Revoluţia română din Transilvania din anii 1848-1849 reprezintă un moment de seamă din istoria noastră naţională, fiind o componentă a revoluţiei generale care a zguduit aproape toată Europa. Ea a fost pregătită de o profundă şi sistematică activitate politico-ideologică în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar era şi un rezultat al oprimării de veacuri a românilor ardeleni, din partea unor asupritori străini.

Deşi condiţiile de trai nu se amelioraseră după răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan, totuşi în prima parte a secolului al XIX-lea, din rândul naţiunii române reuşiseră să se formeze o serie de intelectuali de marcă, în general preoţi şi fii de preoţi aparţinând ambelor confesiuni. Astfel, în preajma revoluţiei, din rândul intelectualilor  ardeleni, 38,1% o reprezentau  clericii ortodocşi, 32,4% clericii greco-catolici, 16,1% dascălii ortodocşi, 7,7% dascălii greco-catolici, 1,8% funcţionarii, 1,6% avocaţii, 0,6% canceliştii, 0,6% ofiţerii, 0,6% profesorii si 0,5% medicii.

Aşa cum se poate observa din această statistică, majoritatea covârşitoare a intelectualităţii o formau în proporţie de 94,3%  preoţii şi învăţătorii şcolilor confesionale aparţinând ambelor Biserici, dintre care 70,5% o formau numai clericii. 1

În aceste condiţii, era clar de înţeles că o mişcare naţională a românilor nu se putea face decât cu implicarea clericilor dar şi cu colaborarea preoţilor şi credincioşilor ambelor confesiuni. Această colaborare s-a realizat din fericire şi astfel o mare parte a idealurilor revoluţionare au fost atinse.

Începuturile mişcării revoluţionare în Transilvania au loc în primăvara anului 1848 sub influenţa revoluţionară existentă în imperiu. Astfel la 11 martie izbucneşte revoluţia la Praga, la 13 martie la Viena, iar la 15 martie la Pesta. Revoluţionarii maghiari reuşesc chiar formarea unui guvern, recunoscut sub presiunea evenimentelor chiar de împărat, şi să introducă o serie de măsuri liberale printre care şi desfiinţarea iobăgiei. Din păcate revoluţionarii maghiari în frunte cu Lajos Kossuth, nu au vrut să recunoască şi drepturile celorlalte naţiuni, ceea ce va determina reacţii din partea acestora. Astfel s-a hotărât alipirea Transilvaniei la Ungaria, măsură care i-a nemulţumit pe români.

În principalele oraşe ardelene au loc încă din a doua decadă a lunii martie consfătuiri ale intelectualilor români în vederea declanşării unei mişcări revoluţionare.

Începutul îl face Simeon Bărnuţiu (1808-1864), care în noaptea de 24-25 martie a dictat prietenului său Ioan Puşcariu (1824-1911) o provocaţiune către poporul român care este trimisă intelectulilor români din importante oraşe ardelene şi elevilor gimnaziilor româneşti, aceştia având datoria de a o face cunoscută poporului de la sate prin intermediul preoţilor.

În declaraţie erau înfierate pretenţiile absurde ale revoluţionarilor maghiari şi erau enunţate revendicările revoluţionare româneşti: recunoaşterea naţiunii române şi a limbii române, congres naţional românesc şi ştergere a iobăgiei.

În zilele următoare au loc întâlniri ale intelectualităţii româneşti la Blaj şi Târgu-Mureş. La Blaj tânărul teolog unit Eliseu Todoran, unul dintre primii martiri ai revoluţiei, propune declanşarea mişcarii revoluţionare, iar la Târgu Mureş revoluţionarii adunaţi în locuinţa lui Avram Iancu stabilesc întrunirea unei adunări naţionale în oraşul Blaj la Duminica Tomei, unde să se stabilească programul revoluţionar.2

Această propunere a fost adoptată şi de intelectualii români din alte oraşe şi s-au redactat în acest sens numeroase manifeste pe care preoţii mai ales le-au făcut cunoscute poporului. Mulţi dintre ei au avut de suportat chiar abuzuri şi violenţe din partea autorităţilor fiind consideraţi instigatori.3

Chiar dacă autorităţile reprezentate prin guvernatorul Teleki, nu au dorit să aprobe o astfel de adunare naţională, cerând convocarea unor adunări pe baze confesionale, în cele din urmă au acceptat la insistenţele episcopului unit Ioan Lemeny şi ale  asesorului ortodox Moise Fulea (care conducea treburile Episcopiei ortodoxe în lipsa lui Şaguna plecat la Carlovitz în vederea hirotoniei) convocarea unei alte adunări la 3\15 mai, dar interzicând-o pe cea din 30 aprilie.

