|
Cu un trecut de aproape trei ori milenar (prima sa atestare datează din
anul 777 a.Hr., aceasta fiind şi prima atestare scrisă a pământului
românesc în literatura antichităţii) şi începuturi ce se
pierd în negura miturilor şi legendelor antichităţii, înfruntând
numeroase vicisitudini (dovedind, într-o manieră particulară,
justeţea vechii zicale „sunt fata locorum”!), Insula
Şerpilor a fost, este şi rămâne şi pe mai departe -
în ciuda statutului său juridic schimbător - parte organică
a vechii vetre carpato-danubiano-pontice.
Înţelegerea corectă a „istoriei” acestui colţ al pământului
românesc trebuie să plece de la faptul că din punct de
vedere juridic, al apartenenţei teritoriale, Insula Şerpilor a
urmat îndeaproape soarta gurilor Dunării.
Întrucât dreptul natural a premers dreptul scris, din timpuri imemoriale,
Insula Şerpilor, situată geografic în faţa braţului
Sulina, a fost parte organică a pământului românesc.
(Insula Şerpilor este situată la 45°15’53'’ lat.N şi 30°14’41'’
long.E, la N-E de oraşul Sulina, altfel spus în estul Deltei, în faţa
braţului mijlociu al Dunării; între Insula Şerpilor şi
uscat distanţa este de cca.45 km - 22 Mm; suprafaţa Insulei
Şerpilor este de cea. 17 ha); privită de la mare distanţă,
ea oferă imaginea unei mici şi solitare stânci, de formă
convexă; din apropiere, ea apare ca o stâncă uriaşă
care se luptă cu valurile ce o lovesc necontenit; privită de
sus, Insula Şerpilor are forma unui patrulater din piatră cu
laturile neregulate, în formă de X, cu un promontoriu/peninsulă
în colţul său N-E)
Până la 1857 nici un tratat juridic internaţional nu a consemnat-o nominal
ca aparţinând altcuiva, ea rămânând de jure pământ
românesc.
Tratatele de pace din 1812,1829 şi 1856 nu au consemnat Insula Şerpilor,
Imperiul otoman şi Imperiul ţarist nefiind în măsură
să se prevaleze de existenţa unui tratat care să le
consacre dreptul juridic asupra ei, sau faptul că una dintre puteri
ar fi cedat-o celeilalte în mod legal; ca atare, ea a rămas de
jure, pământ românesc!
Ascensiunea politică, militară şi economică a Rusiei,
dublată de o politică expansionistă ce viza gurile Dunării,
Marea Neagră şi strâmtorile sale, tendinţele expansioniste
antiromâneşti urmărite de Austria, pe de o parte, iar pe de altă
parte declinul general şi politica de cedări repetate practicată
de Imperiul otoman, numeroasele războaie dintre cei trei protagonişti
- multe desfăşurate pe pământ românesc, soldate cu grele
şi grave pierderi umane şi materiale -, au reprezentat contextul
general dar şi cauzele care au făcut posibil modificarea repetată
a statutului juridic al insulei.
“Diplomaţia” marilor protagonişti ai acestui “joc”, a
oscilat permanent între forţa dreptului şi dreptul forţei,
după cum le-au dictat interesele.
În urma războiului ruso-turc din 1806-1812, Rusia victorioasă
smulgea Turciei
dreptul de a naviga pe Dunăre, braţul Chilia (devenind pentru
prima dată riverană în zonă), Basarabia, precum şi
singura noastră insulă din Marea Neagră, Insula Şerpilor
(Anexarea insulei a fost un act de forţă, lipsit de orice
temei juridic sau drept istoric, care nu poate fi în timp generator de
drepturi câştigate, deoarece „Nemo sue jure moli uti debet”!).
În decurs de doar 17 ani, Rusia ţaristă a reuşit să
smulgă Imperiului otoman - acesta făcând cesiuni teritoriale la
care nu avea dreptul! - cele trei braţe ale Dunării
(Chilia-1812, Sulina-1826 şi Sfântu Gheorghe-1829), devenind stăpâna
gurilor Dunării, a Deltei Dunării şi ostroavelor sale.
Aceste rapturi de teritorii româneşti au avut consecinţe negative
asupra intereselor noastre generale atât în bazinul gurilor Dunării,
cât şi în bazinul nord-vestic al Mării Negre (Gurile Dunării,
Strâmtorile, Peninsula Crimeea şi Insula Şerpilor au
reprezentat de-a lungul timpului poziţii „cheie” privind
geopolitica zonei Mării Negre).
Trei momente importante - Bucureşti-1812, Akkermann-1826 şi
Adrianopol-1829 - au marcat fixarea Imperiului ţarist ca factor de
putere în zonă (până la războiul Crimeii).
Congresul de pace din 1856 şi tratatul încheiat în urma războiului
Crimeii (1853-1856) - „cel mai favorabil tratat dintre toate care
s-au încheiat pentru Turcia” - au făcut ca importante părţi
ale pământului românesc (Dobrogea, Delta Dunării ş.a.) să
rămână sub suzeranitatea Imperiului otoman.
Conferinţa de la Paris - a puterilor semnatare a Tratatului de pace din 1856 -
s-a încheiat cu primul document de drept internaţional care s-a
referit în mod expres la Insula Şerpilor - „Protocole relatif aux
limites de la Rusie et de la Turquie vers Bolgrade et Pile des Serpents”
(6 ianuarie 1857) - : „(...) comme les traites conclus
anterieurement entre la Russie et la Turquie, garde le silence sur le sort
de l’île des Serpents, il convient de considerer cette île
comme une dependance du Delta du Danube et qu’elle doit, en conséquence,
en suivre la destination “.
Ultima parte a prevederii din acest Protocol, demonstrează fără
echivoc faptul că marile puteri, în ciuda drepturilor noastre
istorice, au dat câştig de cauza Imperiului otoman: primind Delta
Dunării, acesta a intrat automat şi în posesia Insulei Şerpilor.
În perioada 1857-1878, dominaţia otomană asupra insulei a fost
una formală, ea rămânând un reper natural pentru navigaţia
în zona vestică a Mării Negre.
După războiul de independenţă, conform art. XLVI al
Tratatului de pace de la Berlin (1878) „ Les îles formant le
delta du Danube ainsi que l’île des Serpents, le sandjak de
Toulcha comprenant les districts (cazas) de Kilia, Soulina, Mahmoudie,
Isaktcha, Toultcha, Babadagh, Hirsovo, Kusîendje, Medjidie son reunis
ŕ la Roumanie. (...)”.
Nevoită să suporte racilele noii „ordinii” politice instituite
pe bătrânul continent, ca ţară europeană implicată
activ în evenimentele în derulare, România n-a putut evita postura de
victimă a politicii de compensaţii practicată de marile
puteri ale timpului.
Formalităţile oficiale de reunire a Insulei Şerpilor cu România
au avut loc pe 12 aprilie 1879, în fruntea delegaţiei române care a
oficiat acest act aflându-se generalul (medic) Carol Davila.
În urma primului război mondial, la 28 octombrie
1920, a avut loc semnarea Tratatului de pace de la Paris, întrucât
nu s-a ajuns la încheierea unui tratat între România şi Rusia
Sovietică, tratatul s-a semnat între Marea Britanie, Franţa,
Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România, pe de altă
parte, prin el recunoscându-se suveranitatea României asupra
teritoriului dintre Prut, Nistru şi Marea Neagră: „(…)
fiind bine stabilit că fruntariile definite prin acest Tratat,
precum şi suveranitatea României asupra teritoriilor pe care le
cuprinde (inclusiv Insula Şerpilor - n.n.), nu vor
putea fi puse în discuţiune (...)”.
În notele ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie 1940 Insula Şerpilor
nu a apărut menţionată.
