s-au dovedit a fi documente personale şi oficiale de mare valoare istorică. Descoperirea lor într-o cantitate foarte mare i-a îndreptăţit pe oamenii de ştiinţă să pună bazele unei noi ramuri a ştiinţei istorice, căreia pe bună dreptate i-au dat numele de turfanologie.

O particularitate a acestui muzeu subteran, ce-1 distinge de altele, o constituie însă mumiile. Datorită căldurii uscate şi lipsei de bacterii, 80% din corpurile decedaţilor s-au mumificat. Ele constituie, într-un număr neîntâlnit de mare, obiectul cercetării de către istorici, biologi şi antropologi. Trecând de-a lungul potecilor lăsate de arheologi, căutam să înţeleg importanţa şi semnificaţia activităţii desfăşurate pe şantier, dar şi a activităţii desfăşurate în laboratoare şi în sălile de dezbateri ale oamenilor de ştiinţă. Mă întrebam ce efecte vor fi având concluziile lor asupra scrierii istoriei, asupra biologiei, geneticii, ingineriei genetice, antropologiei şi asupra altor ramuri ale ştiinţei?

Cu aceste gânduri m-am urcat în maşină, aşteptând întâlnirea cu o altă faţă a depresiunii, cu faţa ei verde şi optimistă din Valea Strugurilor. Lungă doar de 8 km şi lată doar de o jumătate, valea poate fi considerată un simbol al acestor locuri. Firişorul de apă care curge pe fundul văii reuşeşte să irige întreaga vale şi să o transforme într-un Eden cu livezi de pomi fructiferi şi podgorii. Aici, pe o suprafaţă de 400 de hectare este cultivată viţa-de-vie. Dar nu unul sau două sortimente, ci 600, şi nici struguri obişnuiţi, ci cei mai dulci din lume, cu un conţinut de zahăr între 22 şi 26%, şi cei fără sâmburi, buni pentru stafide. Această întindere, la prima vedere numai piatră şi nisip, produce anual 6 000 tone de struguri şi 300 tone de stafide. Priveam casele modeste ale ţăranilor şi curţile lor bine gospodărite, în care sub umbra boltei de viţă-de-vie trebăluiau femei harnice şi frumoase. Pe uliţe lutoase, bătrâni arşi de soare, mândri şi înţelepţi, mânau măgăruşi cuminţi înhămaţi la cotige încărcate cu fructe şi stafide. Sus, pe marginea aşezării, căsuţe cu ziduri perforate emanau parfumul strugurilor puşi la uscat. Totul respira trăinicie, o pulsaţie ancestrală a vieţii unor oameni care au trăit istoria milenară şi acum continuă să o trăiască cu naturaleţe.

În tot timpul vizitei m-a frământat întrebarea: unde este sursa apei care face posibilă aici viaţa? Soarele cobora deja spre linia orizontului şi oboseala unei zile încărcate de atâtea impresii se făcea simţită. Nu doream decât să mă odihnesc şi să-mi ordonez gândurile. Renunţasem să mai cer noi informaţii, inclusiv răspuns la această întrebare. Neobositul domn profesor Anniwar, îndrăgostit de plaiurile sale natale, nu a conceput însă ca eu să plec fără să fi văzut ceea ce Domnia Sa numea minunea creată de locuitorii depresiunii Turfan şi, prin aceasta, să-mi răspundă şi la întrebare.

Am coborât din maşină în faţa unei clădiri impunătoare pe frontispiciul căreia era scris Muzeul Fântânilor Karez. Aici se află o machetă a ingeniosului sistem de captare şi de distribuire a apei în depresiunea Turfan. Pe versantul Muntelui Cerului -Tianshan, se întindeau de sus şi până în vale salbe formate din coroniţe de pământ asemenea unor mici cratere de vulcan. Sistemul de funcţionare este pe cât de simplu, pe atât de ingenios, în apropierea unui izvor sau lângă o pâlnie colectoare, în care se adună apa de ploaie sau zăpada topită, a fost săpată o fântână adâncă de câţiva metri, de acolo, paralel cu înclinaţia solului, a fost săpat un canal pe care apa putea să curgă lin în jos. La o distanţă de 50 m a fost săpată o noua fântână şi în continuare - un nou canal şi aşa, kilometru după kilometru, salbă după salbă, până la poalele muntelui, în felul acesta apa - ferită de soare şi de evaporare - ajunge acolo unde este nevoie de ea pentru obţinerea unor culturi agricole record, în prezent există 1200 asemenea guri de fântâni care furnizează 220 milioane metri cubi de apă. Lungimea canalurilor însumează peste 5 000 km. Lucrare inginerească, realizată de inteligenţa populară, este considerată, alături de Marele Zid şi Marele Canal, o minune.