Cu toate interdicţiile puse de autorităţi, adunarea a avut loc cu participarea unui număr de aproximativ 5000-6000 de români. Printre participanţi s-au evidenţiat Avram Iancu, Ioan Buteanu, Simion Bărnuţiu şi Alexandru Papiu-Ilarian.

După această adunare spiritul revoluţionar al românilor se dezvoltă, dar şi teama şi măsurile drastice împinse până la cinism şi teroare ale autorităţilor maghiare se înteţesc.

În lupta pentru emanciparea naţională se implică acum şi Andrei Şaguna, proaspăt hirotonit episcop al românilor ortodocşi, chiar în ziua de 30 aprilie. La 11 mai, în urma unor negocieri între fruntaşii revoluţionarilor români, finalizate chiar în reşedinţa lui Şaguna, este adoptat un program concret al revoluţiei.

Acesta va fi sărbătorit pe străzile Sibiului cu procesiune de torţe, manifestaţie la care participă atât ortodocşi cât şi uniţi.4

Programul naţional a fost citit  de Simion Bărnuţiu în cadrul celei de   a II-a adunări de la Blaj din 3\15 mai 1848, adunare la care au participat peste 40 000 de români, în frunte cu preoţi de ambele confesiuni.

Autorităţile revoluţionare maghiare nu vor accepta demersurile revoluţionarilor români, insistând în continuare pentru alipirea Transilvaniei la Ungaria, lucru de neacceptat pentru români, care se văd nevoiţi să se apropie de autorităţile imperiale care le garantează drepturile şi libertăţile. Mai mult decât atât, deşi revoluţia română se desfăşura în mod paşnic, revoluţionarii maghiari săvârşesc numeroase crime, atrocităţi şi alte acte de barbarie împotriva românilor şi în special a preoţilor şi intelectualilor. În aceste condiţii de teroare la care erau supuşi românii ardeleni, revoluţionarii sunt nevoiţi să ia măsuri de apărare. În acest sens se convoacă a III-a adunare la Blaj începând cu data de 21 septembrie.

În acea zi soseşte la Blaj însuşi Avram Iancu în fruntea unui grup de 6000 de moţi înarmaţi. După lungi discuţii se ajunge la hotărârea ca românii să se înarmeze şi astfel să reziste cu arma în mână în faţa teroarei maghiare.5

În aceste condiţii, Zarandul va deveni în lunile ce au urmat, teatrul a numerose lupte dintre români şi unguri, dar şi scena unor acte de teroare săvârşite de către hoardele maghiare dezlănţuite, acte care depăşesc limita imaginabilului şi care au fost săvârşite cu un deosebit cinism asupra a tot ce era românesc: tineri, bătrâni, copii, femei şi mai ales preoţi.

Comanda militară a Zarandului a fost încredinţată tânărului avocat Ioan Buteanu, ajutat de mai mulţi tribuni, unii dintre ei chiar  clerici cum a fost cazul preotului unit Simeon Balind din Roşia Montana (1810-1880), absolvent al Seminarului teologic din Blaj, arestat în perioada aprilie–septembrie 1848. El va fi implicat cu revoluţionarii înarmaţi pe care îi comanda în mai multe acţiuni militare din Munţii Apuseni dar şi din Zarand.6

Atrocităţile încep în Zarand în zilele de 10 şi 13 octombrie 1848 când nobilii din familiile Brady şi Kristiory masacrează fără nici un fel de judecată 13 români din Brad, între care 3 femei şi un copil de 9 ani. Aceasta va determina o reacţie de răzbunare din partea românilor care la 26 octombrie  ucid 12 membri ai celor două familii nobiliare.77 

Ioan Buteanu aflat la Aiud, trimite în Zarand pe trei dintre tribunii săi pentru a stabili ordinea. Aceştia iau sub protecţia lor pe membrii familiilor nobiliare, dar sunt nevoiţi să reziste şi militar deoarece în Zarand pătrunsese o ceată de unguri înarmaţi conduşi de maiorul Gaal. Au loc bătalii la Gura-Văii, Hălmagiu şi mai ales la Târnava de Criş unde sunt ucişi aproximativ 283 de români, în data de 8 noiembrie. Ofensiva continuă, ungurii ocupând Baia de Criş şi Bradul, dar neavând curajul să se aventureze în munţi, se retrag umplând Zarandul de spânzurători şi jefuind satele cumplit.8

O nouă expediţie militară maghiară condusă de maiorul Beke, însoţită de alte acte de teroare, are loc în Zarand între 19 ianuarie şi 17 februarie 1849.

