Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a văzut lumina  zilei în anul 1746, în familia lui Grigore şi Anastasia Bănulescu, originară din Câmpulung-Moldovenesc, primind numele de botez Gheorghe1. A urmat şcoala elementară în Bistriţa sau Şapte-sate2, apoi pleacă în Ardeal la un unchi, pentru a urma Şcoala Normală. La Budapesta îşi desăvârşeşte studiile, pentru ca apoi să ajungă în 1771, la Academia Teologică din Kiev (1773). După doi ani, absolvind Academia, se întoarce în Moldova, de unde pleacă la şcolile greceşti din Patmos, Smirna şi mănăstirea Vatoped din Muntele Athos (1773 – 1776). La întoarcere, ocupă funcţia de învăţător la Năsăud (1776), de unde pleacă peste un an la Iaşi , la şcoala Domnească unde lucrează ca profesor de latină3. Doi ani mai târziu, s-a călugărit la Constantinopol (1778), primind numele de Gavriil.

De aici pleacă la Patmos (1779 – 1780), cu ajutorul mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi (1760 – 1786), unde se cufundă în studierea cărţilor greceşti, devenind un adevărat erudit, cu mult spirit de iniţiativă, dar şi cu multă ambiţie, după cum vom vedea mai departe.

La întoarcerea în ţară, viitorul mitropolit Gavriil va fi numit profesor de elină.

În ziua de 1 septembrie 1781 a fost hirotonit ieromonah de către mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei (1760–1786), fiind numit propovăduitor al cuvântului Domnului în limbile greacă şi română la Mitropolia Domnească din capitala Moldovei.

Fiind suspectat de răspândirea ideilor francmasonice de către turci, el se refugiază la Poltava (unde va fi profesor de filosofie4 «1782–1784»). După alţi doi ani, se reîntoarce în Moldova şi este „hirotesit arhimandrit de mitropolitul Gavriil Calimachi“5.

În 1786 a fost propus episcop la Roman , dar neacceptat de domnul fanariot de atunci6, a stat la episcopul Iacov din Huşi până în anul 1787, când, în urma izbucnirii războiului dintre ruşi şi turci, a plecat la Poltava împreună cu domnul Alexandru Mavrocordat (1785 – 1787) şi cu câţiva boieri moldoveni.

Aici, la Poltava , a stat aproape de familia domnitorului Mavrocordat,  făcându-i serviciul divin în limba greacă şi învăţând pe copiii lui. Prin intermediul domnitorului, face cunoştinţă cu Ambrosie (Serebrennicov), arhiepiscopul Poltavei, cu al cărui ajutor a fost numit de către Sfântul Sinod profesor de limba greacă şi rector la seminarul din Ecaterinoslav (1786 – 1791).

Modesta slujbă de dascăl nu-l satisfăcea pe arhimandritul Gavriil şi el căuta un câmp mai larg de activitate. Împrejurările l-au ajutat. Arhiepiscopul Ambrozie Serebrennicov al Poltavei, fiind numit de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse „ocârmuitor“ al Bisericii din Moldova (oct. 1788 – ian. 1792) – ocupată pe atunci de ruşi – a hirotonit la 26 decembrie 1791 pe arhimandritul Gavriil „episcop-vicar de Akerman şi Bender“ (Cetatea Albă şi Tighina)“.

„Aceste numiri, – scrie istoricul bisericii A.Visanti, – au fost făcute provizoriu…“7. Iar profesorul Universităţii din Bucureşti, Constantin Erbiceanu, explică: „Arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost numit episcop al Levkopolisului, adică Akermanului, în Basarabia (Bugeac), pe temeiul, că odinioară la Akerman funcţiona o episcopie; episcopii Akermanului aveau prioritate faţă de toţi episcopii moldoveni la alegerea în calitate de mitropolit. Astfel prin numirea prealabilă a arhimandritului Gavriil la episcopia Akermanului, se dorea justificarea canonică şi confirmarea obiceiurilor ţării, a presupusei ulterior acestei numiri a arhimandritului Gavriil, drept mitropolit al Moldovei, ce în curînd s-a şi întîmplat“8.

La 10 februarie 1792, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse l-a numit pe episcopul Gavriil „mitropolit al Moldovei”.

Însă în aprilie acelaşi an noul domn Alexandru Moruzi l-a trimis în stare de arest la Istanbul.

Aici „nu s-a lăsat ademenit de propunerile patriarhului de a primi supuşenia turcească ca să rămână episcop în Rumelia, Anatolia sau Arhipelag (patriarhia Constantinopolitană), ci a preferat «să se consacre voinţei şi slujbei» ţarinei, cunoscând planurile acesteia în problema orientală“9. Fiind eliberat prin mijlocirea ambasadorului rus la Poartă , s-a reîntors în Rusia, unde a fost numit la 10 mai 1793 episcop al Gotiei10 (Ecaterinoslav), apoi a fost numit în eparhia din Novocercask şi în sfârşit la 29 septembrie 1799, ridicat în scaunul de mitropolit al Kievului şi Haliciului   (1799 – 1803).

 Mitropolitul Gavriil a condus mitropolia Kievului în cea mai însemnată epocă din istoria acesteia, precum şi din istoria bisericii sud – ruse. Pe atunci mitropolia Kievului abia fusese restabilită (1797) din regiunile (zece judeţe din cele douăsprezece) de curând luate de la poloni şi uniţi, în urma împărţirii Poloniei. “Conducerea acestei mitropolii a fost, pentru mitropolit, o şcoală, unde şi-a căpătat o bună pregătire pentru munca asemănătoare, de mai târziu, în Basarabia”11.

