O delegaţie destul de numeroasă de pe meleagurile Albei formată din reprezentanţi de la: - Consiliului Jud. Alba – vicepreşedintele Sorin Bumb şi Marian Aitai, directorul economic - Primăria Municipiului Alba Iulia – viceprimarul Ioan Bogăţan şi d-na Lucia Man - Filiala scriitorilor Alba Iulia şi Hunedoara scriitorul Ion Mărgineanu şi Cornel Nistea - Biblioteca “Lucian Blaga” dir. Mioara Pop şi Alexandrina Seleanu - Editura Reîntregirea, sora Elisabeta şi Corina Casoni - Ziarul “Unirea” – Ioan Hănţulescu - Cetatea de Baltă cu echipa artistică a comunei împreună cu viceprimarul Constantin Comandaru - Fundaţia “Alba Iulia 1918 pentru unitatea şi integritatea României", ec. Ioan Străjan, la sfârşitul lunii august s-au deplasat la Chişinău, pentru a lua parte la festivităţile ocazionate de sărbătorirea între 29-31 aug. a Zilelor Bibliotecii  “Alba Iulia” care împlinea 10 ani de la inaugurare, precum şi la manifestările cultural-artistice consacrate sărbătorii naţionale “Limba noastră cea română” din 31 august 2008.

 Cu această ocazie delegaţiile respective au donat Bibliotecii “Alba Iulia” cărţi, reviste, sume de bani, acordând şi diplome de merit harnicului personal al acestei biblioteci, condus cu multă competenţă şi dăruire de prof. Elena Roşca.

Ne-a surprins plăcut faptul că am aflat de la reprezentanţii de vază ai Chişinăului că  Biblioteca “Alba Iulia” se află printre principalele biblioteci ale oraşului având în vedere fondul de carte şi numărul însemnat de cititori zilnic.

La această situaţie a contribuit în mod substanţial Primăria municipiului Alba Iulia, Consiliul jud. Alba, Biblioteca “Lucian Blaga” Alba Iulia, precum şi Primăria capitalei, Chişinău şi Biblioteca Municipală B.P. Haşdeu condusă de dr. conf. univ. Lidia Kulikovschi.

Biblioteca se află într-un cartier nou, modern al Chişinăului pe artera principală, care se numeşte Bulevardul Alba Iulia pe care se găseşte deasemenea şi Librăria “Alba Iulia”. Această onoare ne obligă la menţinerea de relaţii permanente cu această instituţie culturală românească.

În cadrul acestor manifestări am avut posibilitatea de a ne revedea cu o serie de persoane care au vizitat oraşul Alba Iulia cu ocazia Congreselor Spiritualităţii Româneşti, Deniilor Eminesciene, Taberelor de cultură şi civilizaţie românească etc.

La aniversarea a 10 ani de activitate a bibliotecii “Alba Iulia” au participat personalităţi de seamă din capitala R. Moldova printre care primarul Chişinăului Dorin Chirtoacă, acad. Mihai Cimpoi, scriitorii Arcadie Suceveanu, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Vlad Zbârciog, Ianos Ţurcanu, Elena Tămăzlăcaru, Vlad Pohilă, Dumitru Băluţă etc., artişti plastici, preoţi, editori, profesori, bibliotecari, reprezentanţi ai Primăriei Buiucani, fapt ce confirmă recunoaşterea activităţilor acestui lăcaş de cultură românească.

Plăcerea tânărului primar Dorin Chirtoacă de a participa la sărbătoarea Bibliotecii “Alba Iulia”s-a manifestat şi prin calitatea sa de a se apropia de oaspeţi, ceea ce îi conferă o caldă popularitate, prinzându-le de reverul hainei insigna “Limba noastră română” înscrisă pe fondul tricolor, un însemn al unei zile naţionale care a dat o şi o importanţă deosebită acestei întâlniri frăţeşti.

În câteva momente, am realizat că stăpâneşte bine activitatea şi personalitatea academicianului Onisifor Ghibu.

Surpriza a fost însă a doua zi, când, la manifestările de la Biblioteca B.P. Haşdeu am fost căutaţi de d-na prof. Elena Vulpe, directorul Bibliotecii “Onisifor Ghibu”.