Nici de această dată ungurii nu au curajul să atace Munţii Apuseni, dar nici românii nu se încumetă la o confruntare directă din cauza numărului mare de soldaţi bine înarmaţi de care dispuneau forţele maghiare.9

La 20 februarie pătrunde în Zarand o armată maghiară condusă de maiorul Coloman Csutak, care până la începutul lunii aprilie supun Zarandul unui regim de teroare nemaiîntâlnit în istoria sa. Aşa cum însuşi maiorul ungur declara, se dorea exterminarea totală a românilor din acest ţinut, iar dacă nu era posibil, să le ardă avutul şi să-i aducă la „sapă de lemn.”10

La 6 mai, în timp ce erau în desfăşurare tratative de pace la Abrud, prin intermediul deputatului Dragoş, ungurii conduşi de maiorul Hatvany atacă oraşul şi-l arestează pe Buteanu şi alţi câţiva fruntaşi români. Intervenţia lui Avram Iancu a făcut ca ungurii să fie înfrânţi şi alungaţi înspre Brad, unde se regrupează şi atacă din nou, dar sunt înfrânţi la Buceş de români şi sunt nevoiţi să se retragă dezorganizat din Zarand, ducând cu ei şi pe tribunul Buteanu pe care îl vor spânzura la Iosaş.11

O adevărată expediţie de exterminare are loc la începutul lunii iunie condusă de locotenent-colonelul Farkaş Kemeny. Preotul ortodox Simeon Groza din Rovina, viceprefect al Zarandului, rămas conducator militar în urma morţii lui Ioan Buteanu, rezistă fără succes la Buceş. Reuşeşte însă să se regrupeze şi să reocupe defileul împiedicând aprovizionarea trupelor maghiare.

La 15 iunie armata maghiară este înfrantă la Abrud şi nevoită să se retragă în dezodine spre Zlatna deoarece drumul spre Zarand era blocat.12

Ultima bătălie cu ungurii are loc la Fântânele la 6 iulie 1848 soldată cu o strălucită victorie a românilor. Kossuth dorea acum pace, dar era prea târziu. La 13 august 1849 maghiarii capitulează la Şiria. Acest act reprezintă pentru români–aşa cum afirma Silviu Dragomir–nu biruinţa contrarevoluţiei, ci sfârşitul celui mai crâncen regim de teroare.13

Aceste evenimente au avut loc cu o implicare deosebită a românilor din Zarand, atât simpli ţărani, cât şi preoţi, aparţinând ambelor confesiuni. Pe langă preoţii Simeon Groza şi Simeon Balint au mai fost şi alţi preoţi implicaţi în evenimentele militare din această perioadă.

Astfel preotul Ioan Faur din Juncul de Sus (azi  Dumbrava de Sus), a fost tribun luând parte la luptele de la Mihăileni şi Buceş împotriva armatelor lui Hatvany şi Kemeny. Preotul  Marian David din Juncul de Jos (azi Dumbrava de Jos)  era viceprefect însărcinat cu strângerea alimentelor şi transportarea lor la câmpul de luptă.

Preotul Lupu Iov  din Vaca (azi Crişan),  a stat în fruntea credincioşilor, dându-le îndrumări pentru apărarea satului lor împotriva atacului ce se pregătea. Preotul Lazăr Comşa din Ribiţa a luat parte la o luptă dusă în satul Grohot. Preoţii Atanasie Popovici din Ribicioara şi Gheorghe Roman din Grohot au condus ţăranii din satele lor în tabăra lui Avram Iancu de la Câmpeni. De asemenea preotul Ioan Oncu din Tomeşti a fost tribun, iar preotul Avram Ciocan din Blăjeni Plai căpitan în oastea revoluţionară românească.14

Un foarte mare număr de preoţi din Zarand au fost martirizaţi sau supuşi unor tratamente inumane de către hoardele maghiare.