Autograful mitropolitului Gavriil Bănulescu al Ecaterinoslavului şi al Hersonesului Tauridiei, cu sigiliu Eparhial

În anul 1801 ţarul Alexandru I l-a numit membru al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse şi l-a „decorat cu cavaleria Sfântului Andrei clasa I“12. Aş dori să remarc faptul, că istoricul Ion Nistor în lucrarea sa, „Istoria Basarabiei“, a scos în evidenţă simpatia curţii ruseşti faţă de mitropolitul Gavriil prin „decoraţiile cu ordinile cele mai înalte şi clobucul sau camelafca albă cu cruce de brilliant, cu care fusese distins de însăşi împărăteasa Ecaterina“13.

După patru ani de arhipăstorire mitropolitul Gavriil a demisionat din scaunul de mitropolit al Kievului şi se retrage la Odesa (1803) ca pensionar, deşi avea numai 53 ani.

La Odesa , mitropolitul şi-a construit o casă şi o capelă pe malul mării, unde îşi stabileşte locuinţa şi unde până astăzi este reşedinţa ierarhilor Odesei. Din cauza traiului foarte scump din acest oraş, în august 1805, mitropolitul va pleca la Dubăsari , unde va sta până în 1808. „Atât la Odesa , cât şi la Dubăsari , mitropolitul Gavriil a avut, cu aprobarea sinodului, o capelă unde întreţinea pe spesele lui, un preot şi un cîntăreţ“14. Aici „primea 200 galbeni sau o subvenţie de 3000 de ruble pe an“15.

Începând războiul ruso – turc, oştirile ruseşti ocupară din nou Principatele, iar „între români, ne spune istoricul Ştefan Ciobanu, se găseau şi oameni influenţi care făceau politică rusească, în frunte cu moldovanul Balş şi cu Filipescu din Valahia, care intervin cu o petiţie pe lângă guvernul rus, ca în fruntea Bisericii Române să fie adus iarăşi Gavriil Bodoni“16. Astfel la 27 martie 1808, printr-un ordin al aceluiaşi ţar, mitropolitul Gavriil a fost numit ,,exarh“ al Bisericii din Moldova şi Ţara Românească – ambele ţări fiind sub ocupaţie militară rusă, (instalat la Iaşi 22 mai 1808) conducând efectiv Mitropolia Moldovei.

Mitropolitul Gavriil care a depus jurământul în 1808, înaintea prinţului Prozorovski, trece în Moldova în luna mai 1808 şi se aşază în scaunul mitropoliei Moldovei. După doi ani, îl va înlătura pe mitropolitul Dositei Filitti din Valahia înlocuindu-l cu un grec originar din insula Mitilena, Ignatie.

În această calitate, de mitropolit, el face o seamă de reforme, înfiinţează consistorii la ambele Mitropolii din ţară, cercetează starea morală şi materială a clerului, transformă şcoala duhovnicească înfiinţată de Veniamin Costache în seminar17, tipăreşte mai multe cărţi, construieşte unele clădiri la reşedinţa mitropolitană din Iaşi şi a lucrat pentru bună desfăşurare a vieţii bisericeşti.

 După încheierea războiului ruso-turc cu Pacea de la Bucuresti din 16-28 mai 1812, după care Moldova dintre Prut şi Nistru este cucerită de ruşi, el se retrage la Chişinău şi începe, la 67 de ani, organizarea noii eparhii a Basarabiei.

Pe atunci Chişinăul era un mic târguşor cu aproximativ cinci mii de locuitori unde era concentrată şi ocârmuirea civilă.

„La început mitropolitul Gavriil se afla «în afara legii», ne spune istoricul Nicolae Popovschi, ocârmuia clerul basarabean ca făcând parte din fosta lui mitropolie, întreţinându-se el şi colaboratorii lui pe socoteala lor proprie, iar hârtiile oficiale le semna ca Gavriil mitropolit şi exarh, fără să arate denumirea eparhiei“18. De aceea prima grijă pe care o avea mitropolitul Gavriil după ce s-a stabilit în Basarabia, a fost organizarea eparhiei.

Astfel, „prima cerere este adresată comandantului armatelor ruseşti amiralul P.V. Ciciagov la 6 august 1812 cu Nr. 769“19, unde mitropolitul Gavriil scria următoarele: „Când mă aflam la Sankt-Petersburg , după ce s-a primit acolo ştirea despre încheierea păcii cu Poarta Otomană, după care pace râul Prut e fixat hotar şi tot pământul ce se află între râurile Prut şi Nistru este unit cu Rusia, Prea Sfântul Sinod şi d-l oberprocuror al sinodului au avut consfătuire asupra înfiinţării, în această oblastie nou-alipită, a unei eparhii noi“20.

Iar „la 4 noiembrie 1812, el înaintează o altă scrisoare Sinodului din Petersburg, oberprocurorului sinodal A.N. Goliţîn (menit să fie în sinod «ochiul şi urechea» ţarului21), un proiect de organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia“22.

Propunea în acest proiect ca în teritoriul anexat Rusiei să se înfiinţeze o eparhie nouă, motivând că existau pe atunci în Basarabia peste 749 de biserici în 755 de târguri şi sate23, ai căror credincioşi se deosebeau de restul locuitorilor statului rus, prin limbă, tradiţii şi obiceiuri.

Mai propunea ca în noua eparhie să fie incluse şi o parte din episcopia Ecaterinoslavului, şi anume stepa Ociacovului, dintre Nistru şi Bug, cu oraşele Tiraspol, Dubăsar, Ovidiopol şi Odesa, precum şi o parte din gubernia Cherson (care avea peste o sută de biserici), şi anume regiunea Olviopol, motivând că acolo numărul ruşilor era redus în raport cu al moldovenilor, grecilor şi bulgarilor.