După scurte explicaţii am realizat că întâlnirea noastră nu a fost întâmplătoare, dar în acelaşi timp am constatat că simţămintele noastre erau la “unison” cu privire la personalitatea acad. Onisifor Ghibu.

În continuare delegaţia noastră formată din sora Elisabeta, prof. Corina Casoni, ziaristul Ioan Hănţulescu, a fost condusă cu plăcere de către dir. Elena Vulpe, la monumentul ridicat la Chişinău în amintirea prof. Onisifor Ghibu unde s-a păstrat un moment de reculegere şi s-au depus buchete de flori.

Cu această ocazie am aflat o seria de date despre istoricul monumentului şi a Bibliotecii Onisifor Ghiobu, fapt ce confirmă că personalitatea profesorului O. Ghibu este bine cunoscută în Basarabia.

Întrucât în ultima perioadă personalitatea şi activitatea deosebită a academicianului O. Ghibu, care şi-a dedicat şi sacrificat viaţa sa şi a familiei pentru binele neamului românesc, a fost uitată, redăm în continuare, pentru cei interesaţi unele date şi fapte despre viaţa sa.

Onisifor Ghibu s-a născut la data de 31 Mai 1883 într-o familie numeroasă de ţărani-meseriaşi, (fiind al 8-lea fiu), în localitatea Sălişte, una din perlele Mărginimii Sibiului, care a dat neamului românesc o serie de personalităţi printre care şi şase academicieni: Dionisie Romano (1806-1873) ajuns episcop de Buzău, Axente Banciu (1875-1967) pedagog şi publicist, Ioan Lupaş (1880-1967) istoric, Onisifor Ghibu, D.D. Roşca şi dr. Ioan Pavel.

După absolvirea şcolii primare în satul său natal, în perioada anilor 1894-1890, a continuat primele şase clase la liceul maghiar din Sibiu, după care a trecut la liceul românesc din Braşov. Reîntors la Sibiu a urmat Seminarul teologic-pedagogic ortodox (1902-1905). În această perioadă şi-a început activitatea publicistică la “Telegraful Român”, iar în anul 1905, a publicat prima lucrare în volum, “Limba nouălor cărţi bisericeşti”.

Idealurile de libertate şi de unitate ale neamului românesc din Transilvania, inclusiv şi din punct de vedere al credinţei străbune care clocotea în satul său natal, Sălişte, sat pur românesc, denumit şi “Perla întregului românism”, l-a marcat pentru întreaga viaţă, iar activitatea desfăşurată, confirmă cele de mai sus. Deşi nu a fost jurist, a fost considerat unul din cei mai mari specialişti în problemele de drept, mai ales în domeniul politicii religioase.

În anul 1905 a trecut Carpaţii, iar la Universitatea din Bucureşti şi-a completat studiile, unde a stabilit relaţii strânse cu marile personalităţi ale timpului: N. Iorga, Il. Chendi, Şt. O. Iosif, G. Coşbuc,. E. Gârleanu, M. Sadoveanu, P. Cerna etc.

În perioada 1906-1907 a devenit student la filologie şi filosofie la Universitatea din Budapesta, după care cu ajutorul istoricului N. Iorga a obţinut de la “Liga Culturală” o bursă pentru Germania la Strasburg, (1907-1908) (Alsacia şi Lorena aparţineau Germaniei în perioada respectivă) unde a urmat cursuri de istorie universală, filosofie, pedagogie şi filologie romanică după care în perioada anilor 1908-1909 a continuat la Universitatea din Jena, unde a obţinut titlul de doctor în pedagogie, filosofie şi istoria universală.

Reîntors acasă cu titlul de doctor al Universităţii din Jena afirma că va lupta pentru adevăr şi unitatea neamului românesc - cu “cartea” într-o mână şi spada de luptă în alta, împotriva tuturor celor ce vor voi să-l oprească din drumul său.