Preoţii Sinesie Grozav din Dumbrava si Pavel Farcaş din Pleşcuta au fost spânzuraţi la Iosăşel.

Preoţii: Feier Pavel din Şteia şi Ioan Toma (tatăl) din Poienari, precum şi Eftimie Popovici din Hălmăgel şi Ioan Toma (fiul) din Poienari au fost condamnaţi si executaţi la Hălmagiu la 7, respectiv 11 noiembrie 1848.15

Dintr-un raport al protopopului ortodox Iosif Başa al Zarandului aflăm că în Mesteacăn au fost ucişi 45 de români printre care şi preotul Iosif Cazan (nepotul de fiu al preotului Ioaneş Cazan de la 1784) care înainte de a fi împuşcat a fost supus unui adevărat supliciu (i-au smuls unghiile, i-au scos dinţii şi i-au ars barba). Tot atunci au fost ucişi preoţii Traian Banciu din Brad si Mihai Oprişa din Ţebea. 

Episcopul Aradului, Grigorie Comşa, a mai aflat în 1933 numele  unor preoţi martirizaţi din Zarand. Astfel preotul Avram Suba din Strâmba (azi Livada) şi preotul Petru Incău din Brotuna au fost spânzuraţi împreună cu alţi preoţi. Preotul Pantea din Ţărăţel a fost împuscat într-o zi de Duminică după ce a terminat sujba. În Vaţa de Jos a fost împuşcat preotul Iosipaş, iar altul Ioan Bura, deşi împuşcat a scăpat cu viaţă.16

Protopopul unit de la Hălmagiu, Ioan Moga, menţionează printre martiri şi pe preotul ortodox din Vaţa de Sus Iosif Feier în vârstă de 28 de ani.

Acesta împreună cu 16 credincioşi au fost arestaţi şi duşi în hotarul satului Vaţa de Jos, la podul de peste Criş, unde preotul a fost împuşcat, dar nedecedând, a fost împuns cu bestialitate de către unguri cu baionetele până ce şi-a dat obştescul sfârşit. Aceeaşi soartă au avut-o şi cei 16 ţărani.17

Alţi preoţi au fost supuşi unor umilinţe dezonorante, fiind maltrataţi, jefuiţi s-au întemniţaţi de către maghiari.

Preotul Ioan Oncu din Tomeşti, (menţionat greşit de către unii istorici cu numele de Ungu sau Ungur) descendent al unei familii nobiliare româneşti, era tribun în armata revoluţionară şi prieten apropiat al lui Avram Iancu, atât el cât şi fiul său Nichifor Oncu, primarul satului. Aşa cum relata la 1967 un strănepot al acestuia, preotul Toma Florea, „Craiul Munţilor” poposea adesea în Tomeşti la casa preotului  chiar şi după sfârşitul revoluţiei. La 7 ianuarie 1849 acesta a fost arestat şi dus la Hălmagiu iar de acolo la Oradea unde va fi întemniţat şi supus unui regim de teroare. A fost eliberat la începtul lunii august de armata rusă şi chiar decorat de către generalul Lűders, comandantul acesteia. Datorită chinurilor din timpul detenţiei, se va îmbolnăvi grav şi va trece la cele veşnice in anul 1852 la vârsta de numai 41 de ani.18

Preoţii George Leuca din Lazuri, Hărduţiu din Baldovini, preotul din Vârfuri, precum şi protopopul Iosif Başa au fost cumplit jefuiţi. Preotii Ioan Feier (tatăl şi fiul) din Basarabasa, precum şi preotul Solomon Nicoară din Vidra, au fost jefuiţi, arestaţi şi ameninţaţi cu spânzurătoarea, reuşind să scape numai prin plata unor importante sume de bani.19

Preotul Ioan Birta din Baia de Criş, fost preot ortodox, trecut la greco-catolici în 1844, a fost aruncat în foc de către unguri, dar a reuşit să scape cu viaţă.20

În timpul evenimentelor din 1848-1849, au fost distruse sau deteriorate în Zarand numeroase biserici dintre care amintim pe cele de la Brad, Valea Brad, Ţărăţel, Blăjeni-Sat, Brotuna,  Hălmăgel, Târnava de Criş, Cărăstău, Ruda şi Hălmagiu. În aceste incendieri, devastări sau chiar distrugeri totale, au dispărut şi alte obiecte de preţ, dar şi cărţi şi documente de arhivă de o inestimabilă valoare pentru istoria acestor locuri.21

La jertfa preoţilor se adaugă jertfa a sute de credincioşi din Zarand si peste 40 000 în toată Transilvania, aparţinând ambelor Biserici, dar bineînţeles majoritatea fiind ortodocşi, jertfe care nu au rămas zadarnice, ele contribuind la afirmarea naţiunii române în anii ce vor urma.