 Noua unitate administrativ-bisericească urma să poarte titlul de „Eparhia Chişinăului şi Hotinului“ din motiv că aflându-se în centrul teritoriului nou-alipit, Chişinăul fusese ales ca reşedinţă pentru autorităţile civile, iar în Hotin fusese odinioară scaunul episcopal.

Mitropolitul Gavriil cerea scutirea preoţilor de orice dări pentru pământul lor, precum şi „aceliaşi drepturi de care se bucura clerul rusienesc“24, iar autorităţile civile să nu aibă nici un drept de amestec în problemele bisericeşti, „cum se întâmplă în Rusia“.

În ce priveşte mijloacele pentru întreţinerea sa şi a casei arhiereşti, mitropolitul solicita „80 de scutelnice lui ca mitropolit şi 40 episcopului cum a fost în Moldova“25, veniturile mănăstirii Căpriana situată în apropierea oraşului Chişinău, cu moşiile ei Purcari şi Răscăieţi din ţinutul Cetatea Albă26 şi a Schitului Condriţa27.

 Mănăstirea Căpriana era închinată mănăstirii Zograf din Muntele Athos, – căreia egumenii din Căpriana îi trimiteau anual 1500 lei, – mitropolitul Gavriil luă asupra sa această îndatorire, obligându-se, totodată să achite treptat şi datoriile făcute mai înainte de către egumenii acestei mănăstiri.

Un alt mijloc de existenţă, după proiectul mitropolitului, urma să fie aşa numitul „ploconul episcopiei”, dare din partea preoţilor, care exista din vechime în Ţara Românească şi Moldova. Această dare urma „să fie micşorată până la 7 lei (în loc de zece) de la fiecare preot, afară de protopopi, blagocini şi cei demisionaţi din cauza bolii, a bătrâneţilor sau a schilodelei“28.

Având ca model, pentru noua eparhie, organizarea eparhiilor ruseşti, mitropolitul Gavriil aduce la cunoştinţa sinodului că, deocamdată, nu-i va fi cu putinţă să introducă în eparhia basarabeană numărul clericilor după normele parohiale („ştatnoe polojenie“) din Rusia, deoarece „«aici» –explica mitropolitul- «a lăsa biserica parohială fără doi preoţi înseamnă a călca orânduiala cuvenită». Ţinând seama de aceasta, Gavriil raporta că, deşi stăruie, cu orice chip, să micşoreze numărul preoţilor pe la sate, totuşi aşteaptă în privinţa aceasta indulgenţă milostivă din partea sinodului“29.

Pe lângă cele arătate, mitropolitul Gavriil în acelaşi proiect roagă să se înfiinţeze în Chişinău un seminar pentru copiii clericilor, unde să se studieze toate acele obiecte ce se predau şi în alte Seminarii Duhovniceşti.

Astfel proiectul mitropolitului după cum vom vedea va avea mari încercări.

Împăratul Alexandru I a cerut contelui A. N. Goliţîn, oberprocurorul Sinodului, să afle părerea guvernatorului Scarlat Sturza referitoare la proiectul propus de mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni. Guvernatorul Basarabiei şi-a expus opinia, cerând limitarea sferei de influenţă a clerului, aşa cum era tradiţional, în Moldova. După cum ne spune şi istoricul Nicolae Popovschi: „guvernatorul Scarlat Sturza stăruia să se schimbe drepturile materiale ale clericilor în favoarea boierilor“30.

Mitropolitul Gavriil, care mai era şi un iscusit diplomat, a trimis la Petersburg pe unul dintre bunii săi ajutori, Petru Cuniţchi, care la 21 august 1813 la Teplitz a obţinut semnătura şi aprobarea împăratului Alexandru I pentru proiectul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni.

 Această zi de 21 august 1813 poate fi considerată ca dată a întemeierii eparhiei Chişinăului şi Hotinului. În fruntea eparhiei era numit Gavriil Bănulescu-Bodoni, care îşi păstra vechiul titlu de „exarh şi mitropolit“. În curând, şi numitul vicar în persoana lui Dimitrie Sulima care era hirotonit „episcop de Bender şi Akerman“ (Tighina şi Cetatea Albă) încă din 1811, avea reşedinţa în Mănăstirea „Sfântul Arhanghel Mihail“ din Chişinău.

 Jurisdicţia noii eparhii se întindea şi peste satele dintre Nistru şi Bug, aşa cum ceruse mitropolitul prin memoriul său. Eparhia Chişinăului şi Hotinului avea la acel moment 852 biserici dintre care 775 în Basarabia şi până la 77 în stânga Nistrului.

 Istoricul Ştefan Ciobanu menţionează în lucrarea sa „Biserici vechi din Basarabia“, că „în partea Moldovei la trecerea ei sub ruşi erau numai 40 biserici clădite cu piatră, 1 din cărămidă, iar 734 erau din lemn îngrădite cu nuiele de bârnă sau de vălătuci“31. Pe lângă biserici, în momentul unirii cu Rusia, în Basarabia erau aproape 40 de mănăstiri şi schituri.

O înşirare a faptelor din viaţa mitropolitului Gavriil ne învederează că el a fost un om de mare energie, născut nu pentru viaţa contemplativă, ci pentru munca activă. Odată aşezat pe lucru, el nu dădea înapoi şi pentru voinţa lui tare nu existau greutăţi care să-l împiedice în mersul lui sigur spre ţinta propusă. Aflăm multe fapte doveditoare la începutul activităţii lui în eparhia nou-înfiinţată a Chişinăului.