Am fost încântată de tot ce vedeam. Mi-a trecut şi oboseala şi am acceptat cu entuziasm propunerea domnului Anniwar ca să cobor într-un asemenea canal-tunel. O pantă uşoară ne ducea spre ţinta vizitei noastre şi foarte curând am auzit clipocitul înviorător al unui fir de apă. Tunelul era înalt de cea 2 m. Puteam umbla drepţi pe potecuţa de lângă pârâiaş. Aerul era curat şi plăcut răcoros. Ne-am oprit sub gura unei fântâni şi am privit cerul înstelat. Găleata de scos apă se balansa uşor în boarea ce pătrundea în tunel. Mergem mai departe, ne întâlnim cu grupuri vesele de vizitatori. Unii cântă fericiţi şi mândri de ceea ce văd. Unii se apleacă şi din căuşul palmei sorb cu evlavie apa. „Este dulce apa aceasta” - îi aud vocea domnului Anniwar. Mă aplec şi beau şi eu. Intr-adevăr este dulce. Are în ea puterea muntelui, truda oamenilor, dragostea lor pentru acest pământ. Nu-mi vine să părăsesc locul. Ne retragem într-o nişă şi ne bucurăm de acest dar al naturii, de această sevă a eternităţii vieţii.

Când am ieşit la suprafaţă întunericul învăluise totul. Doar secera lunii arunca fascicule argintii în jurul său. Maşina de teren alerga pe autostradă spre luminile din Urumqi. Spre noi veneau şiruri de maşini care se îndreptau spre răsărit, spre Beijing, Shanghai, Guangzhou şi dispăreau în bezna de smoală. A fost o zi lungă, de vis, în care am plutit în istorie, în care am îndrăgit nisipurile deserturilor, m-am delectat cu dulceaţa strugurilor şi am învăţat să iubesc mai mult viaţa.

Paznicii stepelor

Vizita în Regiunea Autonomă Uigura Xinjiang din Republica Populară Chineză a fost o experienţă de neuitat pentru mine. Acolo am simţit că istoria este prezentul, că deşertul clocoteşte de viaţă, că munţii continuau să crească şi am perceput puterea creatoare a omului. Acolo m-am simţit în centrul continentului nostru - al continentului eurasiatic, unde s-a realizat acea întrepătrundere a civilizaţiilor chineze şi indiene cu cele greco-romane şi arabe într-una ce poate să caracterizeze civilizaţia noastră. Acolo am simţit forfota neamurilor fără astâmpăr, am găsit urmele sciţilor, yuezhilor, wusunilor, ale hunilor, turcilor şi mongolilor în avântata lor pornire, ba paşnică, ba războinică, spre vest. Acestea sunt şi motivele pentru care fiecare amintire legată de această vizită îmi este atât de dragă şi sunt bucuroasă să le evoc.

Într-o regiune întinsă din nordul şi nord-vestul acestei regiuni, mărginită de Munţii Altai şi Munţii Cerului, acolo unde stepa se îngemănează cu deşertul, în calea de trecere a neamurilor nomade de la păşunile de munte la cele de. la poalele acestora, acolo unde pe vremuri treceau neamuri după neamuri din est spre vest şi soseau seminţii din-vest, nord şi sud, stau şi scrutează orizontul Oamenii de piatră ~ Paznicii stepelor, înalţi de 2-3 m, dăltuiţi dintr-un singur bloc de gresie sau granit, asemenea meniurilor, au relieful sculptat cu reprezentări ale unor personalităţi. Liniile trase cu siguranţa artistului împlinit redau elementele caracteristice ale individului, reuşind, chiar după sute de ani, să impresioneze privitorul.

