Legăturile româno-athonite ocupă un loc important în cadrul relaţiilor religioase ale spaţiului românesc cu Biserica Orientală. Cu atât mai însemnate au foat aceste legături cu cât, odată cu căderea statelor ortodoxe din Peninsula Balcanică sub dominaţie otomană, domnii români au devenit principalii protectori şi susţinători ai obştii monahale de la Sfântul Munte.

Debutul legăturilor româno-athonite rămâne în prezent destul de obscur din cauza penuriei de informaţii. Cele mai timpurii ştiri despre relaţiile româno-athonite, şi acestea foarte sumare, datează din epoca întemeierii statelor medievale extracarpatice. Acest lucru nu exclude însă posibilitatea ca ele să fi fost stabilite încă dintr-o epocă anterioară. Rămâne însă ca noi cercetări şi noi surse puse în circulaţie să facă lumină şi în acestă problemă.

După întemeirea statelor medievale româneşti, legăturile românilor cu Muntele Athos intră într-o nouă etapă pe care, dată fiind implicarea directă a celor două instituţii fundamentale ale statului – Domnia şi Biserica – în promăvarea lor am putea-o denumi oficială. Instituţionalizarea lor coroborată cu acţiunea factorilor externi prezentaţi le-a permis o evoluţie complexă, ceea ce explică, în mare parte, şi amploarea atinsă de acestea pe durata întregului Ev Mediu.

Situaţia concretă a relaţiilor politice şi religioase ale Ţărilor Române cu Imperiul Bizantin au marcat decisiv momentul debutului legăturilor cu Muntele Athos. Astfel, în timp ce raporturile Ţării Româneşti cu Sfântul Munte au debutat oficial încă de la mijlocul secolului al XIV-lea, în cazul Moldovei, momentul lor de debut se plasează circa 8 decenii mai târziu, în prima jumătate a secolului al XV-lea.

O caracteristică a relaţiilor româno-athonite, pe care o constatăm din informaţiile de care dispunem este că acestea nu au urmat un curs liniar, neîntrerupt, lipsit de asperităţi şi divergenţe, ci unul sinuos. Evoluţia lor favorabilă, a fost întreruptă, pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp, de apariţia unor tensiuni în relaţiile dintre cele două părţi.

Ţara Românească şi Muntele Athos. Cele mai timpurii informaţii care fac posibilă identificarea unor probabile legături ale Ţării Româneşti cu Sfântul Munte datează de la mijlocul secolului al XIV-lea. Ele provin exclusiv din două lucrări exclusiv hagiografice.

Lucrarea Viaţa Sfântului Maxim Kavsokalivitul consemnează faptul că între coregentul muntean Nicolae Alexandru, viitorul domn al Ţării Româneşti (1351/1352-1364) şi Sfântul Gregorios Sinaitul, întemeitorul unei mănăstiri la hotarul bulgaro-bizantin s-a purtat o intensă corespondenţă1. Dacă plecăm de la faptul că Nicolae Alexandru a devenit coregent în jurul anului 1340, iar Sfântul Gregorios Sinaitul a încetat din viaţă în anul 1346, credem că nu greşim datând această corespondenţă în intervalul c.1340-1346.

Legăturile lui Nicolae Alexandru cu Gregorios Sinaitul prezintă importanţă din, cel puţin, două puncte de vedere. În primul rând, coregentul domnului Ţării Româneşti întreţine această corespondenţă de pe poziţiile deţinătorului puterii supreme în stat, realitate confirmată de unele documente de care dispunem, care ne permit să afirmăm că, fără îndoială, Nicolae Alexandru şi-a asumat, în condiţii care nu ne sunt cunoscute, deplina guvernare a Ţării Româneşti până la moartea tatălui său, Basarab I (1351/1352). În al doilea rând, corespondenţa dintre Nicolae Alexandru şi Gregorios Sinaitul are loc într-o epocă în care orientarea spre colaborarea cu Ungaria şi implicit spre lumea catolică, imprimată de coregent politicii externe a Ţării Româneşti este evidentă2.

O altă lucrare cu carcter hagiografic, Viaţa Sfântului Theodosios de la Târnovo, realizată de patriarhul ecumenic Kallistos I ne oferă câteva informaţii deosebit de interesante cu privire la componenţa etnică a obştii monahale de la Mănăstirea Kelifarevo, întemeiată de Sfântul Theodosios. Conform acestei lucrări, la Mănăstirea Kelifarevo trăiau, alături de călugări bulgari, sârbi şi greci de la Messembria (Nesebăr) şi ungrovlahi3.

Pentru demersul nostru, important este faprul că, atât Gregorios Sinaitul, cât şi Sfântul Theodosios de la Târnovo proveneau din rândul obştii monahale de la Sfântul Munte, de unde plecaseră din cauza incursiunilor otomane. Acest lucru face plauzibilă concluzia istoricului P.Ş. Năsturel, care afirmă că „românii care i-au cunoscut aşadar în Bulgaria au putut avea prin ei o primă întâlnire, mijlocită, cu monahismul Sfetagorei”4.