În timpul celui de-al doilea război mondial, în ultimele zile ale
lunii august 1944, insula a fost ocupată de unităţi ale
marinei militare sovietice.
În toamna anului 1945, a avut loc, la Sulina, operaţiunea de fixare a
frontierei maritime între U.R.S.S şi România, de doi ofiţeri
hidrografi sovietici. „Am asistat - declară ofiţerul de
marină român trimis să asiste la „operaţiune”
(Cpt.R1(r) Constantin Necula) - la fixarea unilaterală a
frontierei de către cei doi ofiţeri hidrografi sovietici, fără
a fi consultat şi fără a semna vreun document(...). Traseul
frontierei [braţul Musura - o geamandură ancorată la
cca. o milă marină spre nord de portul Sulina şi apoi spre
est] „era astfel fixat, ca Insula Şerpilor să rămână
la nordul liniei ce pleca de la geamandură spre est, deci în zona
sovietică. În tot timpul întâlnirii de la Sulina nu s-a pomenit
nimic despre insulă!..((..)”!
Semnarea Tratatului de pace din 10 februarie 1947 de către România, pe
de o parte, şi Puterile Aliate, pe de altă parte - între
acestea numărându-se U.R.S.S.- ul şi Ucraina! -, ratificarea
acestui Tratat de Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S.- ului (la 29
august 1947), precum şi de celelalte state semnatare ale Tratatului,
constituie tot atâtea recunoaşteri ale faptului că în anul
1947 Insula Şerpilor aparţinea - de jure - României.
Conform art.1 al Tratatului de pace (Anexa
l - Harta frontierelor României), frontiera dintre România şi
U.R.S.S. în sudul Basarabiei era fixată pe braţul Chilia până
la vărsarea acestuia în Marea Neagră, apoi în largul mării
la nord de Insula Şerpilor, ceea ce adeverea faptul că Insula
Şerpilor era parte integrantă a teritoriului României. Practic,
era menţinut statutul juridic stabilit prin Tratatul de pace de Ia
Berlin (1878), recunoscut prin Tratatul de pace de la Paris (1920),
nemodificat în urma notelor ultimative sovietice din 26 şi 28 iunie
1940.
Aceasta era situaţia de jure, întrucât de facto, între
august 1944 - februarie 1948 insula s-a aflat (ca de altfel întreaga
ţară) sub ocupaţie militară sovietică.
Harta frontierelor României (Anexa nr.1), nu preciza în detaliu, ci la
modul general, traseul frontierei de stat dintre România şi
U.R.S.S., ceea ce constituia o lipsă gravă care impunea
precizarea şi descrierea amănunţită a acesteia într-un
act oficial bilateral.
Întrucât Tratatul de pace intrase în vigoare la 15 septembrie 1947, la
invitaţia Kremlinului, o delegaţie română condusă de
primul ministru dr.Petru Groza, a purtat „negocieri” la Moscova între
2-4 februarie 1948. „Tratativele” de la Moscova, desfăşurate
într-un ritm alert, sub bagheta unui maestru internaţional al
rapturilor teritoriale, V.M.Molotov, erau „faţada” oficială
în spatele căreia românii erau puşi în faţa unui nou
dictat, în situaţia de a accepta satisfacerea noilor pretenţii
teritoriale ale U.R.S.S.- ului.
La 4 februarie 1948, la Moscova, delegaţiile României şi
U.R.S.S.- ului au semnat un „Protocol referitor la precizarea
parcursului liniei frontierei de stat (...)”, în care se preciza că:
„(...) b. Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră,
la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul
Uniunii R.S.S.(...)”.
Ulterior nici una dintre părţi nu a ratificat acest protocol!
El marca nu doar o nouă anexare de teritorii româneşti, un nou
„succes” al politicii stalinisto-molotoviste - care se adăuga
celorlalte rapturi pe care sovieticii le făcuseră din trupul României,
tot prin forţă, în iunie 1940, toamna lui 1940 şi august
1944-, ci şi prima încălcare gravă a Tratatului de pace
din 10 februarie 1947, apariţia pe harta politică a Europei a
primului stat postbelic revizionist - U.R.S.S.- ul.
La 23 mai 1948, pe Insula Şerpilor, a fost semnat un proces verbal
de predare-primire a insulei, în el era consemnat faptul că
insula „ a fost înapoiată (sic!) Uniunii Sovietice de către
Republica Populară Română si încadrată în teritoriul
Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste.(...)”.
Cei doi termeni - „intră” şi „înapoiată” -
sunt suficient de elocvenţi; precizăm că nu se putea înapoia
unui stat un teritoriu care nu i-a aparţinut niciodată,
asupra căruia acesta nu a avut niciun titlu juridic!
Ceea ce s-a întâmplat ulterior cu insula, evidenţiază uriaşa
disproporţie între suprafaţa sa (17 ha) şi rolul
militaro-politico-economic jucat.
Retrospectiva anilor 1944-1991/2009 relevă faptul că importanţa
militaro-economică a Insulei Şerpilor a cunoscut o inversiune
generată de evoluţia evenimentelor care au avut loc în Europa
acestei perioade: importanţa militară mare în trecut a devenit
mult mai mică astăzi, în timp ce importanţa economică,
simbolică în primii ani de după război, a devenit foarte
mare în ultimele decenii.
Dintr-o oază de linişte şi pace, un adevărat
“paradis” al păsărilor migratoare, un reper maritim natural,
insula a fost deturnată de la rosturile sale ancestrale, fiind
transformată într-un puternic şi performant complex militar, într-o
bază militară cheie, iniţial pentru sistemul geostrategic
sovietic, iar mai apoi şi pentru cel al Tratatului de la Varşovia.
Beneficiind de o poziţie geografică şi strategică
favorabilă - pentru zona gurilor Dunării, bazinul nord-vestic al
Mării Negre, pentru această mare în ansamblul său -,
importanţa militară în deceniile care au urmat anexării, a
crescut continuu. La aceasta au contribuit îndeosebi radarele
(radiolocatoarele) de mare putere, cu rază lungă de acţiune,
utilizate pentru dirijarea şi controlul armamentului clasic şi
convenţional.
Considerând insula un pământ anexat pentru vecie, tot ceea ce au făcut
sovieticii în plan militar pe insulă, 1-au făcut de pe poziţiile
de mare putere militară a lumii.
Apariţia postbelică a N. A.T.O şi a Tratatului de la Varşovia,
declanşarea şi exacerbarea războiului “rece” şi a
cursei înarmărilor, au contribuit la creşterea simţitoare
a importanţei strategico-militare a insulei, a importanţei
geopolitice a Mării Negre şi zonelor adiacente.
Această mică insulă n-a rămas în afara cursei înarmărilor,
dimpotrivă, dată fiind poziţia geostrategică, a
devenit un important obiectiv militar; deţinerea acestei insule bine
echipată militar cu instalaţii de urmărire aero-navală,
de dirijare a zborurilor militare şi a altor categorii de armament de
la bazele militare sovietice, permitea urmărirea atentă a mişcărilor
aero-navale din flancul sudic al N.A.T.O, mişcările adversarului
în bazinul sud-estic al Mării Negre; deţinând acest veritabil
cap de pod, sovieticii controlau coastele estice ale României, Bulgariei,
respectiv bazinul vestic al Mării Negre, gurile Dunării şi
traficul pe o bună porţiune a bătrânului fluviu.
Insula Şerpilor, devenită peste noapte un important obiectiv
militaro-strategic sovietic, tot peste noapte a devenit un mare
“ghimpe” în coasta estică a României.
În mod cert, în anul 1948 sovieticii au urmărit, în primul rând,
interese strategico-militare, fără a neglija însă
interesele economice de perspectivă.