Activitatea administrativ-bisericească

Partea principală în problema organizării vieţii bisericeşti o constituia, bineînţeles, organele administrative.

Astfel potrivit proiectului de organizare, în fruntea eparhiei se afla mitropolitul Gavriil, iar ajutorul lui era episcopul - vicar Dimitrie Sulima.

Nu se cunosc mai de aproape atribuţiile episcopului vicar, pe vremea arhipăstoriei mitropolitului Gavriil în Basarabia. Însă eu cred că în toată activitatea mitropolitului, episcopul Dimitrie, în viaţa noii eparhii, îi era de mare ajutor.

Pe lângă arhipăstori, tot ca organ administrativ, printr-o înţelegere prealabilă cu stăpânirea superioară a Basarabiei, s-a înfiinţat la 30 septembrie 1813 vremelnica „exarhiceasca dicasterie a Chişinăului”, instanţă de judecată bisericească. Aceasta, în activitatea ei, după dispoziţia mitropolitului, urma a se călăuzi „de regulile Sfinţilor Părinţi ai pravoslavnicei Biserici din Răsărit, de Regulamentul duhovnicesc a toată Rusia, de ordinile Sfântului Sinod şi de dispoziţiile şi rezoluţiile noastre”32.

Tot din vremea exarhatului, ca ajutori ai arhipăstorilor în ocârmuirea bisericească au fost protopopii şi blagocinii de cercuri.

Arhiepiscopul Chişinăului era ajutat în exercitarea atribuţiilor sale de protopopi care (aveau în subordine mai mulţi „blagocini“) „erau opt la număr şi anume de: Hotin, Soroca, Făleşti, Orhei, Lăpuşna, Hotărniceni, Codru şi Basarabia de Jos. Protopopii aveau în subordine mai mulţi blagocini care îi ajutau să controleze şi să supravegheze bisericile”33.

Îndatorirea principală a protopopilor era supravegherea blagocinilor, care trebuia să fie un model de bună purtare pentru subalternii lor. Protopopii aveau sarcina de a cerceta pe candidaţii la preoţie şi diaconie, atât în privinţa citirii şi cântării, cât şi a purtării, rămânând răspunzători de viaţa vicioasă a candidaţilor. Tot protopopii erau însărcinaţi cu anchetarea cazurilor de abuz şi nedisciplină ale clericilor, fiind, de asemenea, obligaţi să-i apere de orice nedreptate sau asuprire din partea laicilor. Instrucţia atrăgea luare-aminte a protopopilor că „cei nepăsători nu numai că vor fi scoşi din slujbă, ci vor mai fi supuşi şi unei judecăţi de neînlăturat”34.

Iar blagocinii erau însărcinaţi să supravegheze, mai de aproape, pe toţi clericii din cercul lor, îndemnându-i să înveţe pe dinafară catehismul, să citească cu băgare de seamă cartea despre „Datoriile preoţilor parohiali, pravilele Sfinţilor Apostoli şi Sfinţilor Părinţi“.

Întâia grijă a organelor administrative era clerul. Prin dese vizitări canonice în eparhia Chişinăului, mitropolitul Gavriil a constatat, că aproape toate parohiile erau ocupate de preoţi lipsiţi de orice studii, abia ştiind să citească şi să scrie, iar slujbele bisericeşti se făceau cu neglijenţă şi fără pricepere, în chip mecanic.

În multe locuri, în zile de sărbători şi duminici preoţii preferau să se ducă, în loc de biserică la iarmaroace, care se ţineau în aceste zile. Printre clerici era obişnuit un fel de „vagabondaj“, – trecerea preoţilor dintr-un sat în altul, – obicei, care avea temei în faptul, că mulţi preoţi erau fără parohii.

La inferioritatea generală a clericilor se adăugau vicii urâte şi vătămătoare pentru chemarea preoţiei, cum era beţia, sau îndeletniciri nepotrivite pentru misiunea preoţească, de exemplu: negoţul, cămătăria şi altele, ceea ce micşora şi mai mult puterea de înrâurire educativă a preoţilor asupra păstoriţilor.

Mitropolitul Gavriil a luat măsuri pentru înlăturarea acestor probleme majore ale clerului, prin apeluri păstoreşti, pentru a-i îndemna să se abţină de la purtări rele. Pe lângă aceasta, mitropolitul a sporit numărul blagoconilor şi protopopilor cărora le cerea, „să aibă «supraveghere neslăbită» asupra clericilor ce le erau încredinţaţi“35. În acest scop, el a întocmit pentru blagocini şi protopopi şi o anumită „instrucţie“.

 O altă măsură de care se folosea mitropolitul Gavriil spre a ridica nivelul intelectual al preoţimii locale, era invitarea preoţilor din eparhiile ruseşti, pe care-i aşeza adeseori în locul preoţilor români. De exemplu la Catedrala din Chişinău, din 18 clerici, câţi erau în anul 1812, 16 au fost aduşi din Rusia.

Nivelul intelectual şi moral, atât de scăzut al preoţimii corespundea pe deplin cu starea juridică a clericilor. Drepturile acestora nu erau bine fixate prin legi, iar cele prevăzute în lege nu se respectau. Mitropolitul Gavriil se plângea guvernatorului Sturza că „dregătorii civili, ca şi boierii şi locuitorii, şi, mai cu seamă arendaşii moşiilor, nu încetează a nedreptăţi preoţimea: cu insulte şi necinstiri, impunând pe preoţi la poveri (corvoade) deopotrivă cu ceilalţi locuitori“36.