Încă din faza lor de debut oficial, relaţiile româno-athonite s-au materializat, în primul rând, în ajutoarele materiale şi financiare acordate de domni lăcaşurilor de la Sfântul Munte. În prezent, este în afara oricăror discuţii faptul că primul domn român care a acordat sprijin material unui lăcaş de cult de la Muntele Athos, Mănăstirii Kutlumus, a fost domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru. Constituirea Mitropoliei Ungrovlahiei, dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol (mai 1359), condusă de arhierei greci, şi integrarea, în urma acestui act, a domnului muntean şi a supuşilor săi în comunitatea ortodoxă, legăturile anterioare avute de Nicolae Alexandru cu Gregorios Sinaitul, precum şi căsătoria fiicei sale Ana cu regele Ştefan Uroš V al Serbiei (iulie 1360), au contribuit substanţial la strângerea legăturilor domnului Ţării Româneşti cu Sfântul Munte5.

Un rol important în acţiunea de susţinere a Sfântului Munte a revenit, de asemenea, prestigiului politic şi consideraţiei de care se bucurau încadrul oikoumenei ortodoxe protectorii şi susţinătorii comunităţii monahale de aici, realitate indubitabilă, clar exprimată într-un act de la Vladislav I (1364-c.1377), din septembrie 1369, în care se subliniază că „trebuie să fac cum au făcut şi ceilalţi domni, sârbi, bulgari, ruşi şi iberi (georgieni, n.n.), care şi-au făurit amintire şi cinste în acest minunat şi sfânt munte, ochiul pământului întreg”6. Fără îndoială, nici pe Nicolae Alexandru nu l-a putut lăsa indiferent prestigiul câştigat în lumea ortodoxă pe care i-l aducea sprijinirea Muntelui Athos.

Patronajul exercitat de domnii munteni asupra Mănăstirii Kutlumus şi, legat de acesta, sprijinul important şi permanent, îndeosebi material şi financiar, acordat de ei, au făcut ca lăcaşul de cult athonit să fie considerat, pe drept cuvânt, Lavra cea mare a Ţării Româneşti, aşa cum Mănăstirea Zographou era cunoscută ca Lavră a bulgarilor, iar Mănăstirea Chilandari ca Lavră a sârbilor7.

Ajutorul financiar acordat de Nicolae Alexandru Mănăstirii Kutlumus, în a doua parte a domniei sale, foarte probabil, chiar în intervalul 1359/1360-1364, a fost, se pare, destul de substanţial. Cuantumul său nu-l cunoaştem, dar în primul său testament, redactat în prima parte a anului 1370, de egumenul de la Kutlumus, Hariton, viitor protos al Sfântului Munte şi mitropolit al Ungrovlahiei, se arată că domnul Ţării Româneşti „dăduse mult pentru repararea turnului celui mare, deşi lăsase altora grija de a repara cele năruite de la temelia lui”8. Mărimea acestui ajutor financiar a constituit, cu certitudine, motivul pentru care, în actul său din septembrie 1369, Vladialav I, fiul şi urmaşul lui la tron, îl considera pe Nicolae Alexandru adevăratul ctitor la Mănăstirea Kutlumus pe care o numeşte „a domnului şi părintelui domniei mele”9.

Sub Vladislav I, legăturile Ţării Româneşti cu Mănăstirea Kutlumus s-au intensificat deşi, la un moment dat, divergenţele dintre domnul de la Argeş şi egumenul Hariton au fost pe punctul de a le compromite iremediabil. Incidentul, asupra căruia vom reveni, s-a datorat atitudinii inflexibile a egumenului grec faţă de cererile domnului muntean cu privire la modificarea organizării vieţii comunităţii monahale de la Kutlumus spre a o face mai suportabilă şi monahilor români stabiliţi sau care ar fi dorit să se stabilească aici. Informaţiile confuze ale documentelor de care dispunem permit doar cu mare greutate o stabilire cât de cât exactă a ordinii în care s-au derulat evenimentele din cadrul conflictului dintre domn şi egumenul Hariton.

În actul din septembrie 1369, Vladislav I arată că la scurt timp după moartea lui Nicolae Alexandru, Hariton „a venit la domnia mea şi a cerut mai multe mijloace pentru ca la temelia pomenitei mănăstiri de la Kutlumus a domnului şi părintelui domniei mele, să zidesc, să adaug şi să sporesc mănăstirea cu turnuri de apărare, să ridic un locaş de închinare, o sală de mese şi chilii şi să cumpăr mobilier, să aduc animale necesare pentru hrană şi îndestulare cu cele trebuitoare pentru fraţii care locuiesc sau vor locui într-însa”10. După cum se poate constata din conţinutul documentului, cererile egumenului Hariton nu au fost deloc modeste, dimpotrivă ele sunt chiar considerabile. În ciuda acestui fapt, domnul Ţării Româneşti s-a arătat dispus să le satisfacă, dar cu anumite condiţii, ceea ce apare ca absolut normal având în vedere mărimea lor. În schimbul ajutorului financiar şi material pe care se arăta dispus să îl acorde mănăstirii, domnul muntean solicita ca „spre a începe domnia mea o asemenea faptă, acesta (egumenul, n.n.) să caute să-şi dea osteneală, s-o ridice şi s-o ducă la bun sfârşit, iar amândoi să fim ctitori cu drepturi egale: eu pentru că am făcut cheltuiala, iar el pentru că s-a ostenit şi a sporit inventarul, acum şi mai înainte cu vii şi proprietăţi alăturate, înăuntru şi în afara muntelui”, cerere acceptată de egumen11.

