Istoria cunoscută a secuilor coboară până în întunecatul veac IX, când noi hoarde asiatice s-au abătut asupra pământului românesc, răşluindu-i fruntaria vestică dinspre Tisa şi Dunărea de Mijloc, după multe şi încrâncenate lupte purtate cu “latinii” pe de o parte, cu blachii, bulgarii şi slavii ducelui Salanus, pe de alta.

Invazia “copiilor pământului”  

Dislocaţi din Asia Centrală, stabilindu-se permanent în căutare de “noi patrii” (Simon de Kéza), rând pe rând, în regiunile Volga-Don, Don-Nipru (Lebedia), Nipru (“Danapris”), Nistru (“Danastris”), (“Atelkuz”) maghiarii finici (nume însemnând în limba lor “copiii pământului”) i-au supus militar pe mult mai numeroşii români (“romani”, blakumen, ulaq) de pe litoralul nord-pontic pomeniţi de Stela de la Sjonkeim , Saga lui Egil şi Asmundar, Cântecul Nibelungilor, Cronica lui Nestor, Marcianus, Ştefan din Bizanţ, Euagrios Scolasticul, Theophanes Confessor, Ioannes Mauropus, Godefridus din Viterbium, Oguzname, Hudud al Alam, Gardizi, Vardan etc. pentru că, supuşi la rândul lor de kazari, să se revolte împotriva acestora şi să accepte propunerea bulgarilor (894) de a-i ataca pe bizantini. Lăsându-se cumpăraţi de bizantini, i-au trădat pe bulgari (895), drept care, prinşi “în cleşte” de armatele acestora, care i-au alungat peste Nistru, şi de cele ale pecenegilor chemaţi în sprijin de bulgari şi care au forţat Niprul, s-au ridicat spre nord, spre Kiev, în permanent contact şi conflict cu poporul “ieşit din imperiul roman” care “toţi sunt creştini şi... mai mulţi decât maghiarii însă ... mult mai slabi” (Gardizi) - românii. Îndemnaţi de varego-slavi, alăturându-li-se pecenegi, slavi (ca la “trei mii”), chiar căpetenii valahe (ex.: “Ursu”) vor porni spre vest în căutarea Pannoniei, fiind zdravăn bătuţi de “volohii şi slovianii care trăiau acolo” (Nestor), la trecerea prin Carpatii Padurosi, acolo unde, ca mărturie peste timp, au fost descoperite, în 1998, două sate romaneşti uitate în creierii munţilor şi în evul mediu timpuriu - Mirke şi Poroskovo. Cu un Almus (căpetenia supremă) rănit, debuşează în zonele deschise din actuala Ucraina subcarpatică şi-şi fixează “ringul” în locul numit, cu un cuvânt românesc - munca, pentru că ajunseseră aici cu foarte multă trudă = muncă - Muncaci (Cronica lui Nestor, Cronica Pictată de la Viena ). Ridică alte şase “cetăţi” în jurul Muncaci-ului (Simon de Keza), de unde confuzia (voită) a istoricilor unguri cu “Siebenbürgen”  (Şapte cetăţi), denumirea dată de saşi, jumătate de mileniu mai târziu, Transilvaniei. Spre sfârşitul lui 896 atacă ţara romano-slava a Ungului, rămăşiţă a Moraviei Mari, dezmembrată cu un an mai devreme, îl ucid pe “duca” de acolo (termenul românesc indică şi preponderenţa românească a Ţării Ungului sau Unguarului), iar Arpad, urmaşul lui Almus, se căsătoreşte cu fiica acestuia, pentru a se împământeni. Aşa ia naştere, în Ucraina subcarpatică, “Ungaria”, numele de “unguari” cu sensul de cei ce stăpânesc sau vin dinspre Ung fiind dat de băştinaşii dintre Tisa şi Dunărea de Mijloc “oarecum în batjocură” lui Arpad şi soldaţilor săi. Abia în 903, maghiarii şi aliaţii lor coboară în Ţara lui “Salanus”, fixându-si şi o puternică bază de atac între Tisa, Bodrog şi Dunăre. Aşa a început cucerirea maghiară a Pannoniei şi etnogeneza poporului modern ungar.

