“Mihai Viteazul este principiul de funcţionare
a poporului român”, nota marele scriitor şi patriot, academicianul
Marin Sorescu, şi el un autentic oltean ca şi marele voievod ce
s-a ridicat din scaunul de Ban al Olteniei. Într-adevăr, Mihai
Viteazul, care la 1 noiembrie 1599, deci acum 412 ani, intra
triumfal în Alba Iulia, unde va stabili reşedinţa celor trei
ţări române unite sub sceptrul său, este nu numai simbolul
unităţii naţionale, cel care a creat, în vatra Daciei străbune,
un prim stat românesc ce va întruchipa trei veacuri mai târziu, România
Mare de la 1 Decembrie 1918, ci şi expresia cea mai înaltă a
demnităţii noastre naţionale, a românismului integral.
Statuia ecvestra a lui Mihai Viteazu din Alba Iulia |
Ţinta vieţii sale a fost, pe de o parte,
să elibereze ţara de robia otomană, iar pe de altă
parte unirea celor trei ţări române. Când s-a urcat pe tron,
Ţara Românească era în colaps economic. Creşterea
haraciului către Poarta otomană ajunse la o tonă de aur,
20.000 de oi, 2.000 de cai, 10.000 măsuri de grâu, 10.000 măsuri
de orz, miere, unt şi multe altele plus datoriile preliminare ale
domnitorilor autonomi care au fost maziliţi pentru că nu au plătit
tributul impus. De aceea, primul lui gând a fost să scape ţara
de aducerea pe tronul ei a unor domnitori numiţi de sultanul de
la Istanbul
după mărimea pungii, cu care, în paranteză fie spus,
el însuşi o obţinuse. Iată de ce, când a intrat în Liga
Sfântă, alianţa antiotomană iniţiată de Papa
Clement al VIII-lea (1592 – 1605), Mihai Viteazul, bărbat ambiţios,
dorind prestigiu şi putere, a încheiat un tratat cu împăratul
Rudolph al II-lea de
la Viena
, parafat la 6 mai 1598,
la Mănăstirea Dealu
, prin care se recunoştea caracterul ereditar, dinastic,
al domniei sale, faptul că el şi urmaşii lui, până la
dispariţia neamului său vor domni peste Ţara Românească.
Acelaşi tratat ce prevedea dinastie ereditară
l-a încheiat şi cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory.
Mihai Viteazul dorea astfel să pună capăt odată pentru
totdeauna practicilor imperiilor vremii, în speţă otoman, de a
numi şi stabili domnitorii ţărilor române potrivit cu
interesele lor dar mai ales cu dimensiunea tributului, a şpăgii
şi a pungii cu bani. Când a ajuns însă să edifice un stat
românesc puternic, prin unirea celor trei ţări desprinse din
vechea Dacie, acelaşi împărat va ţese intrigile ce vor
duce (cu sprijinul nobilimii maghiare ce-l ura pe “valah” şi
ordinea impusă de el) la asasinarea mişelească a
marelui voievod, ca nu cumva să apară pe harta Europei un nou
centru de putere, capabil să se opună dorinţelor
habsburgilor de a stăpâni Transilvania. Nici imperiile otoman şi
ţarist nu au văzut cu ochi buni ctitoria statală a lui
Mihai Viteazul din moment ce ţările române erau veşnicul
obiect la târgurile şi împărţeala dintre ele. Dacă
ar fi reuşit în tentativa sa de a crea un stat unitar şi de a
institui dinastia ereditară, mai mult ca sigur că România de
azi ar fi avut alt drum în istorie şi nu ar mai fi fost la cheremul
fanarioţilor ce ne-au stâlcit tradiţiile, obiceiurile şi
mai ales ne-au băgat corupţia în sânge. Oricum, Mihai
Viteazul, prin faptele sale a pus, aici,
la Alba Iulia
bazele unităţii noastre statale şi ale unei
orientări naţionale ce va însufleţi generaţiile
viitoare în bătăliile pentru Unirea Principatelor şi
pentru făurirea României Mari.
Cu timpul, aşa cum scria Nicolae Iorga,
“niciun român n-a mai putut gândi unirea fără uriaşa
lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată
spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de o curată
şi desăvârşită poezie tragică”. În acelaşi
timp, prin intrarea sa în Liga Creştină, alături de împăratul
habsburgic şi principele Transilvaniei, el a probat vocaţia
europeană a poporului său şi s-a înscris ferm în efortul
general de apărare a valorilor consacrate ale bătrânului
continent.
Acum, când îl evocăm pe Mihai Viteazul
şi intrarea sa istorică în Alba Iulia, constatăm cu regret
că Ţara Românească este tot la cheremul străinilor
asupritori, al habsburgilor imperiali, austriecii de astăzi. De data
aceasta nu al armatelor din Cetatea Alba Iulia, ctitorită de Carol al
VI-lea şi rectitorită în prezent ca simbol al vechilor şi
noilor stăpâni care au inventat globalizarea şi o uniune de
state în care
Pictura "Intrarea triumfala a lui Mihai
Viteazu in Alba Iulia" |
hotărăsc tot cei care ne-au mai stăpânit
şi jefuit odată. Adică tot imperialii de
la Viena
care ne-au “privatizat” Petromul şi resursa energică a
ţării, ne-au acaparat băncile cele mai mari şi mai
performante şi ne-au ciuruit pădurile de nu se mai vede copac pe
mii şi mii de hectare. În toate aceste “privatizări”, în
fapt rapturi şi jafuri criminale împotriva poporului nostru,
demnitatea naţională a lipsit de la apel. Nu am mai avut niciun
Mihai Viteazul care să ridice sabia spre cerul dreptăţii
şi să apere mult trâmbiţatul interes naţional, pământul
românesc sfânt, bogăţiile sale şi neamul nostru. Poate că
totuşi, un alt oltean, dacă nu ar fi fost asasinat tot de un
general de tip Basta, într-o zi de Crăciun, ar fi putut face ca
europenizarea societăţii româneşti să nu se facă
în genunchi, ci aşa cum ne-au învăţat marele şi
viteazul voievod Mihai, Horea, Cloşca şi Crişan, ori Avram
Iancu, cu bărbăţie, curaj, eroism şi jertfă, adică
cu demnitate românească. Nu pot încheia această evocare
istorică, decât citându-l pe regele Mihai I de România, voievod
şi el de Alba Iulia, ca o punte peste veacuri a unei istorii măreţe,
care spunea în faţa Parlamentului în mesajul său către
ţară şi popor: “Cele mai importante lucruri de dobândit,
după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi
demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.
Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii,
nu să o sărăcească. România ca şi toate
ţările din Europa are nevoie de cârmuitori respectaţi
şi pricepuţi”. Cu alte cuvinte ce bine ne-ar prinde nouă
acum un Mihai Viteazul ca principiu de funcţionare a poporului român!
Gheorghe CIUL
|
|