Problema caracterului participării României la al Doilea Război Mondial împotriva URSS este, şi astăzi controversată, atât în insoriografia română, cât şi, mai ales, în cea occidentală. Împlinindu-se, la 22 iunie 2011, 70 de ani de la intrarea României în război, este momentul să facem clarificări.

În timpurile noastre, SUA au invadat Irakul pentru a-i fura petrolul. Ca urmare, războiul purtat de SUA împotriva Irakului este nedrept, condamnabil. Şi, însuşi pretextul invocat pentru declanşarea lui - deţinerea de către Irak a armelor chimice şi atomice - era o minciună. Iată că o putere democratică, SUA, poate duce un război la fel de condamnabil ca războiul dus de Germania fascistă.

Ce ţel a urmărit România în Al Doilea Război Mondial?

A fost expus chiar în Ordinul dat de Antonescu: “Ostaşi [...]. Azi a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti şi ale bisericii, lupta pentru vetrele şi altarele româneşti de totdeauna.

Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul!

Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi Miazănoapte.

Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi.

Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voivodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile noastre. [...]

Să muriţi pentru vatra părinţilor şi a copiilor voştri. [...]

Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi căminurilor batjocorite de păgânii cotropitori. [...]

V-o cere Neamul, Regele şi Generalul vostru.”

Era vreunul dintre aceste ţeluri nedrept? Nici unul! Ca urmare pentru România războiul a fost drept.

De menţionat că intrarea României în război a fost determinată de către una din consecinţele Pactului Ribbentrop-Molotov din 25 august 1939- ocuparea, de către URSS, a Basarabiei şi a nordului Bucovinei, în urma Ultimatumului din iunie 1940. În Dreptul internaţional Ultimatumul fiind un act de forţă, urmările lui sunt de neacceptat.

Datoria oricui ar fi fost în fruntea României în 1941 era aceea de a acţiona pentru înlăturarea urmărilor Pactului Ribbentrop-Molotov.

A făcut-o Ion Antonescu, pentru că el conducea Ţara în acel moment. Războiul l-a dus la condamnarea la moarte, ordonată de Moscova, în 1946. Murind astfel, pentru un ideal drept, el a devenit martir al Neamului Românesc. De aceea, la 30 mai 1991, am propus Camerei Deputaţilor păstrarea unui moment de reculegere în memoria lui. Toţi deputaţii s-au ridicat ia picioare, inclusiv preşedintele Camerei, Dan Marţian, fost ministru comunist al Tineretului. Ecoul a fost major, incluzând un protest în Senatul SUA. Ca să îndrepte “eroarea”, Dan Marţian a venit la tribuna Camerei Deputaţilor pe 26 iulie 1991, întrebând indignat: “Cum se poate ca în Parlament să se cinstească memoria lui Antonescu şi să nu existe nimeni care să se ridice în legătură cu acest lucru? Vreau să vă spun foarte sincer că şi noi - dar nu numai noi - societatea nord-americană, Statale Unite au fost şocate de acest lucru. Cum este posibil, cum este posibil să fie doar iniţiativa unui deputat şi toţi ceilalţi nu au absolut nimic se spus?” Aşadar, la 30 mai 1991, în unanimitate, deputaţii - care reprezentau întregul Popor român - s-au ridicat în picioare, aducând cinstirea cuvenită în numele acestui Popor român. Cea mai importantă instituţie democratică a României de după 1989, Parlamentul, recunoştea, astfel, caracterul drept al războiului dus de România în 1941-1944.   În acelaşi sens trebuie interpretată şi   Declaraţia Parlamentului României privind Pactul Ribbeptrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru Ţara noastră, adoptată, în unanimitate, la 24 iunie 1991. Majoritatea conducătorilor României de după 1991 au încercat să facă uitat documentul respectiv, deşi el reprezintă o afirmare demnă a drepturilor românilor asupra spaţiului lor de etnogeneză. Îl redau în totalitate, tocmai pentru că este cvasinecunoscut astăzi: “Evocăm în aceste zile momentele tragice trăite de România în iunie şi august 1940, la numai două decenii după împlinirea aspiraţiei de veacuri a Poporului român - reîntregirea Neamului prin Marea Unire din 1918 şi crearea Statului naţional unitar român  în hotarele lui fireşti, din punct de vedere istoric, etnic, social,  politic,  juridic şi cultural.

Evocăm acele dureroase evenimente,  când părţi importante din trupul Ţării au fost rupte cu forţa şi anexate samavolnic prin implicarea directă sau complicitatea puterilor semnatare ale Pactului, a politicii lor agresive, de revizuire a tratatelor de la Versailles , de schimbare a ordinii politice  europene instaurate după Primul Război Mondial.

În contextul acestor evoluţii din Europa, de la sfârşitul deceniului al patrulea, nu doar sistemul de tratate şi alianţe ale României construit cu migală şi inteligenţă de ilustrul său exponent Nicolae Titulescu, dar şi sistemul general al Societăţii Naţiunilor s-au dovedit fragile.

În faţa forţei brutale a politicii agresive din Est şi din Vest, încercarea de înţelegere şi de preîntâmpinare a conflictelor s-a dovedit inoperantă sau fără efect.

Atitudinea de cedare a unor ţări în faţa politicii statelor agresive a făcut posibile Pactul Ribbentrop-Molotov şi Dictatul de la Viena. În baza lor, Uniunea Sovietică anexa Basarabia, Ţinutul Herţei şi nordul Bucovinei, iar Ungaria horthystă anexa o treime din Transilvania - sfinte pământuri româneşti.