Odată perfectată înţelegerea, Vladislav a pus la dispoziţia mănăstirii o mare parte din ajutorul promis, lucru mărturisit de Hariton însuşi care, lipsit însă, se pare, de orice urmă de recunoştinţă, minimalizează importanţa daniei. Conform afirmaţiilor făcute în un al doilea testament de-al său, redactat în noiembrie 1370, „cu ajutorul şi puterea banilor săi, cu truda şi munca mea şi a fraţilor mei pe care i-am pus pe drumuri lungi şi grele, trebuind să străbată ţările, cetăţile şi ţinuturile multor domni, precum ştiu cu toţii, apoi până în ziua de azi cu concursul mâinilor noastre şi cu cheltuială din partea metoacelor (filiale ale mănăstirii, n.n.) noastre pentru mâncare şi băutură, am înălţat cu ajutorul lui Dumnezeu zidul de apărare care se vede acum. Şi nu mai vorbesc de contribuţiile şi cheltuielile mănăstirii şi multele osteneli ale fraţilor sleiţi de muncă, apoi suferinţele datornicilor şi apăsarea împrumuturilor făcute cu ocazia înălţării zidului de apărare, căci ne-a mai rămas de plătit o datorie de o mie de aspri”12.

În această fază a raporturilor munteano-athonite a izbucnit, se pare, o disptută intensă între Vladislav I şi egumenul Hariton. Temeiul său l-a constituit cererea domnului muntean ca organizarea cenobitică sau a „vieţii de obşte” din mănăstire, cu care monahii români stabiliţi aici nu se puteau acomoda, să fie înlocuită cu organizarea idioritmică sau a „vieţii de sine”, ce era practicată şi în alte mănăstiri de la Sfântul Munte. Respingerea cererii domnului muntean de către Hariton a atras după sine sistarea ajutorului muntean şi refuzul lui Vladislav de a acoperi datoria de 1.000 de aspri a mănăstirii.

Conflictul dintre domnul muntean şi egumenul Kutlumus-ului s-a prelungit, foarte probabil, timp de câţiva ani. Spre o asemenea concluzie conduce o informaţie cuprinsă într-un alt testament al lui Hariton, din iulie 1378, pe atunci mitropolit al Ungrovlahiei, în care se arată că până să ajungă la o înţelegere cu domnul Ţării Româneşti, „m-am dus de şapte ori la acel răposat Vladislav voievod şi la soţia sa doamna Ana şi am fost dăruit de pronia cerească cu cele trebuincioase pentru refacerea mănăstirii”13.

Aflat în imposibilitatea de a-l determina pe Vladislav I să-şi schimbe decizia, Hariton se reîntorcea la Kutlumus, după una dintre ultimele sale călătorii în Ţara Românească, însoţit de „dregătorul intim” al domnului, „jupânul Ioan Neagu Viteazu”, care trebuia să cerceteze situaţia din mănăstire şi să continue demersurile pe lângă egumen spre a-l determina să revină asupra atitudinii şi refuzului său. Cum toate încercările sale au eşuat, dregătorul muntean s-a întors acasă. Curând după el a revenit în Ţara Românească şi egumenul Hariton, sperând probabil că domnul muntean şi-a schimbat decizia. Nici de această dată încercările domnului şi ale colaboratorilor săi apropiaţi – mitropolitul Yakinthos al Ungrovlahiei, dikaiophylax-ul patriarhal Daniel Kritopoulos, aflat la Argeş, călugărul Dorothei, duhovnicul domnului, logofătul Sava şi alţii – nu l-au putut determina pe egumenul Kutlumus-ului să-şi modifice poziţia. Persistenţa lui Hariton în refuzul său a făcut ca şi hotărârea domnului muntean de a nu achita datoria mănăstirii să rămână neschimbată14.

Revenit la Muntele Athos, după acest nou eşec, presat de obligaţiile de plată ale mănăstirii, convins că Vladislav I va rămâne, în continuare, ferm pe poziţia sa, Hariton a sfârşit, în final, prin a ceda stăruinţelor şi îndemnurilor unor colaboratori de-ai săi şi a accepta cererile domnului muntean. El se angaja să introducă organizarea „vieţii de sine” şi la Kutlumus „dacă preaevlaviosul voievod achită datoria de o mie de aspri cheltuiţi cu ridicarea zidului de apărare, înalţă o biserică mai mare, capabilă să primească în ea pe fraţii romei (bizantini, n.n.) aflaţi aici şi pe vlahii care vin, dacă răscumpără obiectele, animalele şi reface viile şi toate câte sunt în stare să pună capăt multelor suferinţi îndurate de fraţi la ridicarea mănăstirii”15. Alte pretenţii ale egumenului vizau respectarea normelor interne de organizare şi funcţionare a mănăstirii şi a modalităţii de alegere a egumenului care, înainte de învestire, trebuia însă „să meargă la preafericitul voievod şi ctitor şi să ia de la dânsul întărirea ca egumen”16.

Constatăm din nou din analiza acestor informaţii aceeaşi lăcomie şi lipsă de măsură a lui Hariton în pretenţiile exprimate, îndeosebi a celor de natură materială şi financiară. Cu toate acestea, revenirea sa asupra refuzului de a satisface cererile domnului a modificat şi atitudinea lui Vladislav I, care nu numai că decidea să plătească datoria mănăstirii, ci se şi angaja, la rândul său, să îndeplinească toate nevoile materiale şi financiare ale comunităţii monahale de la Kutlumus şi să respecte hotărârile egumenului în ceea ce priveşte organizarea internă şi conducerea lăcaşului. În aceste condiţii, încă înainte de septembrie 1369, în relaţiile Ţării Româneşti cu Mănăstirea Kutlumus apăreau elementele unei normalizări.