Secuii şi etnogeneza ungară.

Referitor la componenţa noului val de migraţie în Pannonia, gestele precizează că maghiarii, componenţa conducătoare, erau războinici încercaţi dar puţin numeroşi, însumând “108 neamuri nu mai multe. Iar celelalte care s-au unit cu ele sunt sau străine sau provenite din robi” (Simon de Keza), deci triburi cointeresate, datorită propriei slăbiciuni, la asociere, sau supuse cu armele şi luate la remorca valului maghiar: kazari, kabari, pecenego-cumani, bulgari, slavi şi chiar “volohi”. În regiunea Tisa-Dunărea Mijlocie năvălesc peste slavi, bulgari şi “blachi ac pastores romanorum” sau “blaşi”, care trăiau “ca stăpâni” în ducatul lui Salanus, iar în dreapta Dunării, peste slavi (moravi), germanici (franci), pastori blachi şi români timoceni (fugiţi de la Diiu sau Vidin de frica bulgarilor şi colonizaţi aici de franci în 816) şi “latinii” sau “romanii”, adică populaţia băştinaşă, aparţinând romanităţii central-europene, care făcea legătura între romanitatea orientală (romanii) şi cea occidentală, din rândul sau supravieţuind astăzi doar “romansii” (în Elveţia). Ulterior, după creştinare, regii de la Buda colonizează noi valuri pecenege şi cumane, sau “Kune”, şi deschid porţile tuturor dezmoşteniţilor din Occident pentru a-şi întări potenţialul economic şi militar. Toţi aceştia aveau să contribuie, în creuzetul pannon, la formarea (etnogeneza) poporului modern ungar. Nu însă şi secuii, care au rămas o populaţie distinctă şi care, chiar complet “maghiarizaţi” astăzi, mai păstrează numele şi conştiinţa originii lor aparte.

Gestele ungureşti (Anonymus, Simon de Keza, Chronicon Pictum etc.) au acreditat ideea ca “Zaculos” - secuii ar fi “rămăşiţe ale hunilor” care ar fi continuat să vieţuiască după dezagregarea imperiului lui Attila în N-E Ungariei actuale şi N-V României actuale, “în câmpia de la Cigla ”. Prea puţin numeroşi pentru a organiza ei înşişi expediţii de pradă în “ducatele” romaneşti sau slave vecine, ar fi ieşit în întâmpinarea valului maghiar, trecând prin nordul Transilvaniei în Galiţia. O opţiune dictată de interes, considerată un motiv suficient de către unii cercetători, la fel de interesaţi, în domeniul istoriei, pentru a acredita ideea unei apropieri dictate de “vocea sângelui” între secui şi cei ce aveau să intre în istorie sub numele slav de “unguri”. Deşi gestele timpurii şi istoricii unguri - care le-au preluat unele opinii de interes practic, politic - atribuie ambelor popoare aceeaşi origine “hunică”, secuii fiind astfel un fel de precursori ai valului maghiar, la o cercetare mai atentă a izvoarelor, Clio restabileşte adevărul: ungurii de astăzi sunt maghiari, în aceeaşi măsura în care francezii pot fi consideraţi gali sau românii - daci, iar maghiarii au fost o populaţie asiatică evident deosebită de huni. Cum rămâne însă cu secuii? Au fost sau nu “rămăşite ale hunilor” înainte de ungurizare, ca urmare a acţiunii politice sau religioase a regalităţii de la Buda , până în veacul XVI, şi ulterior, după “Mohacs Vesz” (“Pieirea de la Mohacs - 1526), de către ungurimea întărită (prin refugiaţi) în Transilvania?