În perioada cea mai grea pentru învăţământul românesc din Transilvania, când prin legile lui APONYI se urmărea desnaţionalizarea românilor prin “şcoală”, Onisifor Ghibu a fost numit inspector al şcolilor subordonate Arhiepiscopiei Ortodoxe a Transilvaniei cu sediul în Sibiu (1910-1914).

La finele anului 1910 Onisifor Ghibu a fost trimis în secret la Bucureşti de către mitropolitul ortodox I. Meţianu, cu misiunea de a prezenta pe bază de documente şi argumente, pericolul deznaţionalizării românilor din Transilvania, prin şcoală şi biserică.

Încrederea acordată precum şi importanţa memoriului prezentat de Onisifor Ghibu a produs o atenţie deosebită, fapt ce l-a determinat pe marele istoric N. Iorga să-l tipărească şi să-l prezinte în diferite cercuri cultural-istorice interesate.

În anul 1912 a devenit şi secretar al secţiei şcolare a “ASTREI” precum şi membru în comitetele de redacţie a revistelor: “Românul”, “Luceafărul” şi “Transilvania” prin paginile cărora îşi susţinea ideile şi acţiunile întreprinse. În această calitate a reuşit să închege şi să colaboreze cu publicaţii şi organizaţii româneşti din Basarabia, Bucovina, Banat, Transilvania şi Ţara Mamă.

În aceeaşi perioadă a participat la şedinţa Comitetului Naţional Român de la Budapesta ca delegat al Partidului Naţional Român făcând parte din grupul “Tinerilor oţeliţi” care militau pentru lupta deschisă pentru drepturile românilor din Transilvania.

Între anii 1910-1914 Onisifor Ghibu a scris peste 200 articole, studii, broşuri şi cărţi.

Declanşarea primului război mondial l-a determinat să ajungă la Bucureşti, unde împreună cu C. Bucşan şi Ghe. Popp au fondat revista “Tribuna” prin care milita intens pentru intrarea României în război alături de Antantă pentru eliberarea Transilvaniei şi făurirea României Mari. Concomitent, a participat activ în comitetul redacţional al “Revistei generale a învăţământului” şi al “Buletinului Casei Şcoalelor”, iar ulterior, alături de N. Iorga, O. Goga, M. Sadoveanu şi alţi scriitori, a făcut parte din redacţia Gazetei Ostaşilor.

Întrucât Onisifor Ghibu a refuzat să se prezinte la ordinul de chemare a armatei austro-ungare, dar mai ales pentru activitatea desfăşurată în favoarea neamului românesc, a fost condamnat la moarte pentru “înaltă trădare” de Tribunalul din Cluj în anul 1916. În acelaşi proces au fost implicaţi şi O. Goga, Octavian Tăslăuanu, A. Imbroane şi alţii.

Ofensiva şi succesele Puterilor Centrale în primul război mondial l-a determinat să se refugieze din Bucureşti, odată cu oficialităţile româneşti, în Moldova.

La data de 12 martie 1917 s-a hotărât şi a trecut în Basarabia, unde a desfăşurat o activitate susţinută privind redeşteptarea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni, în vederea obţinerii autonomiei lor culturale şi apoi a celei politice.

Împreună cu fruntaşi români basarabeni unionişti, în frunte cu Pantelimon Halippa au fost făuritorii Partidului Naţional Moldovenesc, care activau şi prin publicaţia “Cuvânt Moldovenesc”.

Cu ajutorul aghiotantului şef al marelui Cartier General din primul război mondial, Constantin Petrescu, Onisifor Ghibu a reuşit şi a dus şi a instalat la Chişinău, prima tipografie cu litere ale alfabetului latin, datorită căreia s-au editat o serie de publicaţii româneşti (1917-1918) care au contribuit în mod hotărâtor la unirea Basarabiei cu Ţara Mamă la data de 27 Martie 1918.

La această tipografie a apărut printre altele: prima revistă pedagogică “Şcoala moldovenească” prin care s-a dezbătut şi problema naţionalizării celor peste 800 de şcoli primare basarabene şi a altor şcoli secundare, “Abecedarul moldovenesc”, “Ardealul”, prima gazetă românească cu litere latine, care după data de 24 ianuarie 1918 a devenit cotidianul “România Nouă”, principala publicaţie de luptă pentru unirea politică a tuturor românilor din Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Valea Timocului Sârbesc  cu Ţara Mamă.