În noile condiţii, se stabileau la Kutlumus mai mulţi călugări din Ţara Românească. Între aceştia, se arată în primul testament al lui Hariton, din prima parte a anului 1370, s-a numărat şi însuşi vicarul mitropolitului Yakinthos al Ungrovlahiei, „peaslăvitul protopop al Ungrovlahiei, părintele Mihail, împreună cu fratele său, ieromonahul Iacov şi cu alţii, din dorinţa de a se tunde şi a intra în rândurile noastre, căutând să ia felul de viaţă dorit de preafericitul voievod”17. Protopopul Mihail se va călugări luându-şi numele de Melchisedek18.

În acestă fază însă, se arată în al doilea testament al lui Hariton, din noiembrie 1370, „evlaviosul protopop kyr Melchisedek al preafericitului voievod, care venise, fusese tuns şi supus rânduielii severe, dar n-o putuse suporta, ci se întorsese acasă”19. Revenirea lui Mihail-Melchisedek în Ţara Românească, conchide P.Ş. Năsturel, „dovedeşte că cererea protopopului român de a trăi după idioritmie fusese respină şi că grecii de la Kutlumus încercaseră să supună pe români la viaţa de obşte”, spre nemulţumirea domnului muntean20.

În intervalul 1370-1372, se ajungea la o înţelegere între Vladislav I şi egumenul Hariton, care accepta, foarte probabil introducerea pentru călugării români a idioritmiei, ceea ce conducea la înscrierea relaţiilor dintre Ţara Românească şi Mănăstirea Kutlumus, pe un curs ascendent. În noile condiţii, înainte de 1375 revenea la Kutlumus şi fostul protopop Mihail-Melkisedek, care va juca de acum înainte un rol important în viaţa mănăstirii.

Bunele relaţii cu autorităţile de la Argeş, dezvoltate după încetarea acestui incident, l-au recomandat pe Hariton pentru funcţia de mitroplit al Ungrovlahiei, pe care o va ocupa în august 1372, la cererea adresată chiar de acestea Patriarhiei Ecumenice la moartea mitropolitului Yakinthos21. Cum noul mitropolit cumula şi funcţia de protos (đńöôďň) al Muntelui Athos, legăturile Ţării Româneşti cu Sfântul Munte şi comunitatea monahală de aici s-au intensificat şi consolidat. Credem că din acest punct de vedere nu este lipsit de importanţă faptul că după alegerea lui Hariton ca mitropolit al Ungrovlahiei şi protos al Sfântului Munte, egumen al Mănăstirii Kutlumus a devenit călugărul Mihail-Melchisedek, fostul protopop muntean, pe care în ianuarie 1375 îl aflăm în acestă funcţie22. Acesta va avea însă o soartă tragică, fiind capturat de turci în timpul uneia din incursiunile lor în zonă23.

În ceea ce-l priveşte pe Hariton, se pare că acesta s-a simţit mult mai legat de Muntele Athos decât de eparhia sa munteană. Numai aşa se explică lungile perioade de timp petrecute de el în mijlocul monahilor de aici. Aşa s-a întâmplat în vara anului 1378 când, din dispoziţia împăratului Andronikos IV Paleologos (1376-1379), acesta, împreună cu demnitarul bizantin Mihail Astras Synadenos, a judecat şi rezolvat conflictul pentru o moară de la Marmarion, dintre Mănăstirile Zographou şi Chilandari24. Fără îndoială, mitropolitul se afla la Athos încă dintr-o perioadă anterioară dispoziţiei imperiale, iar de aici va pleca direct la Constantinopol pentru a participa neîntrerupt, între 1379-1380/1381, la lucrările sinodului patriarhal. Încă o dovadă a faptului că acesta a fost mai legat de Sfântul Munte decât de Mitropolia Ungrovlahiei este aceea că la moartea sa, survenită la Constantinopol prin 1380-1381, Hariton nu a fost înmormântat în Ţara Românească ci, foarte probabil, la ctitoria sa de la Muntele Athos, pentru care trudise atâta25.

Din aceeaşi epocă datează, se pare, şi primele legături cu Marea Lavră a Sf. Athanasios. Penuria de informaţii nu ne permite însă să cunoaştem cu exactitate în ce au constat ajutoarele acordate de domnii Ţării Româneşti acestei mănăstiri, nici care a fost valoarea acestora. Unele obiecte de cult păstrate aici, datând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sunt însă expresia certă a legăturilor domnilor cu acest locaş. Astfel, o inscripţie în limba greacă pe o icoană ferecată a Sfântului Gheorghe, valorificată în istoriografia noastră de N. Iorga, îi menţionează pe „Io Vladislav, marele voievod, în Hristos Dumnezeu şi de sine stătător a toată Ungrovlahia” şi pe „Ana, preacucernica şi marea voievodeasă, în Hristos Dumnezeu credincioasă şi de sine stătătoare a toată Ungrovlahia”26.

Identificarea domnului, autorul daniei a condus la o serioasă controversă în istoriografie. Unii istorici au susţinut că este vorba de Vladislav I, alţii l-au identificat cu Vladislav II (1448-1456), iar alţii cu Vladislav III (1523-1525)27. În ceea ce ne priveşte, ne raliem acelor opinii care identifică în autorii daniei de la Marea Lavră a Sfântului Athanasios pe Vladislav I şi pe soţia sa, doamna Ana.