Datorită acestor interese, fără consultări sau tratative
cu România, ale cărei interese militaro-economice se aflau în joc,
în cursul anului 1949 sovieticii au fixat unilateral limita apelor
teritoriale ale Insulei Şerpilor la 12 Mm (22.224 m), întrucât între
ţărmul românesc şi Insula Şerpilor distanţa era
de cca.22 Mm, prin actul unilateral al sovieticilor, ţara noastră
a pierdut din apele sale teritoriale cca.3 Mm! O mică insula (1,7 km2), a ajuns să aibă ape teritoriale mai mari
ca ale României!
După ocuparea (în 1812 şi august 1944) şi anexarea
„oficială” a Insulei Şerpilor (4 februarie 1948), fixarea
limitei apelor teritoriale la 12 Mm (1949), a fost a patra mare “lovitură”
pe care ruşii/sovieticii au dat-o României în legătură cu
această insulă.
Între august 1944 (4 februarie 1948) - 8 decembrie 1991 (data dispariţiei
oficiale a U.R.S.S.- ului de pe harta politică a lumii), Insula
Şerpilor s-a aflat, de facto, sub controlul sovieticilor.
Ucraina (fosta Republică Sovietică Socialistă Ucraineană din
perioada 1922-16 iulie 1990), în urma înţelegerilor cu Federaţia
Rusă - o altă „moştenitoare” a fostei U.R.S.S. - a
anexat toate teritoriile româneşti răşluite de U.R.S.S. de
la România în perioada 1940-1948, inclusiv Insula Şerpilor.
Era a cincea mare lovitură dată românilor de sovietici/ruşi
(şi ucraineni) în legătură cu Insula Şerpilor.
Este indiscutabil faptul că după 1991 raporturile româno-ucrainene
au fost şi sunt grevate de numeroase şi spinoase diferende, între
acestea numărându-se: „problema” sudului Basarabiei, nordului
Bucovinei, Ţinutului Herţa şi Insulei Şerpilor; situaţia
minorităţii române din Ucraina; frontiera pe braţul Chilia
şi construirea de către Ucraina (pe pământ istoric românesc)
a canalului Dunăre - Marea Neagră (Bâstroe); refuzul Ucrainei
de a despăgubi România pentru investiţiile făcute la
combinatul minier de la Krivoi Rog; delimitarea zonelor economice
exclusive, a platoului continental al celor două ţări în
Marea Neagră (diferend ajuns la Curtea Internaţională de
Justiţie de la Haga şi încheiat pe 3 februarie 2009, în
favoarea României); ş.a.
Simpla lor enumerare demonstrează fără echivoc că niciodată
de-a lungul istoriei sale multimilenare, România nu a avut cu nici unul
dintre vecinii săi atâtea „probleme” câte are cu Ucraina, stat
apărut pe scena politică a Europei abia în 1991!
În martie 1995 au fost demarate oficial tratativele româno-ucrainene vizând
semnarea unui tratat între cele două ţări. Acesta a fost
parafat la Kiev, la 3 mai 1997, de miniştrii de externe Ghenadi
Udovenko şi Adrian Severin. La 2 iunie 1997, la Neptun, preşedinţii
Emil Constantinescu şi Leonid Kucima au semnat acest document, precum
şi un Acord conex.
Şochează şi ridică serioase semne de întrebare maniera
cum a fost negociat, graba cu care a fost încheiat, precum şi
cu ce rezultate! Pe ansamblu este un tratat revoltător, iar
din punct de vedere teritorial este un act de trădare a intereselor
naţionale ale României!1 Prin
Tratat, semnat sub presiunea grabei, noi am lăsat Ucrainei nordul
Bucovinei, sudul Basarabiei şi Ţinutul Herţei, iar ea ne-a
luat nouă Insula Şerpilor. Altfel spus, noi am dat totul şi
nu am primit nimic, în timp ce ucrainenii nu au dat nimic şi au luat
totul!
Legat de cedarea Insulei Şerpilor în favoarea Ucrainei, nu putem omite
„contribuţia” decisivă pe care a avut-o ministrul de externe
Adrian Severin. Aceasta ne este relevată din interiorul M.A.E., de
prof.dr. Aurel Preda, ex-ambasador şi expert în drept internaţional,
specialist pe spaţiul estic (în 1997 director adjunct al Direcţiei
Tratate): În luna mai 1997, la sfârşitul negocierii Tratatului a
avut loc operaţiunea de colaţionare a textelor din cele două
limbi ale partenerilor - o operaţiune tehnică [se verifica
doar corectitudinea lingvistică a documentului în ambele limbi;
nimeni nu mai face modificări] -, iar cutuma este de nerevenire
asupra textului negociat deja până la acel stadiu. La această
operaţiune participau membri ai celor două delegaţii care
se aflau chiar în sediul MAE de la Bucureşti. (...). Pe lângă
Tratat, tema Insulei Şerpilor apare în Acordul conex - care face
parte componentă din Tratat, dar nu a fost trecut prin Parlament
deoarece exista temerea că ar fi fost contestat de
parlamentari.(...). Acordul conex constituia praf în ochi, având ca
scop ascuns, de fapt, recunoaşterea graniţelor Ucrainei, deci
reconfirmarea liniei Kalinin (...). Severin a intrat în camera de la
MAE unde se executa colaţionarea textului Acordului şi a
spus că [România mai] are o propunere, la care Buteiko,
şeful delegaţiei ucrainene, a avut un gest nervos, trântindu-şi
ochelarii pe masă [ministrul român de externe încălcase
cutuma]. Propunerea adresată de ministrul de Externe român a
fost: în rândul patru de jos se pune virgulă2,
după Insula Şerpilor, şi se adaugă „care aparţine
Ucrainei”3.
Lui
Buteiko nu i-a venit să creadă şi s-a adresat în rusă
- „pavtarite pajalusta” (repetaţi, vă rog!), iar
Severin a reiterat fraza, după care Buteiko a reluat discuţia,
în engleză, murmurând: Isle of Serpents, comma, „belongs to
Ucraine”!
Situaţia în care s-a ajuns, dublată de o analiză
juridico-istorică făcută sine ira et studio, demonstrează
fără echivoc că toate actele juridice bilaterale
posterioare Protocolului din 4 februarie 1948 - indiferent între cine, de
cine, când, unde şi cum au fost semnate -, rămân acte
subsecvente unui act (4 februarie 1948) lovit de nulitate absolută ab
initia, prin urmare ele sunt nule de drept, lipsite de forţă
juridică în ceea ce priveşte Insula Şerpilor. Pe cale de
consecinţă, potrivit normelor dreptului internaţional,
Insula Şerpilor a fost, este şi rămâne, de jure, teritoriu
(pământ) românesc!
Ceea mai spinoasă problemă bilaterală - până la 3
februarie 2009! - a vizat încheierea unui tratat privind delimitarea
zonei economice exclusive şi a platoului continental al celor două
ţări în Marea Neagră.
Primele negocieri care au vizat delimitarea platoului continental al Insulei
Şerpilor au avut loc între anii 1967-1987, între România şi
URSS. După 20 de ani şi 10 runde de negocieri, acestea au fost
întrerupte, neajungându-se la un acord acceptabil pentru părţi.
După 1991 - după ce “succesoarea” Ucraina a anexat în grabă
Insula Şerpilor (şi alte teritorii româneşti) -, partea
română a reluat tratativele privind delimitarea platoului
continental şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră,
de data aceasta cu noul stat apărut pe harta politică a Europei4.
Negocierile dintre România şi Ucraina privind încheierea unui acord
bilateral pentru delimitarea platoului continental şi a zonelor
economice exclusive au avut loc atât în contextul negocierii Tratatului
politic de bază din 1997 (anterior finalizării acestuia), cât
şi ulterior, în perioada 1998-2004.
