Căutăm prin cimitirul ortodox I din Zlatna monumente din piatră să ne amintească de faptele unor înaintaşi care prin jertfă au dovedit dorinţa unui neam ce nu vroia să dispară din istorie.

Găsim foarte puţine până în 1918, mai multe din lemn ce nu au durată. Ne oprim în faţa unei cruci monumentale, bine conservată, cu inscripţia descifrabilă, dăltuită în marmură: George Damian, paroh gr. ort., n. în Balşa 1829, decedat în iulie 1894, servind cu zel pe altarul iubitei sale naţiuni, timp de 42 de ani şi soţia sa, Ana Damian, n. Iancu 1831, decedată la 22 mai 1895. Tribun al lui Avram Iancu.

O importantă piatră funerară, confecţionată din gresie de Trâmpoiele, bătută de vremuri şi deteriorată, ne aminteşte că în Zlatna a biruit Dobra. Se mai poate citi „Alexandru Dobra, ridicată cu fierbinte, fiască iubire, 1854, mort în etate de 81 de ani.”

În apropierea crucii preotului ortodox Damian se află monumentul funerar al preotului erou Emanuel Beşa, fost întemniţat în 1916 la închisoarea din Abrud, Odorhei, de unde a fost transferat la Seghedin, unde fuseseră întemniţaţi şi memorandiştii. Perioada de întemniţare a coincis cu perioada în care Ungaria era guvernată de către Istvan Tisza cu multă ură faţă de români. Preotul erou Emanoil Beşa a fost cumnat cu memorandistul Septimiu Albini, fost secretar executiv al Partidului Naţional Român. Atunci s-a stabilit definitiv textul memorandului, tipărirea lui în mai multe limbi şi răspândirea lui pe o întinsă arie.

Ne-am propus să cunoaştem activitatea acelui slujitor al altarului bisericii ortodoxe din Zlatna, acela care a servit şi cauza românilor transilvăneni - George Damian.

A luptat alături de Axente Sever, capul strateg cel mai luminat al lui Avram Iancu în decursul revoluţiei ardelene din 1848 - 1849. În raportul scris de Axente Sever asupra operaţiunilor sale din timpul războiului civil al ardelenilor găsim şi numele preotului nostru.

„... Izolaţi de restul lumii trăiam în necunoştinţă de tot ce se petrecea afară din munţi. Duşmanii făceau sforţări tot mai mari numai ca să pătrundă în munţi, căci ei ştiau bine şi o mărturiseau chiar pe faţă că nu puteau să cucerească Alba Iulia, până nu vor fi stăpânii munţilor. Cu toate acestea toţi luptătorii munteni nu aveau pe acele vremuri decât 1300-1400 de arme de foc şi lipsa de muniţii era aşa de mare, că a trebuit să se ia măsurile cele mai severe contra acelora care ar fi îndrăznit să împuşte în afară de lupte. Situaţia era critică din toate punctele de vedere.

... Am pornit apoi spre Zlatna, unde am trimis oamenii pe la casele lor. Locuitorii munteni au mers acasă să-şi ia merinde, cei de pe şes au fost împărţiţi în satele dimprejur şi numai 50 au fost reţinuţi pentru serviciu de avanposturi şi patrulare.

Vrăşmaşul înverşunat nu putea însă să stea în repaus. După ce văzuse că planul său viclean de a pătrunde în munţi, sub masca negocierilor de pace prin delegatul Dragoş, nu reuşesc, ei hotărăsc să realizeze acelaşi plan prin forţă urmărind astfel cucerirea cetăţii. Ungurii au pornit din mai multe părţi mase mari de trupe, în scop ca să străbată dintr-odată prin mai multe puncte în munţi, să zăpăcească pe locuitori şi despărţind puterile lor, să-i slăbească, să-i bată, aducând munţii în puterea lor.”

„Abia ne aşezasem în Zlatna şi am primit vestea că maiorul Kovacs a plecat de la Săcărâmb cu 2 batalioane contra noastră.

După ce am primit această ştire, ne-am urcat cu cei 50 de oameni pe dealul înalt numit Dâmbu, din sus de Zlatna. Aci toboşarii noştri au bătut atât de bine tobele, încât Kovacs fu reţinut o noapte întreagă într-o surpătură, fără ca să îndrăznească ca să intre în Zlatna. A doua zi de dimineaţă el intră, ce e drept, în Zlatna, dar abia îşi aşezase avanposturi, şi noi ne-am avântat cu cei 50 de oameni, făcând o demonstraţie foarte îndrăzneaţă, deoparte noi, de alta tribunul Damian cu cetele sale. Kovacs, crezând că are de a face cu o putere mare de vrăşmaşi, s-a speriat atât de tare, încât a fugit din Zlatna cu trupa sa, la începutul nopţii, în linişte deplină, s-a retras până la Ighiu, iar cartierul pregătit pentru el în Zlatna, dar nelocuit nici o zi, ni 1-a lăsat nouă.”