Onisifor Ghibu, prin activitatea desfăşurată, a reprezentat una din personalităţile româneşti importante care a contribuit la unitatea neamului românesc şi la făurirea României Mari.

Având în vedere, importanţa deosebită privind introducerea alfabetului latin în Basarabia, redăm în continuarea acestui material scrisoarea acad. Onisifor Ghibu către Constantin Petrescu (aghiotant şef al Marelui Cartier General Militar în primul război mondial, avocat din Ploieşti şi cumnat al lui Constantin Prezan).  Referitor la această acţiune deosebit de importabntă redăm la sfârşitul materialului un document extras din lucrarea ONISIFOR GHIBU ÎN CORESPONDENŢĂ, vol. II a fiului său Mihai O. Ghibu la Editura SEMNE.

Recunoaşterea meritelor şi a pregătirii sale profesionale s-au concretizat imediat după unire, prin alegerea sa în importanta funcţie de secretar general al Resortului Instrucţiei Publice din cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei (1918-1920) având responsabilitatea de a organiza şi îndruma învăţământul românesc din Transilvania, într-o perioadă foarte grea de început şi de transformare a învăţământului, de la administraţia autorităţilor habsburgice, la cea românească. În acest context Onisifor Ghibu a fost principalul artizan al înfiinţării şi organizării Universităţii româneşti de la Cluj al cărei profesor de pedagogie a fost.

Onisifor Ghibu a militat toată viaţa pentru unitatea românilor şi din punct de vedere religios. El afirma pe bună dreptate că “unitatea românilor nu este deplină atâta timp cât nu se realizează şi din punct de vedere religios”, fapt ce l-a întristat şi în ziua de 1 decembrie 1918, când slujbele religioase  dedicate marelui şi unicului eveniment naţional - nu s-au desfăşurat în comun (greco-catolicii şi ortodocşii) aşa cum ar fi fost normal. Protopopul Vasile Urzică membru în Consiliul Naţional Român din Alba Iulia, împreună cu grupul de români greco-catolici condus de Iuliu Maniu, au participat la slujba religioasă de mulţumire, la biserica greco-catolică din Lipovenii Bălgradului, iar românii ortodocşi la biserica ortodoxă din oraş.

După înfrângerea imperiului austro-ungar din primul război mondial, care era protector al catolicismului din Transilvania, demersurile efectuate de specialistul Onisifor Ghibu, la diferite personalităţi de a interveni la regele Ferdinand I, în vederea revenirii bisericii gr. catolice la credinţa străbună, după cei 220 ani de la marea trădare de la Alba Iulia (oct. 1698) au fost zadarnice, iar ocazia prielnică, a fost pierdută.

Pe lângă activităţile din cadrul Universităţii Cluj, Onisifor Ghibu, deşi confruntat cu multe greutăţi, nu s-a descurajat, ci din contra a desfăşurat o serie de activităţi pe plan naţional privind organizarea “Ligi Antirevizioniste Române” precum şi a extinderii ASTREI dincolo de Prut. În calitate de “Comisar general al Astrei în Basarabia”, Onisifor Ghibu a avut un rol hotărâtor privind înfiinţarea în anul 1926 la Chişinău a Universităţii populare, la care a fost numit primul rector, prietenul său, luptătorul basarabean pentru unitatea naţională, I. Pan Halippa.

Activitatea desfăşurată privind reunificarea religioasă a românilor a fost recunoscută pe plan naţional, dovadă fiind numirea sa de către guvernul N. Iorga (1931) preşedintele Comisiunii pentru studiul problemei “STATUSUL ROMANO-CATOLIC ARDELEAN” precum şi ca delegat special pe lângă Vatican. În această problemă, a fost într-o permanentă luptă privind concordatul cu Vaticanul.

Lupta politică religioasă şi minoritară împotriva unor organizaţii subversive şi revizioniste a început în anul 1924 şi se regăseşte în documentele lucrărilor apărute între cele două războaie mondiale.