La 2 iunie 1997 a fost semnat Tratatul cu privire la relaţiile de
bună vecinătate şi cooperare dintre România şi
Ucraina (Tratatul politic de bază) şi Acordul conex (Tratatului
politic de bază), încheiat prin schimb de scrisori între miniştrii
de Externe român şi ucrainean (Adrian Severin şi Ghenadi
Udovenko). Prin cele două documente (intrate în vigoare la 22
octombrie 1997), părţile s-au angajat să ajungă la
un încheierea acord cu privire la delimitarea platoului continental
şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră
(În art.2 al Tratatului de bază din 2 iunie 1997 s-a stabilit
necesitatea încheierii unui tratat separat privind ‘’’problema
delimitării platoului lor continental şi a zonelor economice
exclusive în Marea Neagră pe baza principiilor şi procedurilor
convenite printr-un schimb de scrisori între miniştrii de Externe,
efectuat odată cu semnarea prezentului Tratat, înţelegerile
convenite în acest schimb de scrisori vor intra în vigoare simultan cu
intrarea în vigoare a acestui Tratat”. Obiectivul apare înscris
şi în art.1 al Acordului conex).
România şi Ucraina au căzut de acord asupra principiilor de drept
internaţional pe baza cărora să se facă delimitarea
platoului continental şi a zonelor economice exclusive. Conform
art.4 al Acordului conex, în procesul de delimitare cele două state
s-au obligat să aplice:
Ř
principiul
încorporat în art.l21 al
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra dreptului mării (din
10 decembrie 1982), aşa cum este el aplicat în practica statelor
şi jurisprudenţa internaţională
Ř principiul
liniei de echidistanţă în
zona de delimitat unde ţărmurile sunt limitrofe şi principiul
liniei mediane în zonele unde ţărmurile sunt faţă
în faţă
Ř
principiul
echităţii şi metoda
proporţionalităţii, aşa
cum sunt aplicate în practica
statelor şi în hotărârile instanţelor internaţionale
cu privire la delimitarea zonelor economice exclusive şi a platoului
continental
Ř
principiul
potrivit căruia nici o parte Contractantă
nu va contesta suveranitatea celeilalte părţi asupra oricărei porţiuni din teritoriul
acesteia adiacent zonei de delimitat
Ř
principiul
luării în consideraţie a circumstanţelor speciale din zona
de delimitat.
Din cele de mai sus rezultă că Acordul bilateral constituia lex
specialis pentru Părţile Contractante, că delimitarea
trebuia făcută conform celor cinci principii asumate de comun
acord. Ulterior, Ucraina nu a respectat principiile din art.4 al
Acordului conex!
Aspectele cu privire la care poziţiile părţilor au rămas
constant divergente (ireconciliabile) au privit:
Ř
metoda de delimitare (care
trebuia folosită pentru delimitare, respectiv localizarea punctului
de unde ar fi trebuit să înceapă delimitarea); partea română
a pledat pe toată durata negocierilor pentru aplicarea unei
metode conforme
dreptului internaţional, practicii şi jurisprudenţei
în materie, folosită în majoritatea acordurilor bilaterale încheiate
în domeniu - adică metoda Curţii Internaţionale de Justiţie,
cunoscută sub denumirea de “metoda echidistanţa/mediana
- circumstanţe speciale/relevante’’; neacceptarea de către
Ucraina a metodei CIJ de delimitare, propusă de România în perioada
negocierilor, a condus la eşecul acestora.
Ř
chestiunea stabilirii ţărmurilor relevante între care să
se facă delimitarea (statutul
pe care părţile au înţeles să-1 atribuie Insulei
Şerpilor având rol decisiv)
Ř
fixarea traseului pe care urma să-1 parcurgă linia de
delimitare.
După 1997 negocierile au continuat fără rezultate notabile,
partea ucraineană demonstrând prin toate demersurile făcute că
nu a fost dispusă - ab initio! - la nici un compromis, că
nu a dorit găsirea unor soluţii echitabile. Cu fiecare rundă
de negocieri privind delimitarea zonelor economice exclusive şi a
platoului continental al celor două ţări în Marea Neagră,
partea română s-a convins de reaua credinţă a părţii
adverse, de faptul că negocierile erau efectiv o pierdere de timp
datorită diferenţelor esenţiale de abordare între cele două
părţi referitor la procesul de delimitare, inflexibilităţii
demonstrate de ucraineni; în acest interval de timp, concomitent cu
tratativele, partea ucraineană a acţionat în vederea schimbării
situaţiei de fapt a Insulei Şerpilor. Conştientă că
în cele din urmă partea română va fi silită de împrejurări
să înceteze aceste negocieri sterile şi să facă apel
la Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga, partea
ucraineană s-a străduit din răsputeri să modifice
situaţia fizico-naturală şi statutul Insulei Şerpilor,
să fabrice „argumente” cu care să combată cererile,
punctele de vedere şi dovezile părţii române referitoare
la această mică stâncă.
În perioada 1997-2009 Ucraina a făcut eforturi disperate, sistematice
- iniţiate şi controlate de conducerea de la Kiev -, pentru a
schimba caracteristicile naturale şi starea de fapt a „Insulei
Şerpilor”, acreditarea pe plan internaţional a ideii că
Insula Şerpilor este locuită, are activitate economică
şi, pe cale de consecinţă, dreptul la zonă economică
exclusivă şi platou continental.
România a considerat (consideră) demersurile premeditate ale autorităţilor
de la Kiev de a schimba statutul acestei stânci drept o încălcare a
convenţiilor internaţionale, un abuz de drept.
Scopurile acestor demersuri alerte au fost multiple şi au
urmărit, în ultimă instanţă, inducerea în eroare
a cercurilor politice şi a opiniei publice internaţionale,
influenţarea Curţii Internaţionale de Justiţie de la
Haga, obţinerea în exclusivitate a zonei economice exclusive şi
a platoului continental din jurul Insulei Şerpilor (care, se
estimează că ar conţine importante resurse de petrol şi
gaze) şi, nu în ultimul rând, contracararea şi infirmarea
punctelor de vedere ale României potrivit cărora:
Ř Insula Şerpilor este o stâncă
Ř
aceasta nu are surse proprii
de apă potabilă (oamenii
nu pot trăi aici fără transporturi periodice de apă de
pe continent)
Ř
nu are surse proprii de hrană, nu are potenţial agricol (structura geologică neprielnică agriculturii, suprafaţa mică
şi nefertilă, fac imposibilă producerea resurselor
agroalimentare necesare vieţii; ce producţii la hectar se înregistrează
pe stâncă?)
Ř
nu are surse proprii de energie
Ř
nu are posibilităţi de a susţine o viaţă economică
proprie
Ř
nu este locuită permanent (care
este rata natalităţii aici?)
Ř
nu constituie o aşezare rurală/urbană stabilă, de tip
clasic
În perioada 1997-2009 Ucraina - postată pe o linie dură,
maximalistă - a adoptat un program (“Program complex de
dezvoltare viitoare a infrastructurii, de desfăşurare a activităţii
administrative pe insulă şi pe platforma continentală”) în
mai multe etape şi a derulat mai multe proiecte de investiţii
pentru a putea susţine că Insula Şerpilor are viaţă
economică proprie şi, prin urmare, la Haga, poate fi luată
în calcul în procedurile de delimitare (program accelerat şi
diversificat după ce, la 16 septembrie 2004, România a depus la
Grefa C.I.J. de la Haga Cererea de iniţiere a procedurilor în
vederea soluţionării problematicii delimitării platoului
continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi
Ucrainei în Marea Neagră).