„ Kovacs s-a recules peste puţin şi a pornit iarăşi spre Zlatna, s-a oprit însă la Gura Ursului. Noi ne-am retras cu cei 50 de oameni până la Valea Dosului, unde am luat dispoziţii pentru a scula pe locuitorii dimprejur; totodată am cerut prefectului Iancu să ne trimită muniţiuni şi oameni pentru a lovi pe vrăşmaş. Kemeny apucând însă să atace pe Iancu, acesta nu numai n-a fost în stare să ne trimită vreun ajutor, ci mai vârtos îl aştepta el de la mine. Bătăliile lui Iancu cu Kemeny au ţinut 9 zile întregi.

Cu mica mea trupă m-am retras pe culmea muntelui Vulcoiu, aşteptând aici trei zile să se strângă luptătorii, hrănindu-ne numai cu carne friptă, însă nesărată. Pe Kovacs nu 1-am putut ataca şi respinge din poziţiunea lui, căci Kemeny trimise, după ce ocupase Abrudul, o companie de honvezi la Zlatna, împreunându-se astfel cu Kovacs la Gura-Ursului. Totodată au pătruns şi alte trupe maghiare până aproape de noi. Eram împresurat din toate părţile de insurgenţi. Situaţia mea era foarte critică. Pe lângă vrăşmaşul care ne împresura, mai aveam să luptăm cu altul mai primejdios, foamea şi lipsa totală de muniţii. Lupta cea mai înverşunată o aveam însă cu locotenentul Mânzatu. Acesta, descurajat cu totul de primejdia ce ne ameninţa, nereuşind să înduplece pe oameni a-1 urma în cetate, a început să-i îndemne să-1 urmeze la armata imperială din România; dar şi acest plan al său s-a sfărâmat de neclintita stăruinţă a luptătorilor, cari erau hotărâţi să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru împărat, pentru tron şi pentru naţiunea lor.

În această situaţie strâmtorată am trimes prefectului Iancu un ajutor de 400 de oameni cu tribunul I. Munteanu. Cu ceilalţi luptători mi-am făcut drum printre trupele maghiare de la Abrud şi Zlatna şi am ieşit cu ele la Almaş. După ce s-au restaurat oamenii, am plecat în marş forţat la Hondol, unde staţiona o companie de insurgenţi. Asupra acesteia ne-am aruncat pe neaşteptate pe la 10 dimineaţa, încât abia au scăpat dintr-însa 25 de oameni cu viaţă. Noi n-am pierdut decât un pistol şi un cal. Aici am găsit veşminte, pâine, vin, carne, arme şi muniţii. După ce ne-am întors de la Hondol, m-am certat 2 zile cu Mânzatu, din cauză că eu vroiam să pornim şi noi la Abrud în contra lui Kemeny, pe care Iancu şi ceilalţi prefecţi îl izolaseră de celelalte trupe, împresurându-l în oraşul Abrud, încât el cu toată trupa sa era expus la cea mai mare primejdie.

Mânzatu însă s-a opus declarând că noi trebuie să ne odihnim câtva timp. Pe când el se repauza, Kemeny scăpa de la Dealul-Mare, pe care Iancu ni-1 încredinţase nouă să-1 apărăm, nimeni ţinându-i calea.

După ce Kemeny, bătut şi fugărit, apucase a trece pe la Zlatna, am aflat că la Băiţa mai rămăsese un batalion de insurgenţi, ca să opereze cu trupa lui Kemeny. În bună înţelegere cu prefecţii de la Rovine şi Stoeneasa, precum şi cu tribunul Damian, am hotărât să-1 atacăm şi să-l alungăm din munţi. Acum aveam un tunuleţ, dar numai cu 12 gloanţe. Atacul începu la 5 şi ţinu până la 10. Planul de atac a fost atât de bine proiectat şi executat, încât eram aproape să împresurăm batalionul întreg, facându-1 prizonier, când oamenii parohului din Rovine, aruncându-se deodată asupra câtorva cai, care se aflau în cale, au încălecat, fugind pe aici încolo. Ceilalţi oameni ai preotului, neştiind care să fie pricina fugei lor, au stat deocamdată înmărmuriţi, pe urmă au luat-o şi ei după ceilalţi şi astfel duşmanul scapă din laţul bine aruncat. Rămânând numai cu oamenii mei, m-am retras în ordinea cea mai bună. Cu toate acestea, trupele insurgenţilor s-au demoralizat atât de mult, încât au părăsit după câteva zile Băiţa, depărtându-se din munţi. În această luptă ungurii au pierdut 2 ofiţeri şi 35-40 de oameni morţi şi tot cam aţâţi răniţi, iar noi numai un mort şi 2 greu răniţi, care mai târziu au şi murit.