Mitropolitul comunică oberprocurorului, că unii ispravnici primesc plângeri împotriva feţilor duhovniceşti, le judecă şi hotărăsc problemele fără ştirea delegatului preoţimii. Aşa era starea de fapt, cu toate că legile existente pe atunci în Rusia, puneau preoţimea la adăpostul tuturor ofenselor şi nedreptăţirilor.

Nici starea materială a clerului nu era mai bună. Deşi avem în această privinţă puţine informaţii, putem spune că izvorul principal de existenţă, pe vremea mitropolitului Gavriil, era taxa de la credincioşi pentru săvârşirea diferitelor slujbe. E de crezut că situaţia aceasta de dependenţă pricinuia multe neînţelegeri, şi mitropolitul s-a simţit silit să fixeze o anumită plată pentru serviciile preoţeşti. Astfel voi enumera câteva taxe pe treburile bisericeşti în 1812 şi anume: „pentru citirea stâlpilor de evanghelie 20 parale; citirea psaltiriei 1 leu; îngroparea mare 1 leu; îngroparea mică 20 parale; cununia tinerilor 1 leu; cununia văduvilor 1 leu, 20 parale; liturghia 10 parale; sfinţirea mică 10 parale; Te-Deum sau paraclism 10 parale; molitva la naştere 5 parale; molitva la 8 zile după naştere 3 parale; botezul 10 parale; şi molitva de 40 zile după naştere 6 parale“37.

O altă măsură tinzând la luminarea păstoriţilor a fost îndemnarea preoţilor de a preda poporului învăţătura bisericească, „în formă de «învăţături şi convorbiri de catehizare». Pentru a înlesni preoţilor îndeplinirea acestei misiuni, din porunca mitropolitului Gavriil s-au alcătuit în limba moldovenească învăţături scurte, care urmau a fi neapărat citite în biserici în fiecare zi de sărbătoare şi duminică“38.

După cum am văzut, mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni şi-a îndreptat atunci toate forţele spre a crea preoţimii o situaţie mai bună şi mai trainică. În urmărirea acestui scop, mitropolitul s-a întemeiat pe două principii: întâiul – singura misiune a clericilor este acea morală-religioasă, care se îndeplineşte prin săvârşirea slujbelor bisericeşti; al doilea – pentru a îndeplini această misiune, clericii, pe lângă pregătirea corespunzătoare, au nevoie de o bună situaţie materială, ce i-ar ridica în ochii păstoriţilor.

În timpul păstoriei mitropolitului Gavriil a luat fiinţă în anul 1818 „Epitropia pentru săracii din tagma duhovnicească a eparhiei Chişinăului”. La început mijloacele Epitropiei se adunau mai mult prin ofrande şi bineînţeles nu ajungeau la sume majore. „În fiecare an se adunau până la 2300 ruble, o parte prin colectă (până la 500-550 ruble), iar restul prin cutiile înfiinţate în fiecare biserică. La această sumă – se adăugau procentele la capitalul adunat în anii precedenţi (16753 ruble). Din aceste mijloace Epitropia achita, în folosul săracilor şi orfandelor de clerici, până la 3000 – 3300 ruble anual“39.

În scopul îndrumării poporului basarabean pe calea învăţăturii bisericeşti, mitropolitul Gavriil în primul rând s-a gândit să repare vechile clădiri bisericeşti, dintre care şi biserica „Adormirea Maicii Domnului” din cadrul Mănăstirii Căpriana. De asemenea a făcut alte multe noi îndemnând la aceasta pe săteni şi pe boieri. Mulţumită acestui îndemn, în timp de opt ani (1813-1821), au fost începute unele şi isprăvite, aproape 200 de biserici noi. Aceste biserici aveau o construcţie foarte simplă, cu temelia de piatră, cu pereţi de lut, acoperite cu şindrilă, uneori chiar cu paie sau cu stuh. Însă, conducerea eparhială permitea să se facă astfel de clădiri ţinând seama de nevoile religioase.

După luarea Basarabiei de către ruşi, mitropolitul Gavriil Bănulescu a dat o deosebită luare aminte şi reorganizării mănăstirilor basarabene.

El le găseşte de două feluri, naţionale şi închinate; dar, şi în unele şi în altele, multe neorânduieli şi neajunsuri. De aceea este nevoit pe de o parte a da îndrumări privitoare la primirea în mănăstire a celor ce doresc viaţa monahală, iar de altă parte se vede silit a lua măsuri împotriva amestecului laicilor în conducerea mănăstirilor. Şi, „în puterea ordinului Sfântului Sinod din Petersburg, din 23 decembrie 1808, prin care mănăstirile închinate sunt puse sub directa sa priveghere, el le impune condici de venituri şi cheltuieli şi le obligă a nu mai arenda, nici vinde bunurile acestora, fără aprobarea sa“40.

În timpul mitropolitului Gavriil exista „Casa episcopală“ care, purta numele de „mitropolitană“, cuprinzând biserica mitropoliei, mănăstirea pe lângă mitropolie cu călugării ei şi moşiile mitropolitane – mori, iazuri, vii etc. Casa arhiepiscopală era condusă de Direcţia economică compusă din doi membri – călugări, şi un „pisar“ – secretar. Vom sublinia faptul, că „după instrucţia întocmită de mitropolitul Gavriil în 1814, citirea şi cântarea se făceau în biserica casei arhiepiscopale la strana din dreapta – în ruseşte, iar la cea din stânga – moldoveneşte, şi «stavlenicii» (candidaţii la preoţie) ruşi îşi făceau slujba lor la strana rusească, iar moldovenii – la cea moldovenească“41.