Opera religioasă a academicianului Onisifor Ghibu, deşi prezintă permanent o importanţă deosebită, având la bază realităţile istorice religioase petrecute în Transilvania, susţinute cu documente şi argumente concrete, de necontestat, a rămas nedesăvârşită.

Pentru adevăr şi binele neamului românesc, această operă care este aproape terminată, merită să fie continuată şi desăvârşită, concomitent cu răspândirea şi cunoaşterea ei din partea cetăţenilor.

Relaţiile marelui patriot Onisifor Ghibu cu instituţiile şi oraşul Marii Uniri, Alba Iulia, au fost deosebite, mai ales că a avut posibilitatea să şi participe la o serie de evenimente care s-au desfăşurat pe aceste meleaguri.

Aprecieri pozitive asupra documentelor lucrărilor au fost efectuate de marile personalităţi istorice şi politice ale timpului printre care şi din partea filosofului Lucian Blaga şi a istoricului N. Iorga.

În această perioadă până în anul 1945 Onisifor Ghibu a mai publicat circa 100 de lucrări în volum şi broşuri, iar în diferite reviste şi ziare a publicat peste 1300 studii şi articole.

Începând cu anul 1945 după “ocuparea” României de către bolşevism, prin conducătorii cunoscuţi (Vezi Dicţionarul “Membrii CC al PCR 1945-1989” de Florica Dobre apărut recent la Editura Enciclopedică) a început calvarul vieţii sale care a ţinut până la moartea sa, în anul 1972.

Datorită şi unor “prieteni intelectuali” a fost dat afară de la Universitatea din Cluj, iar în martie 1945 a fost arestat la Sibiu de unde în aprilie 1945 a fost transferat în lagărul de la Caracal alături de mulţi alţi buni români.

Într-o situaţie asemănătore a ajuns şi consăteanul şi prietenul său, acad. Ioan Lupaş (1880-1967) profesor de Istoria Transilvaniei, la Universitatea din Cluj, care a fost dat afară din serviciu şi întemniţat la închisoarea de tristă amintire din Sighet. Adevăratele motive nescrise, au fost aceleaşi. Astăzi când adevărul poate să fie scos la iveală, specialiştii şi cercetătorii ar fi bine să-şi stabilească o temă de cercetare în legătură şi cu această categorie de personalităţi, care se cunosc că au suferit pentru aceleaşi motive comune, de a fi fost buni români, mai ales că se cunosc şi conducătorii impuşi care au condus, mai ales în Transilvania.

Cu toate suferinţele şi privaţiunile de libertate, care s-au adăugat la anii anteriori de meditaţie, zbucium şi luptă, Onisifor Ghibu a rămas în continuare un luptător neînfricat şi un exemplu de urmat.

Memoriile şi scrisorile înaintate diverselor personalităţi ale timpului sunt edificatoare.

În perioada 1945-1972 Onisifor Ghibu a fost marginalizat, iar lucrările şi operele sale de o viaţă au fost interzise, cenzurate şi scoase din circulaţie.

De verticalitatea şi curajul care l-au caracterizat pe Onisifor Ghibu poate oricine să se convingă şi prin lecturarea celor două volume “Onisifor Ghibu în corespondenţă” scoase la Editura Semne în anul 1998, ediţii îngrijite de către unul din fii săi, Mihai O. Ghibu.

Merită, în acest context, să amintim despre celebra scrisoare din 31 Octombrie 1956 adresată conducătorilor sovietici. N. S. Hrusciov şi N. I. Bulganin, prin care solicita revizuirea situaţiei Basarabiei şi repararea crimei efectuate de Stalin, precum şi retragerea trupelor sovietice din România. Această îndrăzneala l-a “costat” o condamnare de 5 ani, pronunţată de către tribunalul Militar din Sibiu. A stat în detenţie în perioada dec. 1956 - ian. 1958, fiind graţiat la intervenţia primministrului dr. Petru Groza, care îi era prieten,  altfel putea să moară în închisoare.

Memoriile înaintate unor conducători ai României din perioada respectivă, dovedesc de asemenea, curajul şi dragostea pentru binele neamului românesc, de a prezenta tranşant o serie de probleme grave care erau la “ordinea zilei” în vederea remedierii acestora.