Controverse

În consens cu gestele ungureşti, unii autori, în general umaniştii, i-au considerat “de neam hunic” (ex.: A. Verancsics). Alţii însă au apreciat, datorită sonorităţii numelui, că sunt “mai vechi decât hunii, şi de aceea se numesc scituli, adică sciţi mici” (Antonio Possevino), fiind deci “un neam al sciţilor” (G. Reicherstorfer, Stephan Taurinus, etc.), de unde numele, des folosite ca derivate din “zekel” - “siculi”, “ciculi”, “scituli”. Pentru toţi însă, cu excepţia lui Petrus Ranzanus (1420-1492) - călugăr dominican de origine siciliană care vede în ei antica populaţie a siculilor din Sicilia -, secuii au venit din stepele nord-pontice, “scitice”, pe calea folosită de toate populaţiile izvorâte din îndepărtata Asie, inclusiv de către huni. Potrivit numelui, “szekelyek” derivat din “szkil-sikil” cu semnificaţia, în “Eski Tukce” (“limba turca veche”), de oamenii “de neam ales”, ne-am gândit cândva ca ar fi vorba de un grup minor de migraţie anterioară maghiarilor, poate un trib al avarilor sau mai curând un grup eterogen de elemente turco-asiatice, rămas sau înfiltrat în secolele V-VIII în zona de hotar a Transilvaniei, prea puţin important pentru a fi amintit de cronicarii timpurii în rândul locuitorilor şi stăpânitorilor Pannoniei la venirea maghiarilor: “Slavii, Grecii, Teutonicii, Mesianii şi Vlahii”. Astăzi însă, suntem în măsura să afirmăm, după sursele germane ale secolelor IX-XIII (Annales Regni Francorum, Poeta Saxo, Analele Fuldense etc.), ca secuii sunt cu certitudine urmaşii avarilor, neam turcic originar din Mongolia şi înrudit lingvistic cu hunii, pecenegii, uzii, cumanii, tătaro-mongolii, turcii etc., total diferiţi de maghiarii finici. Şi este imperios necesar să o facem în condiţiile în care tot mai mulţi pseudoliteraţi şi pseudoistorici, servind conştient sau nu, dintr-un patriotardism hilar, care nu are legătura nici cu ştiinţa, nici cu logica, interese... de peste Nistru, îi prezintă drept “daci” puri stimulându-le dorinţe de bantustanizare!

Urmaşii avarilor.

Avarii şi-au făcut apariţia în spaţiul etnogenetic românesc în cadrul marii migraţii răsăritene de la jumătatea veacului VI. Atraşi iniţial de Dunărea maritima, colaborează, având rolul predominant, cu slavii (sclavinii), kutrigurii hunici şi cei pe care istoriografia stalinistă ne-a obligat să-i consideram slavi şi pe care, studii mai vechi sau mai noi (Igor Gorman, Nico Zupanici, O.N Trubacov, F.P. Falin, Gh. Bratianu etc.), i-au identificat ca fiind sarmaţi, rude bune cu alanii - antii (urmaşii lor, osetinii, trăiesc şi astăzi în Caucaz). În timp ce slavii, antii, kutrigurii s-au concentrat asupra drumurilor imperiale spre Bizanţ, încercând să forţeze Dunărea, avarii au fost atraşi, pe calea nordică, de longobarzii germanici, pentru zdrobirea puterii gepizilor stabiliţi în Pannonia. Oferta longobardă venea la timpul potrivit întrucât cererile avarilor adresate Imperiului Roman de Răsărit de a se stabili la sud de Dunăre (558, 561) fuseseră respinse. Conduşi de Baian (558-605), îi zdrobesc pe gepizi, dar nu în folosul neamurilor răsculate. Se instalează ei înşişi aici, fondând un kaganat între Alpi, nordul Carpaţilor şi Adriatica, în anul 567. Cuceresc Boemia, Moravia şi Slovacia (570-580), Dalmaţia şi Illyria în 583, impunând Bizanţului plata tributului, apoi, alături de slavi, devastează Dunărea pe ambele maluri (587) până la Silistra şi întreaga Peninsulă Balcanică (592-598). Sunt momente care înscriu în istorie primul monument de limbă română, îndemnul “Torna, torna fratre” (vezi T. Simocatta şi T. Confessor). Abia în 601 armatele imperiale reuşesc să-i oprească, iar în Occident sunt opriţi de regatul franc reunificat de Clotar al II-lea (584-629). Slăbind după moartea lui Baian, primul kaganat se va prăbuşi sub loviturile slavilor din Pannonia care se răscoală în 623 sub conducerea lui Samo. Intraţi sub controlul slavilor, avarii vor suferi pierderi grele la asedierea de către aceştia a Constantinopolului (626). Samo îi învinge în schimb pe francii lui Dagobert I (629-639), la Wogattisburg (631), consolidându-şi stăpânirea în Pannonia, dar, la moartea sa, statul se destramă. Este o şansă pentru avari care primesc noi întăriri din Asia, astfel că, pe fundalul invaziei bulgare la Dunărea de Jos, kaganatul avar se reîntemeiază în Pannonia (675-680), ajungând principalul rival al regatului franc, apoi al Imperiului carolingian, în Europa Centrală.