Dintre „demersurile” ucrainene prin care Kievul a căutat să
confere acestei stânci marine - pe care o administrează - statutul de insulă locuibilă, cu
viată economică proprie, amintim:
Ř
a
fost declarată zonă de rezervaţie naturală (decembrie
1998);
Ř
pe
ea se află (din 2003) un laborator de monitorizare ecologică,
aparţinând Universităţii de stat din Odessa (potrivit
opiniei lui Viaceslav Stepanov - Institutul de cercetări
economico-ecologice de pe lângă Academia de Ştiinţe a
Ucrainei, şeful Departamentului ţărilor din regiunea Mării
Negre - „Prezenţa unui laborator al universităţii
şi a studenţilor este esenţială pentru ca Insula
Şerpilor să poată fi declarată insulă [o
recunoaştere implicit a statutului său de stâncă!], conform
Dreptului Maritim al ONU”; acelaşi, după ce declara că
“Până în anul 2002, pe Insula Şerpilor nu a existat
niciun fel de infrastructură”, sublinia că partea
ucraineană „(...) face tot ceea ce poate pentru ca Insula Şerpilor
să fie recunoscută drept insulă”!)
Ř
pe
18 septembrie 2004 banca privată Raiffeisen Bank Aval a deschis aici
o sucursală;
Ř
a
fost instalat un punct automatizat de observare şi prognoză a
cutremurelor de pământ;
Ř
a
fost amenajat un mic “muzeu” arheologic
Ř
în
bugetul pe 2008 Kievul a prevăzând fonduri şi pentru
deschiderea unui muzeu al naturii;
Ř
la 6 iulie 2006, din iniţiativa consiliilor regionale Vâlcov
şi Chilia, Parlamentul regional din Odessa a adoptat în unanimitate
o decizie privind înfiinţarea pe stânca “Şerpilor”, până
în anul 2008, a unei localităţi cu numele de „Belâi”(,,Alba”);
adepte ale politicii faptului împlinit, autorităţile ucrainene
şi-au continuat demersurile. Rada Supremă (parlamentul
unicameral ucrainean) a aprobat pe 8 februarie 2007 un decret prin care
Insula Şerpilor, transformată peste noapte în zonă locuită,
a căpătat un nume cu rezonanţă ucraineană –
„satul Belâi” („Alb”) - care, după această decizie, a
fost trecută pe harta Ucrainei şi în registrul localităţilor
ucrainene (noua unitate administrativ-economică
face parte din districtul Chilia (Kiliskii), regiunea Odessa şi
se va subordona - cf. deciziei din 5 iulie 2006 - Consiliului municipal Vâlkovo
(în subordinea căruia se află şi „canalul Bâstroe”);
Ř
două
săptămâni mai târziu, presa ucraineană făcea publice
noi informaţii: autorităţile locale au elaborat un proiect
de dezvoltare regională ce va transforma satul Belâi (Alb) într-una
din cele mai moderne localităţi din Ucraina. Potrivit săptămânalului
„Zerkalo Nedeli”, aşezarea va dispune de două hoteluri, o clădire
administrativă, un centru de divertisment cu două cafenele, un
magazin, o sală de spectacol şi o bibliotecă, dar şi
de o brutărie şi un atelier de reparaţii. Necesităţile
de ordin medical ale celor prezenţi temporar pe insulă nu vor fi
neglijate, satul Belâi urmând să fie dotat cu un ambulatoriu şi
o farmacie, în condiţiile în care dezvoltarea economică a
zonei urmează a fi asigurată de un centru pentru prelucrarea
produselor marine; sunt prevăzute „concerte, teleshow-uri,
festivaluri, piese de teatru” ş.a.;
Ř
la
începutul lui iunie 2008, deputaţii Consiliului regional Odessa (sub
bagheta preşedintelui Nikolai Skorik), încercând încă odată
să demonstreze că stânca este locuită, au stabilit
„graniţele” satului Belâi;
Ř
pe
mica stâncă a apărut şi un sectorist care veghează la
respectarea ordinii publice;
Ř
autorităţile
din Ucraina continuă să debordeze la capitolul imaginaţie când
vine vorba de utilitatea acestei stânci. Vitali Primak, şeful Direcţiei
pentru protecţia mediului din cadrul Consiliul regional Odessa, a
afirmat, în cadrul unei conferinţe de presă, că problema
reciclării resturilor menajere are în vedere pentru prima oară
această locaţie, că aceasta va deveni „groapă de
gunoi”;
Ř
potrivit
unor ştiri de la Kiev şi Odessa, guvernatorul Odessei ar urma să
aibă aici noua reşedinţă oficială;
Ř
în
ziua de 18 septembrie 2004, pe stâncă s-a deschis un oficiu poştal;
Ř
ministrul
ucrainean al transporturilor Viktor Bondar a declarat (18 aprilie 2006) că
în două luni de zile Ucraina „va conecta la civilizaţie”
această stâncă, printr-un sistem de comunicaţii
mobile; militarii ucraineni detaşaţi cu serviciul aici au fost
dotaţi cu televiziune prin satelit, reţea internet şi un
turn de telefonie mobilă;
Ř
pe
stâncă a fost înfiinţat un magazin, un cabinet ginecologic
şi un punct de prim ajutor;
Ř
în
căutarea apei potabile, ucrainenii au făcut forări la mare
adâncime (mai multe puţuri), în urma cărora nu au dat de apă
potabilă (dulce), ci de un lichid sulfuros, nepotabil (văzând că
planurile lor au eşuat, ucrainenii şi-au propus instalarea unei
conducte de apă între continent şi stâncă);
Ř
au
plantat câteva sute de arbori care nu s-au prins;
Ř
folosind
vaporul, au transportat pe
această stâncă
aridă pământ fertil dar precipitaţiile şi vânturile
puternice 1-au spulberat, făcând să eşueze proiectul
ucrainean de modificare a structurii solului, de a-1 face apt pentru
agricultură;
Ř
legătura
între Ucraina şi această stâncă (transportul de
militari, civili, alimente ş.a.), este ţinută prin
intermediul navei „Kocatka”;
Ř
au
fost instalate rezervoare pentru stocarea combustibililor;
Ř
în
2002 a fost construită o platformă pentru elicoptere;
Ř
Viktor
Bondar, ministrul transporturilor şi comunicaţiilor declara
(aprilie 2006) că este în curs de finalizare o dană de acostare
a navelor şi urmează să fie construit un port maritim:
Ř
autorităţile
de la Kiev au angajat o serie de lucrări de construcţii vizând
ridicarea la ţărmul acestei stânci a unui port pescăresc
şi a unui centru de studii ihtiologice;
Anterior, Odessa anunţase că vrea să
deruleze aici un proiect pentru creşterea midiilor şi
stridiilor, pentru comercializare; la un moment dat, responsabilii
ucraineni au vorbit şi de amenajarea unui punct de prelucrare a
fructelor de mare, la care vor munci 5 persoane;
Ř
construirea
unor clădiri (locuinţe) de serviciu pentru militarii detaşaţi
în garnizoana de pe insulă;
Ř
potrivit
„Planului general de dezvoltare a insulei”- care a fost aprobat
de guvernul de la Kiev în 2007 -, aici urmează să fie
construite două complexe hoteliere a câte 50 de locuri fiecare, cu
camere speciale pentru
VIP
-uri. Nikolai
Serdiuk, guvernatorul regiunii Odessa, după o reuniune cu
responsabilii locali a declarat (11 iulie 2008) că ansamblul lucrărilor
de amenajare a stâncii va fi finalizat până la ziua independenţei
Ucrainei (20 august), că deschiderea unui restaurant şi a unui
complex hotelier, compus din “vilişoare”, va avea loc ulterior;
Ř
transferarea
temporară a unor civili pentru serviciul la far, pescuitul zonal
ş.a.;
Ř
eliberarea
de acte de identitate pentru câţiva din cei detaşaţi
temporar aici;
Ř
în
februarie 2006 primul-ministru le-a cerut concetăţenilor să
viziteze stânca şi să propună idei pentru acreditarea
statutului ei ca insulă;
Ř
autorităţile
de la Kiev vor să transforme, alert, stânca în obiectiv turistic;
guvernatorul regiunii Odessa nu exclude posibilitatea ca,
în timp, Insula
Şerpilor sa devină una dintre cele mai atractive destinaţii
turistice din Ucraina;
Ř
un
deputat ucrainean din Consiliul regional Odessa s-a adresat comisiei
permanente pe probleme de cultură, moştenire istorică,
spiritualitate şi minorităţi naţionale cu propunerea
de construire pe această stâncă a unei Catedrale ortodoxe;
Ř
în
aprilie 2006 ministrul Transporturilor
şi Comunicaţiilor Viktor Bondar anunţa că stânca urma
a fi transformată în zonă cu regim de frontieră şi
vamal special, că în noua zonă economică specială
(liberă) pentru agenţii economici vor fi introduse regimuri
simplificate de completare a documentelor vamale, vor exista facilităţi
vamale ş.a.; perseverenţa ucraineană în aceste direcţii
este relevată de faptul că doi ani mai târziu, şeful
statului ucrainean a semnat (15 ianuarie 2008) un decret „privind măsurile
de maximă urgenţă în vederea dezvoltării zonei de
sud-vest a regiunii Odessa” care transformă mica stâncă
într-o zonă economică specială (off-shore5).