Academicianul Onisifor Ghibu a fost unul dintre personalităţile importante ale neamului românesc recunoscut, pe plan naţional şi internaţional, determinat de pregătirea sa intelectuală, vastă, precum şi pentru valoarea lucrărilor realizate în cursul vieţii sale, atât de zbuciumate.

Onisifor Ghibu cunoştea şi vorbea bine limba latină, greaca, slavona, germana, maghiara, italiana şi franceza, iar biblioteca sa, cuprindea peste 8000 de titluri, dintre care, multe unicat, în ţara noastră, (după aceea a fost vitregită în timp) completată cu o serie de manuscrise şi documente vechi, precum şi cu o bogată corespondenţă (cca. 10000 scrisori) întreţinută cu marile personalităţi ale timpului (regii: Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I, I.C. Brătianu, Iuliu Maniu, Petru Groza, patriarhul Miron Cristea, N. Iorga, M. Sadoveanu, N.S. Hrusciov, N.I. Bulganin etc.) constitue repere importante în susţinerea aprecierilor de mai sus, dar şi model de urmat.

Recunoaşterea prof. Onisifor Ghibu pe plan internaţional a fost confirmată şi de sărbătorirea sa de către UNESCO în anul 1983 cu ocazia centenarului naşterii sale.

Astfel de personalităţi fac parte din istoria noastră, din viaţa noastră, iar amintirea lor nu se poate uita sau şterge uşor din sufletele noastre.

Datele prezentate, reprezintă doar o mică parte din activitatea deosebit de bogată şi variată a prof. Onisifor Ghibu desfăşurată în perioada anilor 1914-1972.

A încetat din viaţă la data de 31 oct. 1972 la Sibiu, unde a fost şi înmormântat.

Postum i-au apărut următoarele lucrări:

- Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut

- Din istoria literaturii didactice româneşti

- Pentru o pedagogie românească

- Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură

- Nu din partea aceea

- Oameni între oameni

Volumele “Onisifor Ghibu în corespondenţă” îngrijite de fiul său Mihai O. Ghibu, scoase de Editura Semne din Bucureşti în anul 1998, sunt dovezi şi argumente clare din activitatea sa, care merită să fie cunoscute de orice intelectual român.

                              ec. Ioan STRĂJAN

Către

Constantin (Doly)Petrescu1

Bucureşti, 18 aprilie 1967

Iubite Amice,

Răsfoind zilele acestea un pachet cu cărţi vechi de ale mele din anul 1917, am dat peste o serie de amintiri despre legăturile încheiate de noi în acel an teribil, la Iaşii pribegiei noastre, al suferinţelor imposibil de descris şi al speranţelor mari nezdruncinate în biruinţa finală a marilor idealuri ce ne animau.

Retrăiesc acum, după o jumătate de veac, momentele dramatice din acel an, pe care 1-am început ca refugiat la Podul Iloaei şi la Iaşi şi 1-am continuat apoi la Chişinău, la Tiraspol, la Odesa şi la Cherson. Mi-aduc atât de bine aminte de împrejurările în care ne-am cunoscut şi pe care îmi face o mare bucurie să le pot fixa aci, pe hârtie, pentru a putea cunoaşte, eventual, şi altă lume.

***

Eu m-am aşezat la Chişinău, dimpreună cu familia mea constatatoare din soţia mea, trei copii mici şi doica celui mai mic dintre aceştia, în ziua de 12 martie 1917, la mai puţin de două săptămâni după izbucnirea revoluţiei de la Petrograd (în ziua de 27 februarie). Mă încadrasem încă din prima zi în rândurile extrem de rare şi de timide ale puţinilor revoluţionari „moldoveni” din capitala guberniei basarabene. La începutul lui mai primisem o scrisoare de la Darniţa (lângă Chiev) de la un fost coleg de liceu şi de Universitate 2, care căzuse prizonier la Ruşi şi care fusese între cei dintâi ardeleni care au militat ca zecilor de mii de tovarăşi ai lui să li să dea posibilitatea să intre voluntari în armata română, sub steagurile căreia erau hotărâţi să lupte pentru desrobirea Ardealului3. Lângă scrisoarea de 14 pag. era ca anexă Manifestul voluntarilor ardeleni şi bucovineni, proveniţi din prizonieri din Rusia, prin care se aducea la cunoştinţa întregii lumi că Transilvania socoteşte sosit momentul să se rupă de patria ei vitregă - Austro-Ungaria - şi să se unească cu patria-mumă, România. Prietenul meu mă ruga în mod stăruitor să duc manifestul la Iaşi, pentru a-l preda personal Guvernului sau Marelui Cartier General al armatei române.