Miropolitul construieşte mitropolia, palatal metropolitan şi începe zidirea catedralei pe care a terminat-o urmaşul său, episcopul Dimitrie Sulima, în anul 1836.

S-au luat măsuri şi în ce priveşte buna orânduială în biserici. „Mitropolitul Gavriil încă, potrivit cu orânduiala din bisericile din Rusia, printr-un ucaz din 5 august 1817, a dispus ca în fiecare biserică să se înfiinţeze două cutii: una pentru bani – orfrande de la credincioşi în folosul bisericii, iar alta – pentru adunarea banilor în folosul săracilor“42.

Personalitatea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni este destul de contraversată. Unii istorici îl consideră un bun patriot român, care a luptat pentru apărarea intereselor neamului său, pentru luminarea clerului şi pentru o mai bună organizare a vieţii bisericeşti din Basarabia. Precum spune şi istoricul V. Zamfir Arbore: „Mitropolit Gavriil …pe cât era în putera sa, îşi apăra naţiunea cotropită de străini“43. Alţii, dimpotrivă, îl prezintă ca pe un român înstrăinat, care n-a urmărit decât satisfacerea unor ambiţii personale. Precum spune şi Moisiu: „Bănulescu a fost cu limba moldovenească, dar cu inima străină“. Oricare ar fi opinia noastră, cert este, că datorită schimbărilor pe care le-a introdus în viaţa eparhiei sale, aceasta va deveni treptat o eparhie româno-rusă.

Activitatea educaţional – culturală

Pentru a porni o activitate culturală mai temeinică şi sistematică, menită să schimbe cu vremea starea lucrurilor din temelie, s-au înfiinţat anumite aşezăminte culturale şi, între acestea, cele mai însemnate au fost Şcolile Bisericeşti de la sat, Seminarul Teologic din Chişinău şi tipografia exarhicească.

În Basarabia pe timpul mitropolitului Gavriil, rămase încă din trecut şcoli pe la sate, unele pe lângă biserici şi altele pe lângă mănăstiri. „Condicele de înştiinţare“, alcătuite de către protopopii de atunci, ne aduc la cunoştinţă că în astfel de şcoli învăţase carte, în acele vremuri, chiar şi unii dintre preoţi. Şcolile acestea, cum aflăm din unele documente, au existat multă vreme şi după înfiinţarea Seminarului Teologic din Chişinău. Ce program urmau şi ce cărţi întrebuinţau – ştiri precise nu sunt. Ştim numai că învăţătura se făcea în limba moldovenească de către „învăţători liberi“, iar în unele locuri de către preoţi sau dascăli. E de necrezut că mai multe din aceste şcoli, ca o adevărată creaţie a poporului erau răspândite prin toată Basarabia. Fără cursuri reglate, fără program bine fixat erau conduse mai ales de către autodidacţi de tot felul. Nefiind susţinute de sus – de stăpânirea străină care le ignora, – neavând prea mare sprijin nici de jos, – din partea masei poporului necăjit şi sărac – aceste şcoli, bineînţeles puteau să aibă doar cea mai slabă înrâurire asupra lui.

Un caracter cu totul deosebit a avut Seminarul Teologic, care a jucat un rol mult mai însemnat în viaţa eparhiei Chişinăului.

„Ideea întemeierii acestei şcoli a fost emisă de catre mitropolitul Gavriil, încă din anul 1812, la Iaşi , când abia se pregătea să se mute la Chişinău şi i-a fost sugerată, probabil, de seminarul Veniamin”44. Prin ordinul din 20 septembrie 1812, mitropolitul Gavriil hotărăşte să deschidă deocamdată 2 clase: una pregătitoare şi alta – „gramaticească“. În aceste clase urma a se studia limbile – rusă, latină, greacă şi cea moldovenească, iar pe lângă limbi – acele obiecte ce se studiau în alte seminare în clasele respective. Tot prin acel ordin au fost numiţi: rector – protoiereul Petru Cuniţki, „prefect“ (director) – profesorul Ion Nestorovici şi profesor – Isodor Gherbanovski. Cu toate că se făcuse numirea profesorilor şi a personalului administrativ şi se stabilise şi programul de studii, – seminarul, totuşi, nu s-a deschis.

Tocmai în 1813 la 13 ianuarie cu ajutorul rectorului Petru Cuniţki, Ion Nestorovici, Isodor Gherbanovski înfiinţează la Chişinău „Seminarul Teologic“, ajuns cu timpul la 10 clase (4 de gimnaziu, 6 seminarul propriu-zis) care, peste câteva luni, va cuprinde şi clase pentru copiii nobililor din ţinut, întroducând studierea limbii române câte 10 ore pe săptămână. „La acest seminar se învăţa: gramatica, retorica, logica, filosofia, istoria, geografia, matematica, pedagogia şi teologia dogmatică precum şi limbile elină, latină, rusă şi română, iar facultative franceza şi germana. Obiectele se predau toate în limba moldovenească şi numai mai târziu limba moldovenească a fost înlocuită cu cea rusă“45.

Cu toată insistenţa stăpânirii eparhiale, preoţimea nu era la început dispusă să-şi dea copiii la seminar şi, în 1813, din 53 de elevi abia şapte din ei erau copiii clericilor din sate. Pentru a pune capăt acestei nepăsări, mitropolitul Gavriil a dat în 1815, un ordin, arătând ca acei clerici, care nu vor asculta de îndemnul lui, vor fi pedepsiţi, iar copiii lor, după ce vor ajunge la vârsta de 15 ani, fără studii vor fi scoşi din tagma duhovnicească spre a fi luaţi la slujbă unde va fi nevoie. Ordinul a avut oarecare efect, deoarece mai mulţi preoţi au început să-şi trimită copiii la seminar.