O serie de specialişti au suţinut că încă din epoca de debut a relaţiilor româno-athonite, pe lângă daniile voievodale, documentele încep să menţioneze şi diversele danii făcute mănăstirilor de la Sfântul Munte de diferiţi boieri şi dregători. Astfel, în anul 1372, când Vladislav I încheia lucrările de construcţii sau de renovări la Mănăstirea Kutlumus, un anume mare spătar (đńďôďóđáJáńéďň) Vulcu ar fi dăruit şi el turme de vite şi mai multe perechi de cai noii ctitorii muntene de la Muntele Athos28. P.Ş. Năsturel contestă însă veridicitatea opiniilor care susţin că diverşi potentaţi din Ţara Românească ar fi făcut danii la Sfântul Munte, conchizând că „izvoarele cunoscute deocamdată nu amintesc de niciun ajutor dat Muntelui Athos de către boierii munteni pe vremea lui Vladislav I. Totuşi – admite el – este aproape sigur că trebuie să fi fost, mai ales, daruri băneşti”29.

Mircea cel Bătrân (1386-1418) a continuat tradiţia ajutorării materiale şi financiare a Mănăstirii Kutlumus, inaugurată de înaintaşii săi. Nu cunoaştem valoarea sprijinului financiar acordat de domn mănăstirii, dar într-un hrisov din 23 iulie 1513, dat de Neagoe Basarab (1512-1521) în favoarea acesteia, se specifică faptul că „străbunul nostru Io Mircea marele voievod a refăcut sfânta şi preacurata biserică a Sfintei Transfigurări (Schimbării la Faţa, n.n.) a Dumnezeului şi Domnului nostru Isus Hristos, făcută ctitorie a Ţării Româneşti”30.

Totodată, lunga domnie a lui Mircea cel Bătrân inaugurează, în istoria legăturilor Ţărilor Române cu Muntele Athos, tradiţia marilor danii funciare, domneşti sau boiereşti, către aşezămintele monahale de aici, practică ce se va perpetua, cu intensitate mai mare sau mai mică, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Documentele de care dispunem, contemporane sau tardive, evidenţiază amploarea daniilor făcute de domni sau de dregătorii lor mănăstirilor de la Sfântul Munte. Astfel, la 22 noiembrie 1398, jupanul Aldea făcea ca danie Mănăstirii Kutlumus, satul Cireşov. În actul de donaţie al potentatului muntean se subliniază că, „râvnind împăraţilor şi domnilor, din cât mi-a dăruit Dumnezeu şi domnul Io Mircea pentru lucrurile care l-am slujit, dau Mănăstirii Sfântul Nicolae care este în Kutlumus la Cambanarit satul Cireşov să fie pomenire în toate duminicile, întâi domnului nostru Io Mircea voievod, apoi părinţilor şi celor cu el, pentru că este a noastră mănăstire”31.

Câteva luni mai târziu, Mircea însuşi făcea danie aceleiaşi mănăstiri satul Dăneşti, vecin cu Cireşovul32. Avem toate motivele să afirmăm, pe baza unor surse tardive, că daniile funciare ale domnului muntean nu s-au oprit aici. Semnificative sunt din acest punct de vedere două hrisoave date Mănăstirii Kutlumus de Neagoe Basarab. Printr-unul dintre acestea, datat la 23 iulie 1513, domnul muntean delimitează posesiunile mănăstirii, formate din satele Cireşov, Călugăreni, Maricini, Dăneşti, Uibăreşti, Laiova, Comanca, Sura, Saca, Cioara, Suhaia, Hârteşti şi Sucaia, prilej cu care lasă să se înţeleagă că acestea ar fi constituit vechi danii făcute de Mircea cel Bătrân33. Cum într-un act anterior, din 20 februarie 1512, Neagoe Basarab confirmase aceleiaşi mănăstiri satele Hârteşti, Călugăreni, Cireşovul, Dăneşti, Giurgiova, Comanca, Suhaia şi Omrazani, „vechi şi legitime” posesiuni34, considerăm că majoritatea acestor danii fuseseră făcute încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, foarte probabil, chiar de domn însuşi.

Un deceniu şi jumătate mai târziu, de la dania făcută în 1398, acelaşi dregător muntean, jupanul Aldea, reînnoia dania făcută. În actul de reconfirmare a daniei, din 21 noiembrie 1413 se arată că la cererea „atotcinstitului părinte şi duhovnic şi ieromonah kyr Ieremia”, egumenul Mănăstirii Kutlumus, „mi-am îndeplinit dorinţa ca să dau la Sfântul Munte, la Mănăstirea Sfântului arhierarh şi făcător de minuni al lui Hristos, Nicolae, care este la Kutlumus, la turn, satul Cireşov, ca să fie pomenire în fiecare săptămână, mai întâi, domnului nostru Io Mircea voievod, apoi părinţilor noştri şi mie şi soţiei mele, pentru că este mănăstirea noastră”35.

Succesorii marelui domn continuă şi ei, ba chiar amplifică, politica acordării de danii mănăstirilor de la Muntele Athos. Mănăstirea Kutlumus este în continuare beneficara celei mai mari atenţii, spre ea îndreptându-se cele mai multe şi mai consistente ajutoare. În 1433 [6941], un „Io Basarab voievod şi autocrat al Ungrovlahiei”, reconfirma printr-un hrisov vechile danii funciare primite de acest locaş36. Identificarea acestui Basarab voievod cu Alexandru Aldea, propusă de unii istorici este contestată de P.Ş. Năsturel care propune citirea anului 6984, „care răspunde anului 1476 sau 1475, care se potriveşte întocmai cu domnia lui Laiotă Basarab”, ceea ce îl determină să conchidă că Alexandru Aldea „nu a făcut danie niciodată Mănăstirii Kutlumus”37.