Zona
a fost înfiinţată pentru o perioadă de 30 de ani şi
este scutită de taxe de import şi TVA; ş.a.
Toate aceste decizii (politice) ale Kievului dovedesc fără echivoc
că partea ucraineană nu a dus negocieri cu bună credinţă,
că nu a avut niciodată intenţia reală de a se ajunge
pe cale amiabilă la un rezultat echitabil, ea aplicând constant
politica faptului împlinit, încercând să pună România în faţa
unor situaţii pe care aceasta să le accepte silită de împrejurări.
După fiecare sfidare ucraineană, România a reacţionat prin note
verbale. Explicaţia acestui comportament corect este simplă
şi relevantă: în conformitate cu dreptul internaţional,
protestul fată de măsurile şi demersurile pe care Ucraina
le-a făcut (face) legat de Insula Şerpilor este suficient pentru
a bloca orice opozabilitate a efectelor unor astfel de măsuri, efecte
care nu se pot produce!
(O regulă elementară de drept internaţional stipulează că
orice drept al cuiva trebuie exercitat în limitele scopului pentru care a
fost recunoscut. In cazul în care este exercitat dincolo de aceste limite
şi afectează drepturile altuia sau, mai grav, dacă este
exercitat în mod deliberat dincolo de aceste limite tocmai pentru a
afecta drepturile altuia - cum stau lucrurile în cazul Insulei Şerpilor
-, atunci avem de-a face cu un abuz de drept, acesta sancţionându-se,
întotdeauna, prin nerecunoaşterea efectelor pe care cel care îl
face doreşte să le producă.
O altă regulă a dreptului internaţional stipulează că
niciuna dintre măsurile luată de o parte implicată într-un
diferend, în scopul întăriri propriilor poziţii, nu va avea
efecte dacă măsurile au fost/sunt luate după declanşarea
diferendului - ceea ce juriştii numesc „data critica”).
Demersurile ucrainene citate, permit formularea acuzaţiei (principale)
că Ucraina a încălcat grav normele de drept internaţional
consacrate de principiul bunei-vecinătăţi.
Între 1998-2004, între România şi Ucraina s-au desfăşurat
34 runde de negocieri - 24 la nivelul plenului delegaţiilor şi
10 la nivel de experţi.
Negocierile au eşuat, neajungându-se la convenirea unei linii de
delimitare reciproc acceptabile ca urmare a inflexibilităţii
constante, a refuzului Ucrainei de a aplica regulile de delimitare
conforme practicii CU, propuse de România în conformitate (şi) cu prevederile Acordului conex din 1997.
“Cheia” acestei nedelimitări [eşec] a fost Insula Şerpilor!
Cele 34 de runde de negociere, derulate între 1998-2004, au fost abordate
diferit de România şi Ucraina.
Partea română a pledat pentru metodele de delimitare practicate de CIJ,
conform cărora prezenţa stâncii (Insulei Şerpilor) în
zona aflată în dispută nu are relevanţă. În consecinţă, această stâncă nu poate beneficia de
prevederile art.121 alin.1 şi 2 din Convenţia O.N.U. din 1982
şi, ca atare, nu are dreptul la zonă economică exclusivă
şi platou continental. Are în schimb dreptul la mare teritorială,
care măsoară 12 Mm.
Poziţia oficială a Ucrainei privind delimitarea platoului continental în Marea
Neagră, susţinută cu insistentă şi
inflexibilitate, a fost şi a rămas următoarea: Insula
Şerpilor este teritoriu ucrainean6 şi ca atare nu se pot purta niciun fel de discuţii
pe această temă; Insula Şerpilor este o formaţiune
geologico-geografică aparte de litoralul românesc, şi are
dreptul la platou continental şi zonă economică exclusivă
(în faţa ferestrei noastre maritime, în defavoarea României). Oferind
Insulei Şerpilor un rol esenţial în delimitare, obiectivul urmărit
de Ucraina a fost însuşirea a peste 12.000 km2 de
platou maritim, bogat în resurse diverse.
În timpul negocierilor, partea ucraineană a manifestat o
inflexibilitate constantă care nu a permis apropierea poziţiilor
părţilor prin negocieri, cu toate eforturile depuse de delegaţia
română.
Anticipând eşecul negocierilor, echipa română a făcut în
mod repetat o serie de concesii, iar refuzul acestora de către
Ucraina a fost folosit drept argument pentru iniţierea (declanşarea) procesului de la Haga.
Posibilitatea de sesizare unilaterală a C.I.J. a fost prevăzută
în Acordul conex Tratatului politic de bază (paragraful „h” al clauzei 4), Potrivit acestuia, pentru
recurgerea la acest demers era necesar îndeplinirea, cumulativă, a
două condiţii:
Ř
negocierile
cu privire la delimitarea spaţiilor maritime să se fi desfăşurat
pe o perioadă mai mare de doi ani
Ř
Tratatul
privind regimul frontierei să
fi întrat în vigoare sau, după caz, să se demonstreze faptul că
acesta nu a întrat în vigoare din vina celeilalte părţi.
Negocierile bilaterale referitoare la Acordul privind delimitarea platoului
continental şi a zonelor economice exclusive ale României şi
Ucrainei în Marea Neagră, au depăşit cu mult perioadă
celor doi ani (1998-2004).
(Ucraina ar fi trebuit să înţeleagă la timp că România
nu putea aştepta la nesfârşit o reevaluare a poziţiilor
acestora privind delimitarea platoului continental şi a zonelor
economice exclusive ale celor două state în Marea Neagră, că
Bucureştiul nu putea irosi ani după ani în negocieri sterile, fără
perspective).
În ceea ce priveşte textul Tratatului privind regimul frontierei de
stat româno-ucrainene, colaborarea şi asistenţa mutuală în
probleme de frontieră, acesta a fost convenit la sfârşitul
celei de-a 19-a runde de negocieri bilaterale, documentul fiind semnat la
Cernăuţi, la 17 iunie 2003, de preşedinţii Ion Iliescu
şi Leonid Kucima, şi a intrat în vigoare în urma schimbului
instrumentelor de ratificare, realizat la Mamaia - cu prilejul
Summit-ului Central European -, la data de 27 mai 2004.
Astfel, cele două condiţii prevăzute de Acordul conex au
fost îndeplinite (2004), România având astfel posibilitatea de a se
adresa CU.
In dreptul internaţional contemporan se poate recurge în mod valabil
la o instanţă internaţională pentru soluţionarea
unui diferend, numai dacă părţile diferendului sunt
de acord pentru soluţionarea acelui diferend de către
acea instanţă şi numai cu privire la aspectele
cu privire la care părţile diferendului sunt de acord ca să
le soluţioneze instanţa. Competenţa CIJ este, astfel,
declanşată şi, respectiv, definită ca întindere de
consensul strict formulat al părţilor.