„Seminarul era menit, în acest chip, în primul rând pentru copiii clericilor, cărora li se acorda 30 de burse”46. Însă, nu era interzisă şi primirea copiilor laici. Mai mult: pe temeiul intervenţiei guvernatorului Sturza, Alexandru I a aprobat ca în Seminarul din Chişinău, până la înfiinţarea unei şcoli civile să urmeze cursurile şi tinerii laici.

Principala clădire a seminarului            Biserica seminarului

    din 1871 până în 1868.                 din 1862.

 În 1814, pentru uşurarea cursurilor, pe lângă seminar s-a înfiinţat o bibliotecă.

La sfârşitul anului 1816, mitropolitul Gavriil după dorinţa nobilimii basarabene, cu înalta aprobare a ţarului, „a înfiinţat pe lângă Seminar un «Internat – Pensiune – pentru nobili» sub propria lui îngrijire, acest «Pansion» fiind condus de un director, un inspector şi un econom – toţi numiţi de arhiereul eparhiot“47. Munca de director al “Pansionului” o îndeplinea rectorul seminarului, iar inspectorul şi economul erau numiţi de către chiriarh dintre profesorii seminarului.

Preocuparea permanentă a ierarhului a fost ţinerea unor cursuri la nivelul celor din Ţările Române şi din Imperiul Austriac. În acest sens, la 31 mai 1814, inaugurează şi tipografia eparhială, care alimenta cu cărţi nu numai Basarabia, ci şi Ţările Române. Unele din aceste cărţi sunt: Liturghierul (1815), Molitvelnicul, (1815 şi 1916), Ceaslovul (1816), Psaltirea (1818), Mineiul de obşte (1820), Apostolul (1820), Evanghelia (1820), Tipicul (1821), Bucoavna (1814 şi alte ediţii), Catehism (1816) după Platon al Moscovei şi altele. La stăruinţele lui s-au tipărit Noul Testament (1817) şi Biblia (1819), în româneşte, la Petersburg.

Între anii 1814 – 1821 s-au tipărit după cum este scris în registrul tipografiei 19 320 exemplare din diferite cărţi, „dar acestea nu sunt toate cărţile tipărite, ne spune istoricul Ştefan Ciobanu, deoarece precizează el: nu găsim «Tipicul» de la 1812, «Molitfelnicul», şi «rânduiala Sfintei Biserici» de la 1820, şi altele. Aşa că numărul exemplarelor tipărite la Chişinău trebuie să fie cu mult mai mare“48. Din aceste cărţi s-au vândut pentru suma totală de 158.840 lei49.

Prin urmare aproape fiecare ediţie scotea 1200–1500 de exemplare, ceea ce, dacă luăm în seamă numărul bisericilor era mai mare decât numărul suficient de cărţi pentru Basarabia. Multă vreme tipografia exarhicească era unica în sudul Rusiei, afară de Kiev, şi de ea se folosea mult ocârmuirea civilă a provinciei.

 În afară de cărţi, mitropolitul Gavriil tipărea şi circularele sale eparhiale. De exemplu o circulară – cărticică, din anul 1817, în care se arată scopul Societăţii Biblice Ruse50.

Consideraţii de ordin istoric, filologic şi lingvistic duc la concluzia că exarhul Gavriil nu a respectat întocmai cerinţele impuse de Sinodul din Petersburg în vederea traducerii textelor tipărite după modele ruseşti, stăruind să impună o variantă de compromis între tradiţie şi politica ţaristă: textele cuprinse în Liturghier (1815), Molitfelnic (1815, 1816), Catehism (1816), Ceaslov (1817), Psaltire (1818), – sunt în mare parte reeditări după ediţiile cunoscute în circuitul cărţilor de ritual din Ţările Române cu mici adaosuri din structura ediţiilor sinodale. Prin urmare, Mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni a reuşit să menţină tradiţia Bisericii neamului în cărţile liturgice ce erau destinate bisericilor din Basarabia.

Cea mai convingătoare imagine a acestei realităţi istorice o constituie numărul apreciabil de cărţi religioase ieşite de sub teascurile tiparniţei între anii 1814-1821: 14 titluri atestate la sigur în colecţii de patrimoniu, dintre care două – Noul Testament (1817, 1819) şi Biblia (1819) au apărut la Sankt-Petersburg , – altele două titluri: Apostol şi Evanghelia (1820), sunt atestate doar în surse bibliografice. Considerăm, de asemenea, că textele cuprinse în cărţile de cult apărute în perioada păstoriei mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni sunt cele mai dificile texte pentru stabilirea versiunii originalului ce a servit drept sursă spre editare.

Cărţile tipărite în Basarabia în timpul mitropolitului Gavriil şi ceva mai târziu, din punct de vedere etnic, sunt o continuare a vechii arte româneşti de tipar. „Ele poartă pecetea aceleiaşi griji a editorului pentru a da cărţi frumoase: ele sunt tipărite pe hârtie bună, deasă, adeseori cam verzuie, cu literele mari citeţe“51.

Dacă luăm în seamă că mitropolitul Gavriil traducea, compara textele, corecta cărţile româneşti tipărite în tipografia exarhicească din Chişinău, rămânem miraţi de capacitatea de muncă a acestui om, care a ştiut într-un termen atât de scurt să facă atât de mult pentru Basarabia.

La sfârşitul acestui subcapitol voi spune părerea unui mare istoric basarabean Ştefan Ciobanu: „Istoria nepărtinitoare va justifica activitatea mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni şi pe lângă titlul de organizator al eparhiei Basarabiei îi va atribui şi titlul nobil de păstrător a tradiţiei culturale româneşti în Basarabia”52.