Acum acea parte a munţilor în care ne aflam, fiind curăţată de duşmani, crezurăm că am scăpat pentru totdeauna. Am luat măsuri ca să ne aprovizionăm cu cereale pentru pâine, căci insurgenţii, văzând că nu pot pătrunde în creierul munţilor, ne-au ameninţat că ne vor supune prin foame. Şi în adevăr lipsa şi scumpetea mijloacelor de trai ajunsese atât de mare, încât o merţă (ferdelă, măsură) de grâu se urcase la 10 şi 15 fl. Şi o cupă de sare la l fi. Monedă convenţională. Plecând cu tribunul Damian şi cu 300 de oameni la Geoagiu pentru aprovizionare, Mânzatu porni în plimbare la Iancu. Insurgenţii aveau la Geoagiu un depozit de cereale. Acei staţionaţi acolo pentru paza depozitului, puşi de noi pe fugă, au sărit în Mureş şi s-au înecat.

Noi am întors înapoi 48 de care încărcate cu cereale, cu veşminte şi alte efecte răpite din satele româneşti, când erau să treacă Mureşul. Am încărcat şi mai multe alte care cu bucatele din depozit, dând şi oamenilor mei şi altora voie să ia din acele bucate cât vor voi. Îndată ce insurgenţii au aflat acestea, au trimis de la Portul Murăşului un batalion, cu o baterie de tunuri, să mă alunge şi să reia bucatele luate de mine. Eu însă pornisem cu prada mea de timpuriu şi ajungând la Rapolt, am mai luat şi de acolo 1500 de merţe. Când a ajuns batalionul care mă urmărea la Rapolt, eu înaintasem până la Bobâlna. Aici am găsit bucate, am luat însă numai 100 de vedre de vin. Când a ajuns batalionul vrăşmaş acolo, eu mă aflam Ia Băcăinţi. Aceste bucate transportate de mine în munţi au fost foarte bine venite.

Pentru oamenii mei am înfiinţat un depozit, îndestulând şi pe ceilalţi locuitori. Acest lucru avu o influenţă atât de binefăcătoare asupra preţurilor de bucate din acel ţinut încât ele au scăzut de la 10-15 fl. la 4 fl. Valută de Viena.

Aflându-mă la Balşa, ca să se repauzeze trupele după oboselile acestei expediţii, hotărâsem să mă duc la Iancu pentru a ne consulta asupra operaţiilor viitoare, când am aflat că două batalioane de insurgenţi se aflau în marş spre Zlatna. Procurându-mi ştiri exacte asupra acestei întreprinderi, pe de o parte am pus să ocupe drumul spre Zlatna, pe de alta am încunoştinţat pe Iancu, cerându-i ajutor.

Spre seară am ajuns deasupra Zlatnei, pe dealul Jidovului. Oamenii mei erau aşa de însufleţiţi că mai mulţi dintre ei cutezară să scoboare - în contra poruncilor - până la avanposturile vrăşmaşe. Noaptea am petrecut-o observându-ne reciproc. Eu aşteptam ajutorul cerut de la Iancu. La 29 iulie, dimineaţa la 4, se începu atacul, focul ţinând până la 11 fără întrerupere. Insurgenţii fiind mai tari, am fost silit să mă retrag. Între timp sosi însă ajutorul de la Iancu, hotărând soarta bătăliei în favoarea noastră. Întăriţi astfel, intrarăm în Zlatna şi atacând pe vrăşmaş l-am pus pe fugă. În această luptă au pierit 100 de maghiari. Noi am pierdut 30 morţi şi mai mulţi răniţi.

Curaj şi bravură deosebită au arătat centurionii I. Munteanu şi Teodor Iulian, care mi-au dat un bun ajutor pe un pisc de munte, unde mă luptam numai cu 20 de oameni, căci Mânzatu se îndepărtase în timpul retragerii cu ceilalţi oameni până la Almaş, două ore depărtare de Zlatna. Oamenii lui Iancu, gonind pe duşman prin Zlatna, au dat foc la câteva case, dar eu, ajutat de I. Munteanu şi T. Iulian, am oprit întinderea focului.”