Teoretic, în procesul pentru delimitarea maritimă ar mai fi fost
competent şi Tribunalul Internaţional pentru Dreptul Mării
de Ia Hamburg, dacă România şi Ucraina 1-ar fi ales în
Acordul conex. Acest tribunal este o instanţă specializată
în diferende ce ţin de aplicarea dreptului mării. De asemenea,
ar mai fi putut fi creat un tribunal arbitral ad-hoc, special
pentru rezolvarea acestui diferend, dacă cele două state ar fi
convenit asta.
Având în vedere progresele minime pe parcursul negocierilor şi lipsa
unei perspective de rezolvare prin negocieri, a
fost aleasă Curtea Internaţională de Justiţie de la
Haga (CU), organul principal judiciar al ONU (unicul organ judiciar
dintre cele 6 organe principale ale ONU), care are cea mai mare expertiză
şi autoritate în soluţionarea diferendelor internaţionale
pe cale jurisdicţională.
România a considerat că opţiunea recurgerii la CIJ este mult mai
avantajoasă:
Ř
recurgerea
la jurisdicţia C.I.J., organ cu o bogată experienţă în
ceea ce priveşte delimitarea spaţiilor maritime, prezintă
avantajul garantării pronunţării unei soluţii corecte
şi echitabile, în deplină concordanţă cu normele
dreptului internaţional
Ř
compoziţia
CU, modul de alegere a judecătorilor, competenţa profesională
desăvârşită şi statutul acestora - judecători
imparţiali, cu o expertiză recunoscută şi de
necontestat, bine consolidată în materie de delimitări maritime
-, precum şi jurisprudenţa şi influenţa pe care le au
hotărârile CIJ asupra evoluţiei dreptului internaţional,
sunt garanţii foarte serioase pentru soluţionarea echitabilă,
conform dreptului internaţional al oricărui diferend internaţional
supus spre soluţionare.
Ř
recurgerea
la CIJ reprezintă modalitatea cea mai avansată de soluţionare
a diferendelor internaţionale, care oferă perspectiva finalizării
într-un interval de timp rezonabil (media duratei proceselor la CIJ
fiind de cca.4 ani)
Ř
costurile nu foarte mari ale procedurii soluţionării la CIJ - prin raportare la beneficiile delimitării
(accesul la exploatarea resurselor de hidrocarburi, gaze naturale ş.a.
din zona în dispută)
Ř
existenţa
unui mecanism de garantare a executării hotărârii (Consiliul
de Securitate ONU); hotărârea definitivă a CIJ nu poate fi
apelată sau recurată [nu se poate face apel sau recurs]; ea nu
este o soluţie cu valoare de recomandare, ci executorie, care trebuie
sa fie aplicata imediat de părţi; nu e nevoie nici măcar de
acorduri bilaterale de implementare, pentru că soluţia este
extrem de simplă: o linie bazată pe coordonate geografice
precise
Ř
prin
demersul României problema delimitării a fost scoasă din
prim-planul agendei politice bilaterale (soluţionarea
diferendului fiind lăsată în sarcina CU).
Demersul este o premieră juridică a României, fiind primul
contencios internaţional din istoria ţării noastre [Case
on Maritime Delimitation in the Black Şea (România v.Ukraine)]
După 16 septembrie 2004, demersul juridic a decurs conform Regulilor de
Procedură ale CU, care prevăd parcurgerea mai multor etape.
Astfel, după depunerea Cererii de către partea română, au
urmat o serie de demersuri preliminare: verificarea condiţiilor de
sesizare, respectiv notificarea Ucrainei în legătură cu
sesizarea depusă de România.
Ulterior, într-o primă fază (faza scrisă), cu durata
de cel mult un an, la Grefa Curţii urma să fie depus Memoriul
(redactat şi depus de reclamant, conţinând prezentarea
faptelor relevante, a temeiurilor juridice şi a concluziilor părţii
române), respectiv Contra-Memoriul (redactat şi depus de pârât,
conţinând răspunsul la pretenţiile formulate de partea română
în Memoriu, admiterea sau respingerea motivată a acestora, de partea
ucraineană).
În funcţie de decizia părţilor, procedura scrisă putea
avea şi o a doua etapă, în care cele două părţi
puteau depune o Replică (a reclamantului, ea având rolul de
exprima reacţia sa faţă de elementele de susţinere din
Contra-Memoriu şi de a le contraargumenta), respectiv o Duplică
(din partea pârâtului).
De regulă, în marea majoritate a speţelor aduse spre soluţionare
în faţa CU, faza scrisă a inclus pe lângă Memoriu şi
Contra-Memoriu, o Replică şi o Duplică.
Conform art.53 (alin.2) al Regulilor de Procedură ale Curţii, conţinutul
actelor depuse de părţi are caracter confidenţial, până
la iniţierea fazei orale a procedurilor, când Curtea poate decide,
după consultarea celor două părţi, să le facă
accesibile publicului.
Printr-un Ordin al CIJ din 19 noiembrie 2004, termenul limită de
depunere a Memoriului României (în calitate de stat care a făcut
sesizarea - reclamant) a fost fixat pentru data de 19 august 2005, în
timp ce pentru depunerea Contra-Memoriului de către Ucraina (stat împotriva
căruia s-a făcut sesizarea - pârât) a fost stabilită data
de 19 mai 2006.
Luni 15 august 2005, înainte de expirarea termenului fixat prin
Ordinul CIJ (maximum 9 luni de zile), Bogdan Aurescu, agentul părţii
române pentru procedurile în faţa Curţii Internaţionale
de Justiţie (CU) în cazul Delimitarea maritimă în Marea Neagră
(România v. Ucraina), a depus la Grefa C.I.J. de Ia Haga, Memoriul României
cuprinzând argumentaţia juridică7 (însoţit
de un volum de anexe - 91 de documente în variantă originală,
şi un volum cuprinzând traducerea lor certificată în limba
engleză, precum şi de un album de hărţi, constituind
elemente de probă pe care se fundamentează această
argumentaţie).
Acest act a marcat începutul fazei scrise a procesului.
Contra-Memoriul părţii ucrainene - o etapă firească în derularea
procesului aflat pe rolul CU, în continuarea procedurilor scrise în faţa
acestei instanţe - a fost depus la Grefa CIJ pe 16 mai 2006,
de Oleksandr Kupcişin, ambasadorul Ucrainei în Olanda.
Pe 28 iunie 2006, la Palatul Păcii, sediul CIJ de la Haga, agenţii
României şi Ucrainei s-au întâlnit cu preşedintele CU.
România a fost reprezentată de o delegaţie condusă de Bogdan
Aurescu, Agentul părţii române în acest proces, întâlnirea
având ca scop stabilirea următorilor paşi procedurali în
cadrul fazei scrise a procesului în faţa CU, ulterior depunerii,
la 16 mai 2006, a Contra-Memoriului părţii ucrainene.
Cu acest prilej, Agentul României a transmis preşedintelui CIJ decizia
părţii române de a redacta şi depune la CU, în
cadrul fazei scrise a procedurii, o Replică la Contra-Memoriul părţii
ucrainene.
Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga a decis
continuarea procedurii scrise în procesul privind delimitarea
platoului continental şi a zonelor economice exclusive în Marea
Neagră, între România şi Ucraina, prin depunerea unei Replici
de către România. Ulterior, conform procedurii CU, Ucraina va depune
o Duplică.
Luni 3 iulie 2006 CIJ a emis un Ordin de stabilire a termenelor de
depunere la Grefa sa - a unei Replici de către România (22 decembrie
2006), şi a unei Duplici de către Ucraina (15 iunie
2007).