În tot acest timp, avarii au fost în contact cu protoromanii din teritoriile supuse dar şi cu cei de la est de Tisa, deoarece, în căutarea sării, şi-au extins controlul asupra lor. Arheologic, prezenţa lor a putut fi identificată izolat la Felnac , Sanpetru, Socodor (jud. Arad), Dumbrăveni sau Teiuş (jud. Alba). Lingvistic, mărturie a coabitării, ne-au lăsat moştenire cuvântul zoapan (dregătorul însărcinat cu strângerea impozitelor de la comunităţile locale) care a dat românescul jupân, jupan (Mircea Rusu), preluat ulterior şi de slavi - pan, şi de maghiari - ispan şi probabil cuvintele kende (rom. Candea) şi khan, khagan (kean, kan), preluate ulterior şi de unguri.

Simţindu-se puternici, avarii au atacat statul franc, fapt ce a dezlănţuit războiul condus împotriva lor, până al zdrobirea completă a kaganatului avar de către Carol cel Mare (768-814). Potrivit Analelor Regilor Franci, izvor contemporan, dar şi unui izvor german ulterior (Poeta Saxo), aceştia întemeiază ca bază împotriva lor, încă din 782, marca de graniţă Ostmark (Austria). Tentativele avarilor de a desfiinţa “Marca de Est” (Austria) eşuând în 788, Carol pregăteşte contraofensiva şi, în războiul din anii 791-796, nimiceşte statul avar, lărgind frontiera francă până la Dunărea de Mijloc, în Pannonia. Trecând fluviul, armatele sale îi fugăresc pe avari până la Tisa , astfel încât avarii “transTiszam fluvium fugatis”. Noi expediţii au fost organizate în anii 800 şi 805, când se consemnează în sursele germane ale anului 1277 ca “ungurii” ar fi fost alungaţi peste Tisa “unz in Walahen”. Cum de sunt numiţi “unguri” pentru anul 805, de câtre un izvor târziu? Fiindcă, între timp, debuşând maghiarii la Muncaci şi cucerind Ţara Ungului (de unde numele de “unguari”), rămăşiţele avarilor s-au pus sub protecţia lor. De aceea Analele Fuldense vorbesc la anul 895/896 despre “avarii care îşi zic unguri”.

Momentul (895-896) coincide cu acela al plecării de la “Cigla” şi ieşirii în calea lui Arpad, după gestele maghiare, a populaţiei care îşi spunea, ea însăşi, “szkil-sikil” adică “de neam ales”. Şi, ca rămăşiţe ale avarilor, care supuseseră la bir Imperiul de Răsărit şi-l înfruntaseră în Occident pe Carol cel Mare, dominând Europa Central-răsăriteană un sfert de mileniu, pretenţia era justificată! Sunt şi voci care pretind că numele ar deriva de la “scaunul” de judecată, secuii fiind organizaţi din momentul stabilirii lor definitive în Carpaţii Orientali pe “scaune”. De unde “scaun” însă la populaţii trăind în corturi şi obişnuite să împartă dreptatea din şaua calului? În “scaun” stătea cneazul, voievodul (duca) adică “judex”-ul (jude) roman, apoi domnul, când făcea “judeţul”, deci termenul a fost împrumutat de la romani. Acesta şi multe altele deoarece, împinşi de germani dincolo de Tisa, la “sălbaticii vlahi”, secuii au convieţuit cu aceştia în şi “dincolo de munţii de zăpadă” (Rudolf din Ems). La venirea maghiarilor ei trăiau “amestecaţi”, confirmă gestele ungureşti, “cu românii, vecinii lor din munţi”, de la care au învăţat scrisul cu caractere runice (preluate de la varegi şi kazari) şi alături de care împărtăşeau “aceeaşi soartă” (Simon de Keza, Chronicon Pictum).