Un deceniu mai târziu, în 1443, Vlad Dracul (1436-1442, 1443-1447) confirmă şi extinde, printr-un hrisov, posesiunea Mănăstirii Kutlumus asupra satelor Giurgiova, Prislop, bălţile de la Sviştov pe Călmăţui, Comanca, Laiovul lui Soare, Dănăşti, Hărăteşti pe Argeşel şi Cireşovul pe Olt38. Acelaşi domn ceda mănăstirii şi dijma de la Uibăreşti, localitate situată în vecinătatea Dăneştilor, ceea ce a permis ipoteza, emisă de unii specialişti, anume că este foarte posibil ca însuşi Mircea cel Bătrân să fi cedat această dijmă Kutlumus-ului39. Câţiva ani mai târziu, în 1450, un anume Dan Vlad, care nu poate fi altul decât Vladislav II, reconfirma, la rândul său, mănăstirii toate posesiunile anterioare40.

Din prima jumătate a secolului al XV-lea datează şi legăturile Ţării Româneşti cu celelate mănăstiri de la Muntele Athos. Tot în această epocă asistăm şi la instituţionalizarea tradiţiei marilor danii în bani acordate de domnii munteni comunităţilor monahale de aici.

Primul domn muntean care stabileşte legături cu Mănăstirea Zographou este acelaşi Alexandru Aldea. Aflându-se într-o situaţie financiară grea, comunitatea monahală de la Zographou, prin trimişii săi, egumenul Moise, călugărul Iosif şi preotul Evrasios, se adresează, la începutul anului 1433, domnului Ţării Româneşti căruia îi solicită ajutorul. Printr-un hrisov emis la 9 februarie 1433, domnul hotăra să acorde în fiecare an mănăstirii suma de 3.000 asprei „ca să fie întru veşnică pomenire întru sfinţenie răposatului părinte al domniei mele Mircea voievod şi să pomenească în rugăciunile lor către Sfântul Gheorghe şi numele meu şi mă oblig în viaţa mea a o susţine într-una”41.

După dispariţia lui Alexandru Aldea, mort în 1436, se pare că ajutoarele băneşti acordate de Ţara Românească Mănăstirii Zographou încetează. Până la sfârşitul secolului al XV-lea orice alte informaţii referitoare la ele lipsesc. Cauzele care au generat această situaţie sunt dificil de identificat. Faptul s-a datorat, credem noi, foarte probabil, intrării mănăstirii sub patronajul Moldovei42.

Din prima parte a secolului al XV-lea datează, se pare, şi legăturile Ţării Româneşti cu Mănăstirea Xeropotamou. Conform opiniilor unor specialişti, care invocă un act inedit asupra căruia alţii au formulat serioase îndoieli, la 9 februarie 1433, Alexandru Aldea ar fi acordat şi acestei mănăstiri un ajutor financiar de 3.000 aspri anual43.

Ipoteticul ajutor financiar acordat de Alexandru Aldea Mănăstirii Xeropotamou, rămâne unul controversat. După părerea altor istorici, care au studiat legăturile Ţării Româneşti cu Muntele Athos, ajutorul ar fi fost acordat de Alexandru Aldea nu Mănăstirii Xeropotamou, ci Mănăstirii Simonospetra44. Până la începutul secolului următor însă, orice informaţii certe, referitoare la eventuale ajutoare muntene acordate Mănăstirii Xeropotamou lipsesc cu desăvârşire.

Încă de la mijlocul secolului al XV-lea, constatăm o creştere consistentă a ajutoarelor băneşti acordate de domnii munteni lăcaşurilor de la Muntele Athos. Valorile acestor ajutoare încep să înregistreze creşteri spectaculoase. Totodată, ele sunt extinse şi la alte lăcaşuri de cult de la Sfântul Munte, decât cele din epoca anterioară.

Unul dintre beneficiarii acestor ajutoare financiare muntene a fost Schitul Sfântul Proroc Ilie, metoc al Mănăstirii Panthocrator. Printr-un hrisov din 27 aprilie 1452, Vladislav II acorda călugărului Cosma de la schitul amintit, român de origine, ajuns mai târziu protos al Sfântului Munte, un ajutor bănesc de 10.000 aspri45. Dania este însă contestată de P.Ş. Năsturel, care consideră că ea trebuie datată la 29 august 1492 şi deci atribuită lui Vlad Călugărul46.

Moldova şi Muntele Athos. Contrar celor afirmate de N. Iorga că „niciun domn al Moldovei n-avusese până la 1466 legături cu Athosul”47, acestea au fost totuşi stabilite încă din deceniul 2 sau 3 al secolului al XIV-lea. Iniţiatorul lor a fost Alexandru cel Bun. Spre deosebire de cele ale Ţării Româneşti, legăturile Moldovei cu Muntele Athos s-au menţinut însă la un nivel scăzut pe toată durata primei jumătaţi a secolului al XV-lea.

În acestă epocă, atenţia domnilor Moldovei s-a concentrat cu precădere asupra Mănăstirii Zographou. Cu toate acestea, nici alte locaşuri de la Sfântul Munte nu au fost uitate, dar ajutoarele primite de ele au fost însă infime.