Până în prezent au fost descoperite şi studiate peste 200 asemenea blocuri sculptate. Arheologii au constatat că istoria lor se circumscrie între secolele XII î.e.n. si Xl-lea e.n. Cele mai vechi, datând din epoca bronzului, au reliefuri reduse, desenul simplu şi redau doar elementele esenţiale ale personajului reprezentat cu un cap mare rotund. Începând din secolul al VII î.e.n. se evidenţiază o evoluţie ascendentă în realizarea acestor blocuri de piatră, progresele realizate de artişti în ceea ce priveşte redarea elementelor caracteristice ale personajelor. Acest curs evolutiv a atins, după secolul al VII -lea e.n., epoca de înflorire. Atunci, din blocurile de piatră, au fost reliefate din ce în ce mai mult figurile umane, unele ajungând până la realizarea unor portrete în tehnica ronde boss, .portrete ce poartă influenţa evidentă a marii dinastii chineze Tang. Atât artistic, cât şi numeric şi arie de extindere Oamenii de piatră ai acestei epoci domină peisajul. După secolul al IX-lea numărul lor scade, calitatea lor artistică pierde din vigoare şi după secolul al XI-lea dispar.

Analizându-le cu atenţie, specialiştii au putut constata caracteristicile diferitelor neamuri care în epoci diverse au locuit în acea zonă sau au trecut pe acolo. Unele au frunte lată, ochi rotunzi, sprâncene încruntate şi nasul mare - caracteristici ale populaţiilor albe, probabil ale wusunilor. În altele au putut distinge trăsăturile caracteristice fizionomiei mongoloide: ochi mijiţi, pomeţii obrajilor ridicaţi, nas mic şi mustăcioară lăsată în jos. în privinţa rosturilor acestor blocuri sculptate, arheologii au ajuns la concluzia că acestea erau plasate în faţa unor morminte sau în incinta unor necropole. Cu mici excepţii, toate reprezintă demnitari militari, ostaşi pătrunşi de importanţa rolului lor de paznici, care poartă pocale de ofrandă şi îşi odihnesc mâna pe mânerul unei săbii. Doar câteva piese sculptate în granit, recent descoperite, reprezintă personaje de sex feminin, lipsite de veşminte. Ele poartă în mână o lopată, simbolul unei îndeletniciri sedentare.

Aceste blocuri de piatră, aceşti Paznici ai stepei, constituie piese valoroase nu doar din punct de vedere artistic, ci şi istoric. Studierea lor va putea oferi informaţii cu privire la viaţa socială şi cea spirituală, culturală şi religioasă a popoarelor ce au trăit în aceea zonă timp de 1000 de ani, iar rezultatele cercetărilor vor putea impune o reconsiderare a rolului acestor neamuri în realizarea contactelor între estul şi vestul continentului euroasiatic.

Până atunci Paznicii stepelor învăluiţi de mister scrutează cu ochii lor rotunzi sau oblici zările ce se întind spre est şi vest.

Documentele din necropola de la Astana

Atunci când în zilele unei toamne blânde a anului 2003, paşii m-au purtat pe drumurile provinciei Xinjiang din Republica Populară Chineză, am avut bucuria de a-mi vedea împlinit un vis: de a simţi sub tălpi colbul milenar al Drumului Mătăsii şi pulsaţia venelor nevăzute ce legaseră de-a lungul mileniilor cele două extremităţi ale continentului eurasiatic. Am avut bucuria să mă las pătrunsă de căldura nisipurilor, să aud clinchetul tălăngilor de la gâtul cămilelor, să întâlnesc comercianţi isteţi înfăşuraţi în caftane multicolore, să intuiesc conţinutul baloturilor ce se legănau alene pe cocoaşele „corăbiilor deserturilor”. Tot aici, în ruinele oraşelor antice, am regăsit amintirea intenselor schimburi comerciale si culturale ce s-au derulat pe acest drum de-a lungul secolelor. Mi-a fost suficient să mă reazem de zidul unui templu sau să-mi trec palma pe deasupra tocului unei ferestre acum oarbe, ca să aud incantaţiile călugărilor sau ritmul muncii unui meşteşugar harnic. Tot aici, în necropola de la Astana de lângă Gaochang, vechea capitală a oazei Turfan, mi s-au dezvăluit documente preţioase ale unor vremuri îndepărtate.