În 896 aşadar, şi-au părăsit sălaşele şi au plecat în Ţara Ungului spre a i se închina lui Arpad, duce nu numai peste maghiarii finici, dar şi peste mulţimea de triburi turanice, înrudite cu avarii. Este momentul în care, confirmând încă din 1956-1958 cercetările arheologice, ca o dovada în plus a originii avare a secuilor, faza de declin a culturii avare a obiectelor turnate şi ornamentate cu grifoni îşi încetează existenţa în N-V României (Kurt Horedt).

Aliaţi, dar neincluşi în conglomeratul de populaţii care va duce la geneza ungară, secuii au fost utilizaţi de maghiari, apoi de unguri, ca în orice alianţă între unul mai tare şi altul mai slab: în avangarda, cu ocazia ofensivelor, şi în ariergarda, la retragere! Se vor bucura însă de privilegii în schimbul slujbei lor militare şi vor fi utilizaţi ca element înaintat împotriva mult prea numeroşilor autohtoni pe care regalitatea ungară nu va putea niciodată să-i înghită cu totul - românii.

Arheologia, toponimia, izvoarele scrise îi plasează în veacul X în Bihor, pe Arieş, în centrul voievodal românesc de la Moldoveneşti , în (XI-XII), între Turda şi Aiud, în Ţara Bârsei şi în fine, în Carpaţii Orientali unde vor fi colonizaţi definitiv printre români şi organizaţi pe “scaune” (szekek-sedes): Ciuc (zonele Miercurea Ciuc - Csikzeredda, Giurgeu - Gheorgheni - Gyergyö şi Casin - Kaszon); Trei scaune (Haromszek: Sepsi, Kezdi, Orbai); Odorheiu (Szekelyudvárhely) şi Mures (Mároszek).

Astăzi, considerabil întăriţi prin deznaţionalizarea românilor, ei înşişi maghiarizaţi, secuii vieţuiesc în zone de concentrare în centrul şi estul judeţului Mureş (parte din valea Mureşului, Valea Nirajului, cursul superior al Târnavei Mici, în Harghita - (Odorhei, Ciuc, Gheorghieni) şi Covasna - (Sfântu Gheorghe, Covasna, Târgu Secuiesc).

În tot cursul Evului Mediu însă şi o bună perioadă de timp sub ocupaţia romano-germana (1699-1806) şi austriacă (1806-1867), datorită centurii etnice româneşti care i-a protejat, ca şi mediului montan de adopţie,              “s-au păstrat mai neatinşi decât orice alt popor - releva cu uimire umanistul Antonio Possevino (1533-1611) - în acea ţară întărită de la natură, mulţumită poziţiei sale inaccesibile în multe locuri. Sunt totuşi amestecaţi printre ei”.

Secuii - “neam aparte” de unguri

Toţi cărturarii, călătorii, condotierii care au străbătut spaţiul românesc au constatat unicitatea secuilor, ca şi a saşilor (alt element de colonizare), implanturi catolice în mediul românesc.

Catolicizaţi de unguri, acceptaţi ca aliaţi, în calitate de “naţiune” medievală, urmaşii avarilor au continuat să fie, etnic, altceva. Pentru că, în afară de rune (la care românii, învăţătorii lor, renunţaseră în momentul adoptării slavonei, ca limbă liturgică şi a alfabetului chirilic), secuii au continuat să aibă o limbă a lor, un port şi obiceiuri proprii, încă vizibile în secolul XVI, pe cale de dispariţie în veacurile XVII-XIX şi de care numai unii bătrâni îşi mai amintesc astăzi, în zona Ciucului, într-atât de eficace a fost procesul de ungurizare, susţinut în primul rând de biserică, atât cea catolică, cât şi, ulterior, de cea reformată. Faptul că ei înşişi se numesc încă, astăzi, secui atestă însă persistenţa conştiinţei unei deosebiri fundamentale faţă de populaţia ungurească, a unei etnii originare distincte.