După o activitate rodnică, la 30 martie 1821, mitropolitul Gavriil moare şi este înmormântat la vechea mănăstire Căpriana pe care o reconstruise.

 Primul Mitropolit al Basarabiei, Gavriil Bănulescu-Bodoni n-a fost uitat de poporul basarabean. În memoria lui a fost dezvelit basorelieful ce se află pe faţada Bibliotecii municipale „B. P. Haşdeu“, din centrul Chişinăului. Pe timpuri, aici era un cămin preoţesc, construit din donaţia mitropolitului Bănulescu-Bodoni. Basorelieful e executat de sculptorul Nicolae Andronapi şi reprezintă chipul mitropolitului Bănulescu-Bodoni pe fundalul unui chivot ce aminteşte o icoana. La manifestare s-au vorbit cuvinte frumoase despre Gavriil Bănulescu- Bodoni, care a trăit după un principiu mai rar acceptat astăzi. „În toată viaţa mea eu m-am străduit să le fac bine mai mult celor ce m-au obijduit”, – mărturisea despre sine Mitropolitul Basarabiei.      

Concluzie

Aflându-se în fruntea Arhiepiscopiei Chişinaului şi Hotinului, Mitropolitul Gavriil a făcut lucruri bune pentru românii din Basarabia şi Transnistria, în primul rând reuşind ca toţi românii din Rusia, care locuiau în diferite regiuni după ordinea civilă, să fie uniţi bisericeşte în aceeaşi unitate administrativ-teritorială sub un singur omofor, cel al mitroplitului Gavriil. Lucrul acesta este de o însemnatate deosebită deoarece menţine unitatea spirituală a românilor. În realitate, mitropolitul Gavriil a încercat să salveze conştiinţa ortodoxă a celor păstoriţi, care include şi pe cea naţională. Meritul mitropolitului Gavriil Bănulescu-Bodoni consta în aceea, că în împrejurările grele în care activa a putut să determine ce este principal şi ce este secundar.

      diacon drd. Grigore COSTIN

Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Ortodoxă

Note

1 Arhim. Antim Nica, Viaţa religioasă în Transnistria, Monitorul oficial şi imprimeriile Statului. Imprimeria Chişinăului, 1943, p. 17.

2 Ştefan Ciobanu, Basarabia, Monografia, Ed. Imprimeria Statului din Chişinău, 1926,     p. 276.

3 Prof. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923, p. 321.

4 Ibidem, p. 321.

5 Pr. Vasile Pocitan, Istoria Bisericii Române de la creştinarea românilor până astăzi (curs autografiat), Bucureşti, 1898, decembrie, p. 104.

6 Pr. Prof. Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 1996, p. 41.

7 A . Visanti, Veniamin Costaki, Iaşi, 1880, p. 37.

8 Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei,  Bucureşti, 1888, p. LXII.

9 Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, Ediţie îngrijită de Iurie Colesnic, Ed. Museum, 2000, p. 89.

10 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Române, vol. II, Bucureşti, 1908, p. 195.

11 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 89.

12 Pr. Vasile Pocitan, op .cit. , p. 105.

13 Prof. Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Cernăuţi, 1923, p. 321.

14 Prot. V. Jmakin, Mitropolit Gavriil Bodoni, în rev. „Russkii Arhiv”, 1898, XI, p. 333.

15 Pr. Vasile Pocitan, op. cit., p. 105.

16 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 304.

17 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 305.

18 Nicolae Popovschi, op. cit. p. 41.

19 Ştefan Ciobanu, Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă, Ed. Asociaţiei Uniunea Culturală Bisericească din Chişinău, 1923, p. 37-38.

20 Ibidem, p. 38.

21 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 38.

22 Constantin N. Tomescu, Înfiinţarea eparhiei Chişinăului şi Hotinului, în AB, nr. 1, Chişinău, 1929, p. 32; Referatul original a fost semnat de membrii Sfântului Sinod şi prezentat împăratului, care şi-a pus rezoluţia la început.

23 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 41.

24 Ibidem.

25 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 39.

26 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 41.

27 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 322.

28 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 42.

29 A . Stadniţki, Gavriil Bănulescu Bodoni. Exarh al Moldovei şi Valahiei (1808–1821), Chişinău, 1894, p. 257.

30 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 42.

31 Ştefan Ciobanu, Biserici vechi din Basarabia, Chişinău, 1924, p. 1.

32 A . Stadniţki, op. cit., p. 258.

33 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 322.

34 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 43.

35 Ibidem, p. 45.

36 A . Stadniţki, op. cit., p. 353.

37 Constantin N. Tomescu, Diferite ştiri din arhiva Consiliului Eparhial, în AB, anul IX, nr. 1-4, ianuarie – decembrie, 1937, p. 19.

38 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 51.

39 Ibidem, p. 48.

40 Arhim. V. Puiu, Mănăstirile din Basarabia, în, vol. XI, p. 8.

41 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 54.

42 Ibidem, p. 50.

43 V. Zamfir Arbore, Basarabia în sec. XIX, Bucureşti, 1898, p.5 21.

44 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 60.

45 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 324.

46 Nicolae Popovschi, op. cit., p. 61.

47 Ibidem, p. 73.

48 Ibidem, p. 61.

49 A . Stadniţki, Tipografia exarhiei Basarabiei în casa arhiereului din Chişinău, în Buletinul Eparhial din Chişinău, 1892, nr. 1, p. 31-37.

50 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 60.

51 Ibidem, p. 62.

52 Ibidem.