Ea încorporează felul de-a fi cucerit de credinţă, de bunul Isus, de rugul aprins care a lepădat încâlţamele păcatului pentru a lăsa să înflorească legea lui Hristos: omul ce rodeşte mereu gânduri albe, senine întru sănătatea convieţuirii cu El. A atinge Sfinţenia Eminescu înseamnă a fi mereu rănit de dorul Limbii Române – dragostea cea mai cuceritoare ce ne rostogoleşte înalt pe calea cuminţeniei şi virtuţilor. Cuminţenia Eminescu este petala delicateţei în care se decantează întreg parfumul floral atins de roua dimineţii, a codrilor de aramă, a plopilor fără soţ, vânturilor, valurilor, a Serii pe deal – luate ca fereastră neîntreruptă, deschisă spre frumuseţea graiului strămoşesc, a demnităţii şi înţelepciunii noastre. Sfinţenia Emunescu este chiar deblocarea Limbii Române, a sevei ce urcă şi coboară aura clipei, a Rugăciunii – rămase icoană a gingăşiei, a unei întrebări ce poartă pe umeri rotaţia anotimpurilor: „Ce-ţi doresc eu Ţie, dulce Românie!?”.

Acesta-i sentimentul cel mai curat lăsat nouă de Sfinţenia Eminescu, năzuinţă spre veşnicie, adică îndemnul de-a ne desfăta din dulceaţa limbii ce-o vorbim, comoara cea mai sfântă dintre comori, acel adânc ce devine lumină atothrănitoare şi pilduitoare. Sfinţenia Eminescu este acest buchet de lumină care face din laptele Mumei leagăn al plecării şi întoarcerii în Cuvânt – în care sălăşluieşte chipul nemuritor al lui Hristos! Sfinţenia Eminescu este chiar cuvântul plin de chipul veşniciei Limbii Române ce ne-a vindecat deopotrivă sub numede Botoşani, Cernăuţi, Blaj, Bucureşti. Transilvania, România, Europa. Acum, la 120 de ani de la retragerea ei în cuvânt, sfinţenia Eminescu este mai curată ca oricând, cu toate umbrele haine ce se năpăstuiesc asupra ei cu ghearele murdare ale imoralităţii – încercând s-o marginalizeze, s-o golească de frumuseţe, uitând că Ea este tocmai lăcaşul numelui nostru de Ţară!

Sfinţenia Eminescu rămâne lungul drum al Limbii Române spre ea însăşi, înnobilându-ne, hrănindu-ne. La mulţi ani, Sfinţenie Eminescu!

Ion MĂRGINEANU