Nu mai putea fi vorba de nici o amânare, în ziua de 7 mai am plecat, astfel, la Iaşi. Întâmplarea - sau Providenţa - a făcut ca să am tovarăş de drum pe vechiul meu amic Octavian Goga, care se întorcea dintr-o misiune a sa la Petrograd. Aflând de la mine scopul călătoriei mele la Iaşi, O. Goga se oferi să mă însoţească însuşi la Marele Cartier, unde el avea un bun prieten în persoana căpitanului Constantin Petrescu, adjutantul generalului C. Prezan, căpetenia Marelui Cartier. Am ajuns astfel, graţie lui O. Goga, la „căpitanul C. Petrescu”, căruia îi fui prezentat în cuvinte deosebit de calde şi care mă primi de la început cu toată încrederea. I-am comunicat căpitanului, care-mi făcu din primul moment impresia unui om dintr-o bucată, că am venit să predau Generalului Comandant Manifestul Ardelenilor din Rusia şi să caut pentru Basarabia revoluţionară, care se trezea acum, după mai bine de un secol, din somnul cel de moarte, o tipografie cu litere latine, de care se simte o mare nevoie în noile împrejurări de viaţă.

Fui introdus imediat la generalul Prezan, - după ce, bineînţeles am cetit, în trei. textul înălţător al Manifestului. Generalul se arătă deosebit de impresionat de cetirea manifestului, asigurându-mă ca cei în drept îl vor aprecia după întreaga sa importanţă. La despărţire, căpitanul mă rugă să-1 ţin la curent cu chestia tipografiei cu privire la care urma ca eu să iau legătura cu guvernul.

Iată, aşa am ajuns ca în ziua de 8 mai 1917 să ne cunoaştem personal, şi mai mult decât atât, să încheiem legături strânse, care au avut extraordinare consecinţe în evoluţia de mai târziu a Basarabiei şi care au continuat apoi până în ziua de astăzi într-o atmosferă care arareori se întâlneşte între prieteni, cu şi fără ghilimele.

Cu prilejul cunoştinţei noastre mi-ai dat un bilet passe-partout semnat de tine, cu ajutorul căruia aveam să pot intra în cabinetul tău, oricând, fără altă formalitate, - fapt care mi-a creat o stare sufletească deosebit de prielnică.

Am plecat de la Marele Cartier la profesorul N. lorga, pe care 1-am rugat să prezinte personal primului ministru Ioan I.C Brătianu, un memoriu confidenţial al meu cu privire la stările din Rusia şi în special din gubernia Basarabiei, Ia sfârşitul căruia îl rugam să găsească o modalitate de a dărui pentru cauza naţionala „moldovenească”, o tipografie cu litere latine, de care se simte o mare nevoie. Profesorul Iorga a cetit memoriul în faţa mea şi, în ce priveşte tipografia, m-a prevenit că „Brătianu” nu va întreprinde nimic. Am încercat acelaşi lucru la ministrul instrucţiunii, I-G. Duca, care mi-a promis că va face tot posibilul ca să obţin pentru Basarabia tipografia cerută. Totuşi, după o aşteptare de peste o săptămână, I.G. Duca mi-a declarat categoric că guvernul nu poate să facă un asemenea lucru, deoarece se teme că tipografia cerută de mine ar putea fi acaparată pentru lucrările de propagandă ale noului „Partid al muncii” preconizat de G. Trancu-Iaşi, din care ar face parte şi prietenii mei Octavian Goga şi Eugen Goga. Zadarnice au fost toate asigurările mele că nu poate fi vorba de nici un fel de propagandă în chestiuni de politică internă a României, ci exclusiv de nevoile Basarabiei. Ministrul s-a menţinut ferm pe poziţia sa, respectiv a guvernului.