Conform lui A.D. Xenopol, în anul 1411, Alexandru cel Bun făcea Mănăstirii Zographou o danie de 3.000 aspri48. Din păcate însă, informaţia nu poate fi verificată documentar, ceea ce aruncă o urmă de îndoială asupra veridicităţii sale. În consecinţă, în ceea ce ne priveşte, nu excludem posibiliatea unei confuzii făcute de A.D. Xenopol şi de adepţii teoriei sale între Alexandru cel Bun şi Alexandru Aldea, domnul Ţării Româneşti, care ştim că a făcut Mănăstirii Zographou, cam în aceeaşi epocă, o danie de o valoare identică.49.

Dacă dania din 1411 rămâne discutabilă, un act publicat de M. Beza pare a confirma ca cert faptul că Alexandru cel Bun a făcut danii Mănăstirii Zographou. Conform actului în discuţie, în 1429 Alexandru cel Bun închina mănăstirii, pentru soţia sa, doamna Marina, moşia Căpriana din Basarabia50. P.Ş. Năsturel contestă însă existenţa acestei danii. El îşi justifică opinia prin faptul că „Alexandru cel Bun a făcut nişte danii doamnei sale, printr-un hrisov din 1429. Mai târziu, aceste moşii au ajuns în stăpânirea Mânăstirii Căpriana, iar când acest lăcaş a fost închinat de către Constantin Vodă Cantemir Mânăstirii Zografu, în 1698, arhiva mânăstirii moldoveneşti a ajuns în mâinile noilor ei stăpâni, călugării athoniţi, care luară şi păstrară la ei hrisovul cel vechi al voievodului Alexandru cel Bun”, şi conchide că „Alexandru cel Bun nu a fost începătorul legăturilor Moldovei cu Zografu”51.

La rândul său, N. Iorga valorifică o inscripţie în limba greacă de pe icoana Hodeghiei Panthanassa de la Mănăstirea Grigoriou, având următorul conţinut: „Rugăciunea preacuvioasei doamne Maria Asanina Paleologhina, doamna Moldovlahiei”52. Pe baza ei, savantul român afirma într-un studiu încă de la începutul secolului al XX-lea, „cred deci că această Marie a fost soţia unui domn moldovean dinaintea lui Ştefan cel Mare, căci se cam cunosc doamnele din al XV-lea veac” şi, identificând doamna în cauză cu o rudă a lui Alexandru cel Bun, trăgea concluzia că „am avea deci astfel cea dintâi legătură între Moldova şi Athos”53.

Identificarea făcută de N. Iorga rămâne însă discutabilă. Ea este, de altfel, contestată de numeroşi specialişti, dintre cei care au studiat acestă problemă; nici aceştia nu au ajuns însă la o opinie comună. Această „doamnă a Moldovlahiei” a fost identificată, fie cu Maria de Mangop, soţia Ştefan cel Mare, fie cu soţia lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, fie cu o descendentă a familiei greceşti Asanis-Paleologos, sau chiar cu Maria-Voichiţa, ultima soţie a lui Ştefan cel Mare54.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că cea mai plauzibilă identificare este cea cu Maria de Mangop. Nu putem însă exclude în totaliate posibilitatea ca respectiva „doamnă a Moldovlahiei” să fie soţia sau chiar mama unuia dintre numeroşii domni ai Moldovei din prima jumătate a secolului al XV-lea, despre familiile cărora cunoaştem atât de puţine lucruri. Rămâne ca cercetări viitoare să facă lumină deplină şi în această problemă.

Timp de trei decenii şi jumătate, pe fondul crizei şi instabilităţii politice din Moldova, ce a urmat morţii lui Alexandru cel Bun (1431), legăturile acestui stat cu Muntele Athos au înregistrat un puternic reflux, până la a înceta cu totul în deceniile 4-7 ale secolului al XV-lea. La 26 mai 1442, la începutul celei de-a treia domnii, Ştefan II acordă sau confirmă o danie anterioară făcută Mănăstirii Zographou. „A binevoit domnia mea, cu bunăvoinţa noastră şi cu inima curată şi prealuminată şi din toată buna voia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu – se precizează în document – să dea domnia mea acest înscris şi poruncă egumenului de la Zographi şi tuturor fraţilor celor întru Hristos [care trăiesc] în lăcaşul sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţe Gheorghe de la Sfântul Munte. De aceea [din]…şi sfântului mare mucenic şi purtător de biruinţe Gheorghe întărirea noastră şi pentru sufletul nostru…şi în acest veac şi în acel viitor să se facă milostenie…în fiecare an să dăm…îi miluim şi le dăruim lor…”55.

Din nefericire însă, degradarea gravă a documentului în părţile cele mai importante ale conţinutului său (textul pierdut l-am înlocuit cu puncte de suspensie), nu ne permite să constatăm nici felul daniei, nici valoarea acesteia. Credem însă că este vorba, atât de o confirmare a uneia mai vechi, la care se referă formula „întărirea noastră”, precum şi de acordarea unui ajutor bănesc anual la care considerăm că face trimitere fragmentul de text „în fiecare an să dăm”. Totodată, nu excludem nici posibilitatea ca formula „le dăruim lor”, conservată în document, să facă trimitere şi la o eventuală danie funciară acordată de Ştefan II însuşi cu acest prilej.

După această dată, timp de circa două decenii şi jumătate nu mai dispunem de informaţii asupra legăturilor Moldovei cu Muntele Athos, ceea ce permite concluzia că, foarte probabil, acestea s-au întrerupt. Ele vor fi reluate abia la mijlocul deceniului 7 al secolului al XV-lea, după urcarea pe tron a lui Ştefan cel Mare şi numai după consolidarea domniei sale pe plan intern.