Începând din secolul al III-leâ şi până în secolul al VIII-lea, la Astana s-a aflat locul de înmormântare a locuitorilor capitalei amintite şi ai zonelor învecinate acesteia. Pe o suprafaţă de 8 km pătraţi, sute de morminte păstrează amintirea vieţii a sute şi sute de persoane - demnitari locali, comercianţi şi oameni simpli, precum şi dovezile preţioase ale evenimentelor istorice petrecute aici şi chiar în întregul imperiu Tang, de-a lungul a cinci secole. Pe lângă corpurile mumificate natural în climatul foarte uscat şi lipsit de bacterii al zonei - de altfel, şi acestea, vestigii unice de mare valoare pentru biologi şi istorici - mormintele de aici păstrează un număr neobişnuit de mare de documente scrise. Faptul este explicat printr-un obicei local inedit: confecţionarea obiectelor funerare din hârtie. Aşa cum apreciază cercetătorii, acest obicei nu s-a datorat nicidecum sărăciei sau lipsei de alte posibilităţi ci, poate, dorinţei de a cinsti memoria decedatului şi de a eterniza activitatea acestuia prin înscrisuri. Ipoteza este susţinută de faptul că deja în primele morminte s-au găsit scurte note ce inventariau lucrurile depuse acolo, mai apoi - decrete regale în care era apreciată activitatea celui decedat şi i se acordau titluri nobiliare post-mortem.

În anul 1913, cercetătorii japonezi - care au făcut săpături aici - au descoperit cu uimire că defuncţii erau aşezaţi pe coli întregi de hârtie - de mare preţ pentru acele vremuri - şi au tras concluzia că aceştia „trebuiau să fi fost nobili cu ranguri înalte sau persoane foarte avute”. O constatare firească dacă ne gândim că între secolele III şi VIII doar China, ţara în care s-a inventat hârtia, îşi putea permite un asemenea lux. După 640, odată cu extinderea administraţiei dinastiei Tang în această regiune, concomitent cu creşterea activităţii administrative, dar şi a cantităţii de hârtie ce se consuma în cancelarii, în morminte s-au înmulţit piesele confecţionate din hârtie, ca de pildă giulgiuri, haine, încălţări şi chiar şi coşciuge. Dar nu din orice hârtie, ci din documente provenite din cancelariile administraţiei locale sau din arhivele personale. Este lesne de înţeles că pentru cercetătorii istoriei toate aceste obiecte reprezintă o comoară de informaţii.

Despre ele mi-a vorbit cu pasiune domnul profesor Meng Xianshi, de la Facultatea de Istorie a Universităţii Renmin. Domnia Sa mi-a descris modul cum restaurează cercetătorii aceste documente: obiectele funerare - pantofii, caftanele, cămăşile, giulgiurile etc. - sunt cu atenţie studiate, apoi fiecare folie este dezlipită şi recondiţionată. Urmează apoi partea cea mai dificilă a acestei activităţi: reasamblarea fiecărui document. Asemenea jucătorilor de puzzle ei caută cu multă răbdare locul fiecărei piese şi refac documentul original. Satisfacţia cercetătorilor este deplină doar atunci când în faţa lor apare întregul document. Ei au reuşit să ofere spre studiu documente care au umplut goluri mari în ceea ce priveşte, de pildă, istoria statelor formate în oaza Turfan, care au adus noi elemente pentru înţelegerea procesului de migrare a diferitelor neamuri, de pătrundere a diferitelor credinţe şi religii în această zonă, date concrete cu privire la locul ocupat de mătase în ansamblul comerţului practicat aici şi contribuţia ei substanţială la veniturile statului. Modul de aplicare a sistemului de împărţire echitabilă a pământurilor pentru coloniştii sosiţi aici din interiorul Chinei, precum şi aplicarea sistemului de recrutare a soldaţilor pentru garnizoanele de graniţă descrise în documentele descoperite în morminte „ne-au corectat nouă, istoricilor, părerea că aceste doua sisteme ar fi fost perfecte” mi-a spus domnul profesor Meng. Domnia Sa a ţinut să sublinieze că „multe din aceste documente învederează exemple concludente ale modului de aplicare a legilor, nu numai în această zonă, ci în întregul imperiu Tang. Aşa este, de pildă, cazul descris într-un document din anul 762, găsit în mormântul nr. 509: judecătorul, sesizat de accidentarea gravă a doi copii de către un car încărcat cu moloz, pierdut de sub control de un argat, decide, după prezentarea actelor de către garanţi, să elibereze temporar pe inculpat cu condiţia ca acesta să asigure îngrijirea celor doi copii. Sentinţa definitivă urma să fie pronunţată ulterior în funcţie de refacerea sănătăţii celor doi minori accidentaţi şi de eventualul grad de invaliditate constatat de organele competente.”

Sutele de documente păstrate în acest mod inedit de către predecesorii poporului chinez aşteaptă să fie restaurate, clasificate, publicate şi studiate, pentru a se putea alătura marelui tezaur al istoriografiei chineze şi chiar mondiale.

                  prof. univ. dr. Anna Eva BUDURA