Prof. Liorean-Gheorghe Banciu                      

Şcoala Generală „Horea,Cloşca şi Crişan” Brad

Bibliografie

1. Dragomir, Silviu Avram Iancu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1965

2. Florian, Dudaş, Zarandul, chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti 1981,

3, Filipaşu, Alexandru Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluţiei din anii 1848-1849 în protoprezbiteriatul Hălmagiului, în „Transilvania” 1/1943

 4. Florea, Toma, Istoricul satului Tomeşti şi al Bisericii Sfânta Cuvioasa Paraschiva (manuscris), Biblioteca Parohiei Tomeşti

 5. Hitchins, Keith, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873, Editura Univers Enciclopedic Bucureşti 1995,

6. Lazăr, Ioachim Tragedia clerului şi distrugerile suferite de bisericile româneşti în timpul revoluţiei din Transilvania de la 1848-1849, în „Sargeţia” XXXII,  2004,

7. Idem Tragedia din Zarand din toamna anului 1848. Bătălia de la Târnava din 8 noiembrie 1848, „Restituiri” V, 1997

8. Morar, Marcel, Contribuţie la cunoaşterea celor care nu trebuie uitaţi. Simion Balint, în „Sargeţia” XXVI 1995-1996

9. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1991, vol.3

10. Idem, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu 1995

11. colectiv de autori, Episcopia Aradului, istorie, viaţă culturală, monumente de artă, Editura Episcopiei Aradului, Arad 1989

Note

1 Mircea Păcurariu, Revoluţia românească din Transilvania şi Banat în anii 1848-1849. Contribuţia Bisericii, Sibiu 1995, p. 22

2 Ibidem, p. 44-45

3 Ibidem, p. 49

4 Keith Hitcins, Ortodoxie şi naţionalitate. Andrei Şaguna şi românii din Transilvania, 1846-1873, Editura Univers Enciclopedic Bucureşti 1995, p. 7

5 Silviu Dragomir, op. cit. p. 72-74

6 Marcel Morar, Contribuţie la cunoaşterea celor care nu trebuie uitaţi. Simion Balint, în „Sargeţia” XXVI 1995-1996, p. 79

7 Ioachim Lazăr, Tragedia clerului şi distrugerile suferite de bisericile româneşti în timpul revoluţiei din Transilvania de la 1848-1849, în „Sargeţia” XXXII,  2004, p. 55- 57

8 Idem, Tragedia din Zarand din toamna anului 1848. Bătălia de la Târnava din 8 noiembrie 1848, „Restituiri” V, 1997, p. 17-43

9 Florian Dudaş, Zarandul, chipuri şi fapte din trecut, Editura Albatros, Bucureşti 1981, p.117

10 Ibidem, p. 118-121

11 Ibidem, p. 125-126

12 Ibidem, p. 127

13 Silviu Dragomir, op. cit. p. 234

14 Mircea Păcurariu, Istoria vieţii bisericeştia românilor hunedoreni” în „Episcopia Aradului,istorie, viaţă culturală,monumente de artă”, Editura Episcopiei ortodoxe române a Aradului, Arad 1989, p. 100

15 Ioachim Lazăr, Tragedia clerului...p. 59

16 Mircea Păcurariu, Revoluţia... p. 133

17 Alexandru Filipaşcu, Descrierea întâmplărilor de la începutul revoluţiei din anii 1848-1849 în protoprezbiteriatul Hălmagiului, în „Transilvania” 1/1943, p. 56

18 Florea Toma, Istoricul satului Tomeşti şi al Bisericii Sfânta Cuvioasa  Paraschiva (manuscris), p. 3

19 Ioachim Lazăr, op. cit. p. 64

20 Ibidem, p. 71.

21 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1991, vol. 3, p. 230-232