Marţi, 19 decembrie 2006, Agentul părţii române pentru
procedurile în faţa Curţii Internaţionale de Justiţie
(CU) în cazul Delimitarea maritimă In Marea Neagră (România
c. Ucraina), Bogdan Aurescu, a depus, la Haga, la Grefa Curţii,
Replica României (termenul limită stabilit de CIJ era 22
decembrie 2006). Replica României în această speţă
include contra-argumentaţia părţii române faţă
de susţinerile părţii ucrainene din Contra-Memoriu, precum
şi o reiterare şi consolidare a poziţiei expuse de partea
română în Memoriul său, în sprijinul soluţiei pe care
partea română o consideră ca fiind echitabilă pentru
delimitare8.
Ucraina (invocând „dificultăţi tehnice” în finalizarea
Duplicii) a solicitat o prelungire a termenului limită (stabilit
iniţial pentru data de 15 iunie 2007] până la care trebuia să
depună Duplica sa.
România a fost consultată cu privire la solicitarea Ucrainei, în răspunsul
transmis Grefei CIJ la data de 6 iunie 2007 arătându-se că
partea română are deplină încredere în privinţa
aprecierii Curţii cu privire la temeinicia cererii părţii
ucrainene. De asemenea, România a indicat că nu se opune unei
extinderi rezonabile a termenului de depunere a Duplicii, cu condiţia
ca aceasta să nu afecteze fixarea datei procedurilor orale şi să
nu conducă la o amânare nejustificată a soluţionării
cazului.
Printr-un ordin din data de 8 iunie 2007 Curtea a extins termenul de
depunere a Duplicii de către Ucraina până la data de 6 iulie
2007.
Joi 5 iulie 2007, Ucraina a depus la Curtea Internaţională de
Justiţie de la Haga (CU), o Duplică (ea a fost transmisă părţii române în cursul zilei de 6
iulie 2007).
Depunerea Duplicii de către Ucraina a fost pasul care a încheiat faza
scrisă a procedurilor.
(În pledoariile scrise, Părţile au adoptat poziţii
divergente privind, printre altele, punctul de plecare în stabilirea
delimitării maritime care urmează să fie decisă de către
Curte, precum şi cu privire la metodologia care să fie utilizată
de către CIJ în trasarea liniei de delimitare. Drept consecinţă,
Părţile au solicitat trasee diferite ale liniei de
delimitare!
Diferendul cu Ucraina a fost cauzat de pretenţiile concurente ale
celor două ţări asupra unei zone din Marea Neagra.
Potrivit legislaţiei internaţionale, platoul continental,
respectiv zona economică exclusivă a fiecărei ţări,
ar trebui sa se întindă până la 200 de mile de la coastă,
însă din cauza faptului că Marea Neagră are o întindere
redusă, aceste spaţii se suprapun, rezultând o zonă de
peste 12.000 km2 pe care
cele două ţări o disputau. Practic, CIJ trebuia să
decidă cum s-o împartă echitabil.
Scopul demersului la Haga era trasarea unei linii de delimitare care să
stabilească suprafaţa de platou continental şi zonă
economică exclusivă care aparţinea României, respectiv
Ucrainei.
La 24 iulie 2008 CIJ a făcut public, printr-un comunicat oficial, că
între 2-19 septembrie 2008 la Palatul Păcii din Haga, sediul Curţii
Internaţionale de Justiţie, se va desfăşura cea de a
doua fază a procesului dintre România şi Ucraina, faza orală
(audierile părţilor).
.......................
Prof. dr. Dominuţ PĂDUREAN
Continuarea în DACOROMANIA nr. 44.
NOTE
1 „Sacrificiile”istorice
clamate de preşedintele Constantinescu s-au dovedit inutile şi dăunătoare
prestigiului şi intereselor naţionale! Bulgaria - care nu avea
semnate şi nu a semnat în grabă tratate cu vecinii, aşa
cum au făcut guvernanţii români cu Ungaria şi Ucraina...-
a intrat în NATO odată cu noi, nimeni, nici din interior nici din
exterior, necerându-le sacrificii pentru atingerea acestui obiectiv!
2 După
destrămarea URSS, stânca a trecut, ilegitim, în stăpânirea
Republicii Ucraina, însă - legal - a intrat în teritoriul Ucrainei
exclusiv datorită virgulei puse de Adrian Severin. Potrivit lui, în
’97, România n-a „cedat” insula, ci a acceptat faptul că
Ucraina este succesoarea de drept a URSS.
3 Acest
context ciudat şi fără precedent, conduce la câteva
observaţii juridice de fond, la câteva întrebări privind
profesionalismul şi buna credinţă a celor implicaţi în
acest act de trădare a intereselor naţionale: „de ce” a săvârşit
Adrian Severin faptele relatate (din împuternicirea cui, cu ce drept)?;
Ucraina a susţinut că a „moştenit” Insula Şerpilor
de Ia URSS; ei bine, în acest caz, dacă insula a fost a URSS-ului
(care a făcut-o „cadou” Ucrainei), „de ce” a avut nevoie
Kievul de recunoaşterea scrisă din partea guvernanţilor români
aflaţi la putere a faptului că insula le aparţine şi,
în continuarea raţionamentului, dacă nu era a noastră, noi
pe ce bază am recunoscut Ucraina ca proprietară asupra acesteia
!?...)
4 Prima
parte a delimitării maritime dintre România şi Ucraina a fost
deja realizată prin acorduri între România şi URSS. Această
delimitare s-a realizat sub forma unor procese verbale de demarcare a
frontierei încheiate începând cu anul 1949, care trasează
frontiera în zona din jurul Insulei Şerpilor. “Linia de
delimitare merge, conform acestor acorduri, pe arcul de cerc din jurul
acestei formaţiuni, pe o rază de 12 mile marine, iar spaţiile
maritime exterioare acestei frontiere aparţin României. Ucraina, ca
ţară succesoare a URSS la aceste acorduri, este obligată să
le respecte” (Bogdan Aurescu).
5 Fapt
relevant pentru modul cum adevărul iese ia suprafaţă când
te aştepţi cel mai puţin: termenul „offshore” se referă
la o entitate comercială înregistrată în afara graniţelor
ţării! (ceea ce este corect: Insula Şerpilor nu aparţine
Ucrainei, ci - istoric - României!)
6 Subliniem
faptul că atâta timp cât o instanţă internaţională
nu constată lipsa de validitate a protocolului din 4 februarie 1948,
se menţine statutul juridic conform căruia Ucraina este deţinătoarea
actuală a Insulei Şerpilor. România este cea care trebuie să
ceară acest lucru (la fel stând lucrurile şi cu
Pactul Ribbentrop-Molotov)! Poziţia statului evreu, a
statelor baltice, a Japoniei, în chestiunile teritoriale legate de al
doilea război mondial şi urmările acestuia, trebuie să
constituie pentru partea română un model (imbold) privind
demersurile viitoare!
7 În Memoriul sau, România a prezentat
delimitarea deja convenită cu Uniunea Sovietică în porţiunea
iniţială a primului sector. Aceasta a fost efectuată
printr-o serie de Acorduri, începând cu Procesele Verbale din 1949
(Procesul Verbal General din 1949 şi Procesul Verbal Individual de
Descriere a Semnelor de Graniţă 1438 şi 1439), Graniţa
stabilită în acest mod a fost confirmată în mod substanţial
de Actul din 1954 şi de Procesul Verbal General, respectiv,
Individual din 1963 şi 1974.
8 Documentele
(pledoariile) scrise depuse de România la Curtea Internaţională
de Justiţie de la Haga în procesul cu Ucraina pentru delimitarea spaţiilor
maritime au devenit publice începând din 2 septembrie 2008. Documentele
cuprind 1713 pagini de argumentaţie juridică, însoţită
de grafice, documente şi hărţi, care susţin pretenţiile
formulate de România în ceea ce priveşte delimitarea maritimă
în Marea Neagră.
INSULA SERPILOR |
|