Mâhnit peste măsură am venit la tine şi ţi-am povestit jalnica întâmplare. După o scurtă reflexiune, tu mi-ai zis - după ce ai caracterizat în câteva cuvinte lapidare, atitudinea guvernului: Nu te supăra, dragă Ghibule. Dacă nu îţi dă această tipografie de care ai nevoie, ţi-o va da Marele Cartier. Voi vorbi imediat cu Generalul şi pot să te asigur că în 10-15 zile vei avea tipografia. Ceea ce s-a şi întâmplat. Nu ştiu ce-ai făcut si ce-ai dres, că în termenul dat de tine, ai făcut rost de tipografia lui S. Leţcaie de la Huşi şi mi-ai pus-o mie la dispoziţie fără nicio formalitate şi obligaţiune. Evident că eu nu-mi puteam lua, personal, o răspundere grozavă ca aceea, să duc, pe numele meu, o tipografie latinească în Rusia revoluţionară, totuşi am găsit modalitatea pentru rezolvarea acestei probleme delicate şi periculoase, înfiinţând la Chişinău o Societate culturală a Românilor din Basarabia, căreia i-am predat întreg inventarul şi întreaga răspundere.

Această tipografie, care a fost în întregime opera ta, a avut un rol cu totul extraordinar în evoluţia Basarabiei din anii 1917-1918. Prin ea s-a introdus, efectiv, în teritoriile ruseşti de dincolo de Prut şi de Nistru alfabetul latin. Ea a tipărit prima şi pe atunci singura revistă pedagogică românească: "Şcoala moldovenească", în care s-au frământat primele măsuri pentru naţionalizarea celor peste 800 de şcoli primare basarabene şi a multor şcoli secundare, - aci s-a tipărit, în 100.000 exemplare, primul Abecedar moldovenesc, - o veritabilă Evanghelie a românismului; tot astfel prima, Carte de cetire românească, prima carte de religie şi prima carte de aritmetică; de asemenea, Programele analitice pentru şcolile primare. Tot aici s-a tipărit prima gazetă românească cu litere latine "Ardealul", transformată, la 24 ianuarie 1918, în ziarul cotidian "România Nouă", - „organ de luptă pentru unirea politică a tuturor Românilor”, în această tipografie s-au tipărit diferitele manifeste naţionale, precum şi actele de unire ale tuturor provinciilor româneşti: Basarabia, Valea Timocului sârbesc, Bucovina şi Ardealul4...

Se poate afirma, fără nici o exagerare, că tipografia dăruită de tine Basarabiei a făcut cauzei naţionale române de pretutindeni, un serviciu fără analogie în întreaga noastră istorie. Fără de ea nu s-ar fi putut realiza nimic nici în Basarabia, nici în Transilvania şi nici aiurea. Ea n-a fost o simplă „întreprindere”, ca alte surate ale ei – ea a fost un templu, o şcoală, un amvon, o catedră, o tribună la care s-a slujit cu sfinţenie desăvârşită şi care a înscris în istorie o pagină, ce nu va putea fi trecută cu vederea niciodată, de nimeni. Va veni, sunt sigur, o vreme, în care acest capitol glorios din istoria neamului, va fi scris pe larg şi în mod documentat, înscriind numele tău cu litere de aur în istoria neamului.

Sunt fericit că Dumnezeu ne-a lungit zilele până astăzi, chiar şi dacă în bucuria noastră se amestecă şi stropi de durere şi de suferinţă. Şi sunt şi mai fericit că în săraca mea galerie de adevăraţi prieteni, tu ai rămas printre cei dintâi, - vecinic acelaşi.

Îţi doresc încă multe zile senine şi să ajungem încă împreună o zi mare de tot.

Cu toată dragostea mea

Bucureşti, 18 aprilie 1967

al tău prieten devotat de zile grele şi glorioase,

                              Onisifor Ghibu