În veacul XVI, deşi la prima vedere “limba, ca şi toate obiceiurile” îi apropiau de unguri (Georg Reicherstorffer), cunoscutul medic padovan Francesco della Valle (?-1545) nu se putea împiedica să nu remarce că “totuşi sunt un neam barbar”, altceva “decât ungurii”. Cunoscător profund al realităţilor transilvane, marele cărturar umanist Antonius Verantius (Anton Verancsics) (1504-1578) concluziona, în urma unei analize obiective, că secuii “se deosebesc de unguri în aproape toate obiceiurile, legile şi felul lor de a trăi; afară de religie, şi nu se aseamănă nicidecum, nici ca limbă, când vorbesc după chipul strămoşilor”.

Pe aceeaşi linie, Nicolae Romanul (Nicolaus Olahus) (1493-1568), contemporanul sau, observa la secuii supuşi ofensivei ungurizării că au încă “unele cuvinte proprii neamului lor”. Cărturarii umanişti îi defineau în unanimitate drept oameni făcuţi pentru război, un “neam de oameni crunţi” (P. Ranzanus), “aspru şi aprig, ca şi născut pentru lupta” (Georg Reichertorffer), cu “oameni crânceni şi războinici” (Ştefan Brodarics), fapt care motiva rezistenţa îndelungată în faţa ungurizării şi păstrarea privilegiilor pe care regalitatea şi marea nobilime ungurească au fost silite să li le recunoască permanent.

Practic, până târziu, în epoca modernă, împletindu-şi istoria cu aceea a românilor autohtoni şi majoritari în Transilvania, împotrivindu-se ofensivei regalităţii magnaţilor unguri şi patriciatului săsesc, secuii s-au bucurat “de legi şi obiceiuri cu totul deosebite de ale altora”, împărţindu-si “între ei moştenirile şi slujbele pe triburi şi spiţe de neam” (A. Possevino). Folosiţi exclusiv în slujbe militare, şi-au păstrat calitatea de oameni liberi, trăind în continuare “după legile şi moravurilor lor” (Georg Reichertorffer).

Şi aceasta perpetuare a unor caracteristici ale organizării primare, gentilico-tribale, a constituit un real suport al păstrării individualităţii lor faţă de mai puternicul aliat maghiar, al continuităţii secuieşti şi evitării procesului de topire etnică în procesul de formare în secolele X-XVI a poporului modern ungar. Situaţie de excepţie la care o contribuţie de cea mai mare importanţă şi-a adus-o şi marginalizarea lor, plasarea geo-politică “la marginea” (Francesco della Valle) teritoriilor controlate politico-militar de şefii uniunii tribale dominate de maghiari, apoi de regalitatea ungară.

La baza colaborării lor militare cu maghiarii, apoi cu ungurii au stat de la început, potrivit lui Simon de Keza, relaţii de inechitate, întrucât prioritatea în teritoriile cucerite a alegerii zonelor de păşunat o aveau căpeteniile maghiare şi abia după aceea “şi celelalte neamuri şi-au ales locuri unde le-a plăcut”.

Trăind alături de români, iniţial în Maramureş şi Bihor, apoi în teritoriile central şi ulterior est-transilvane în care locuiesc şi astăzi, secuii au împrumutat de la aceştia numeroase elemente de limbă, port cultură materială şi spirituală, identificându-se permanent în confruntarea cu regalitatea, apoi cu principii de origine ungară ai Transilvaniei, care au căutat sa le anuleze privilegiile iniţiale, atentând la libertatea lor, cu interesele poporului român.

prof. univ. dr. Mircea DOGARU