Despre fostul paroh al Zlatnei, tribun din Balşa - George Damian - se mai poate spune că a fost conducător al unor atacuri de la Almaş şi Valea Dosului (Izvorul Ampoiului).

În faţa mormântului ne copleşeşte sentimentul mulţumirii, ştiind că în panteonul luptătorilor pentru ţară, alături de Horea şi de Iancu cu ai lui tribuni, împreună cu făptuitorii Marii Uniri din 1918 se află, între nemuritori, şi tribunul George Damian.

Făclia aprinsă a sentimentului naţional a fost preluată de fiii lui. Pe Vasile Damian, protopop al Zarandului, Nicolae Iorga îl caracteriza astfel: „El nu a vrut să fie altceva decât slujitorul devotat şi modest al neamului său... Preot între preoţi... luptător între luptători în ceasul biruinţei comune.” S-a născut în Zlatna în 1855, fiind botezat cu numele de Basiliu Remus. Absolvent cu „eminenţă” al liceului catolic din Alba Iulia, şi-a continuat studiile la Academia Teologică Română Ortodoxă din Sibiu apoi facultatea de filozofie din Viena absolvită cu calificativul „summa cum laude”. A fost ales preşedinte al Societăţii „România jună”.

S-a întors printre moţii săi, urcă rapid treptele eclesiastice, fiind hirotonisit, după numai doi ani de slujire ca paroh, ca protopop al Zarandului, de către Mitropolitul Miron Romanul, demnitate ce o va păstra până la stingerea din viaţă.

A fost profesor şi director al gimnaziului român ortodox de 8 clase din Brad, Preşedinte al Reuniunii învăţătorilor din Comitatul Zarand, Preşedinte al Departamentului Astra din Zarand, asesor consistorial apoi deputat în Sinodul Arhidiecezan, fondator al Băncii Crişana din Brad. A fost propus de Conferinţa Naţională a Partidului Naţional, ţinută la Sibiu, în 1905, drept deputat al românilor în Parlamentul de la Budapesta. Rezultatul alegerilor a fost un triumf: 79,04% din totalul voturilor exprimate au fost obţinute de Vasile Damian. Puterea minţii şi căldura inimii a pus-o în idealul de dezrobire a regiunii încătuşate a naţiunii noastre — Transilvania.

Torentul voinţei naţionale îl îndeamnă să fie în fruntea moţilor din Zarand pe câmpul lui Horea Ia Alba Iulia, la l decembrie 1918. A fost ales şi în Marele Sfat Naţional ca semn de cinstire a luptei lui pentru dezrobirea Ardealului. La Ţebea, la mormântul lui Avram Iancu a primit jurământul de credinţă al primilor recruţi înrolaţi în armata României Reîntregite.

Originară din Zlatna, Eugenia Brediceanu s-a născut în familia inginerului Mazzuchi; mama ei, Octavia, a fost fiica preotului ortodox George Damian, tribun în Zlatna în timpul revoluţiei de la 1848 -1849, „servind cu zel pe altarul iubitei sale naţiuni timp de 42 de ani”.

Dragostea cu care şi-a servit tribunul George Damian iubita sa naţiune s-a răsfrânt şi în inima nepoatei lui - Eugenia Brediceanu -, care a luat parte la multe acţiuni cultural-patriotice, la care-şi putea spune şi femeia cuvântul.

Era o femeie înaltă, cu ochii mari, plini de bunătate. Vocea o avea blândă, mângâietoare. Poseda o cultură aleasă, vorbind mai multe limbi: româna, franceză, germană, italiană, maghiară. Avea şi o deosebită cultură muzicală. Iubea din inimă creaţiile artistice şi cântecele poporului nostru. A fost soţia marelui compozitor şi folclorist Tiberiu Brediceanu, fratele Corneliei Brediceanu, căsătorită cu Lucian Blaga. Este o mândrie pentru Zlatna să o numere pe această femeie distinsă printre figurile ei reprezentative, cu atât mai mult cu cât a fost nu numai soţia unui mare compozitor, dar şi mama unui renumit dirijor al nostru, Mihai Brediceanu, fost director al Operei din Bucureşti.

Ne-am despărţit de mormântul lui George Damian şi încă ne mai răsună în minte versurile „Eroi au fost, eroi sunt încă / Şi-or fi, în neamul românesc.” (Ioan Neniţescu, Pui de lei)

      Melania FOROSIGAN

       Notă_

          „Moţii”, Rusu Abrudeanu

          „Amintiri din ţara martirilor”, Ioan Popa Zlatna