Prof. dr. VASILE MĂRCULEŢ

NOTE

1 P.Ş. Năsturel, în Tabor, 3, 2008, p. 23.

2  DRH , D, p. 60-61, doc. 32.

3 P.Ş. Năsturel, în Tabor, 3, 2008, p. 23.

4 Ibidem, p. 24.

5 Idem, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 94.

6 FHDR, IV, p. 280-281/Acte de la Cutlumus.

7 G.I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 239, 241, 250.

8 FHDR, IV, p. 286-287/Acte de la Cutlumus.

9 Ibidem, p. 280-281.

10 Ibidem.

11 Ibidem.

12 Ibidem, p. 296-297.

13  DRH , B, p. 29, doc. 21.

14 FHDR, IV, p. 280-305/Acte de la Cutlumus.

15 Ibidem, p. 300-301; vezi şi p. 290-293.

16 Ibidem, p. 302-303; vezi şi p. 292-293.

17 FHDR, IV, p. 290-291/Acte de la Cutlumus; Cf. P.Ş. Năsturel, în Tabor, 3, 2008, p. 24.

18 P.Ş. Năsturel, în Tabor, 3, 2008, p. 24.

19 FHDR, IV, p. 300-301/Acte de la Cutlumus.

20 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, vol. I, Bucureşti, 2007, p. 462.

21 DIR, B, p. 25-27, doc. 19.

22 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 463; Idem, în Tabor, 3, 2008, p. 24; Cf. S. Kadas, Mont Athos, Athčnes, 2005, p. 70, unde susţine că monahul muntean Mihail-Melchisedek a devenit egumen al Mănăstirii Kutlumus numai la moartea lui Cheriton, produsă prin 1380-1381.

23 S. Kadas, op. cit., p. 70.

24 FHDR, IV, p. 306-307/Documente de la Zographou.

25 N. Şerbănescu, în BOR, LXXVII, 1959, 7-10, p. 736.

26 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914), p. 459-460.

27 Pentru prezentarea întregii controverse, vezi: P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 464-468.

28 T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu, 1941, p. 252; G.I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 252.

29 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 470.

30 DIR, B, I, p. 78-82, doc. 79.

31 Gr. Nandriş, Documente româneşti în limba slavă din mănăstirile Muntelui Athos (1372-1658), Bucureşti, 1937, p. 245-246; Apud T. Bodogae, op. cit., p. 175-176.

32 Ibidem, p. 246-248; P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 97. Vezi şi DIR, B, p. 156, doc. 153, unde hrisovul dat de Laiotă Basarab mănăstirii, în 1475 sau 1476, menţionează „Dăneştii cu hotarul, cât [a dăruit] Mircea voievod”.

33 DIR, B, I, p. 78-82, doc. 79.

34 Ibidem, p. 75-76, doc. 75.

35 Ibidem, p. 66-67, doc. 51. Unii specialişti consideră actul ca fiind unul şi acelaşi cu cel din 1398, opinie care, după părerea noastră, nu corespunde adevărului.

36 Ibidem, p. 156, doc. 153.

37 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 475-476.

38 Hurmuzaki, XIV/1, p. 40, doc. LXXXII.

39 P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 97, n. 18.

40 Hurmuzaki, XIV/1, p. 40, doc. LXXXIII.

41 T. Bodogae, Ajutoarele româneşti, p. 214.

42 V. Mărculeţ, Statele medievale româneşti şi formaţiunile de origine bizantină (sec. XIII-începutul sec. XVI), Sibiu, 2003, p. 85.

43 Cf. Ibidem, p. 198; Cf. C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II: De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 11; Cf. G.I. Moisescu, în Ortodoxia, V, 1953, 2, p. 255; Cf. P.Ş. Năsturel, în RESEE, II, 1964, 1-2, p. 103.

44 A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 2001, p. 81, n. 246, unde consideră că dania a fost făcută Mănăstirii Simonospetra.

45 Hurmuzaki, XIV/1, p. 40, doc. LXXXIV.

46 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 478.

47 N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914), p. 466.

48 A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. III: De la moartea lui Petru Rareş până la Matei Basarab şi Vasile Lupu, Bucureşti, 1988, p. 340; N.V. Pandea, Legea strămoşească, Blaj, 2000, p. 57.

49 Cf. V. Mărculeţ, op. cit., p. 110, n. 36.

50 M. Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, 1935, p. 39.

51 P.Ş. Năsturel, în Românii şi Muntele Athos, p. 476-477.

52 Apud N. Iorga, în AARMSI, s. II, t. XXXVI, 1913-1914 (1914), p. 466; Apud Şt. S. Gorovei, în Maria Magdalena Székely, Şt. S. Gorovei, Maria Asanina Paleologhina. O prinţesă bizantină pe tronul Moldovei, Sf. Mănăstire Putna, 2006, p. 72.

53 Ibidem.

54 Pentru diferitele identificări propuse, vezi: Al. Elian, în Cultura moldovenească în timpul lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1964, p. 164; Şt. S. Gorovei, în MI, VIII, 1974, 2(83), p. 16; Idem, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 70-71; Idem, în Şt. S. Gorovei, în Maria Magdalena Székely, Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 73-75, cu discutarea opiniilor exprimate de autori; S.M. Pelekanidis, The Tresaures of Mount Athos, vol. I, Athčnes, 1975, p. 357-359; A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 2001, p. 213-214, n. 37.

55 DIR, A, I, p. 181-182, doc. 217.