Prin jertfa de sânge a Poporului român, unul din aceste odioase aranjamente - Dictatul de la Viena - a fost abolit, Celelalte teritorii româneşti continuă să fie înstrăinate.

Nici un fel de politică, nici chiar cea stalinistă de înstrăinare a populaţiilor din aceste teritorii, nu a putut anihila conştiinţa apartenenţei Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei la România.

Pactul Ribbentrop-Molotov, prin care URSS şi Germania îşi stabileau “sfere de interese” de la Marea Baltică la Marea Neagră   - hotărând, cu de la sine putere, destinele unor state suverane, între care şi România -, contravine în mod flagrant principiilor şi normelor fundamentale ale dreptului internaţional.

În consecinţă, în numele Poporului român, Parlamentul condamnă acest Pact ca fiind ab initio nul şi neavenit. Tot astfel trebuie să fie considerată şi consecinţa directă a acestor înţelegeri secrete dintre Stalin şi Hitler - Notele ultimative ale Guvernului sovietic din 26 şi 27 iunie, urmate de ocuparea cu forţa la 28 iunie 1940 a Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţei, împotriva voinţei populaţiei din aceste străvechi teritorii româneşti, acţiune care a reprezentat  o încălcare brutală a suveranităţii,  independenţei şi integrităţii teritoriale a României.

Pactul Ribbentrop-Molotov a fost şi este repudiat de cancelariile multor state. La 24 decembrie 1989, Congresul Deputaţilor Poporului din URSS a condamnat “semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939...  şi a altor înţelegeri secrete cu Germania”, şi a recunoscut că acestea sunt,  din punct de vedere juridic, lipsite de temei şi valabilitate, din momentul semnării lor, venind “în contradicţie cu suveranitatea şi independenţa unor state terţe”.

Împărtăşim aprecierea din Hotărârea Congresului Deputaţilor din URSS, potrivit căreia protocoalele sovieto-germane “au fost folosite de Stalin şi anturajul său pentru a da ultimatumuri şi a exercita presiuni, prin recurgerea la forţă asupra altor state, încălcând obligaţiile juridice asumate faţă de acestea”.

Privite retrospectiv, aceste acte constituie o pregnantă manifestare a politicii imperiale de anexiuni, a dictatului şi agresiunii făţişe, expresia cea mai gravă a încălcării moralei internaţionale şi a dreptului internaţional, cea mai condamnabilă conduită în relaţiile internaţionale.

Noile realităţi şi evoluţiile pozitive ce au loc în Europa şi în lume creează premise favorabile pentru identificarea modalităţilor vizând înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale actelor nedrepte ce au la bază protocoalele secrete ale Pactului Ribbentrop-Molotov, în consens cu principiile statuate în Actul final şi Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa şi în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în normele moralei şi dreptului internaţional.

Parlamentul României afirmă hotărât poziţia sa de a aborda cu deplină responsabilitate această problemă. În acest sens, solicită preşedintelui Ţării, Guvernului României, tuturor forţelor politice din Ţara noastră să acţioneze în spiritul acestei declaraţii, în vederea împlinirii năzuinţelor legitime ale populaţiei din teritoriile româneşti anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Ribbentrop-Molotov.

Parlamentul României îşi exprimă convingerea că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor - astfel cum Istoria, Justiţia şi Morala le consacră de drept - trebuie să reprezinte o misiune nobilă şi înălţătoare pentru toate forţele responsabile ale Ţării, indiferent de opţiunea lor politică.

Această declaraţie a fost adoptată în Parlamentul României în şedinţa din 24 iunie 1991, cu unanimitate de voturi. Preşedintele Senatului, academician Alexandru Bârlădeanu. Preşedintele Adunării Deputaţilor Marţian Dan. (“Monitorul Oficial”, p.II, nr. 153/25 iunie 1991.)

Foarte interesantă dezbaterea din Parlament asupra acestei Declaraţii. Fiecare partid şi-a spus cuvântul. Din partea FSN, Marian Enache consemna dreptul românilor asupra teritoriilor luate de URSS în 1940, şi   îndreptăţirea Parlamentului de a cere aceste teritorii. În numele PNŢCD a vorbit Ion Raţiu: “Teritoriile de peste Prut sunt teritorii ale neamului românesc, sunt parte din trupul Ţării noastre. [...] Vreau să afirm încă odată că partidul nostru este pentru caracterul românesc al acestor teritorii şi că suntem în întregime de acord cu această declaraţie a Parlamentului”. Sergiu Cunescu, din partea PSD: “Generaţia noastră ne-am făcut ca ideal acela ca să ajungem să mai vedem România aşa cum a fost ea constituită în cadrul României Mari. Am avut speranţe, am avut câteodată dubii, dar iată că ne apropiem de acest lucru” Vasile Şuta, din partea PUNR, îşi exprima “convingerea   că deplina afirmare a aspiraţiilor legitime ale românilor se va înfăptui într-un timp cât mai apropiat.” Radu Câmpeanu, din partea PNL: “Dacă noi astăzi, în această şedinţă solemnă, considerăm Pactul ca nul şi neavenit, nu suntem singurii să o facem, dar eu aş cere ca în acelaşi timp nu numai să condamnăm Pactul, dar să condamnăm consecinţele lui, pentru că aceste consecinţe au adus durerea enormă în care ne-am   găsit. Iară dacă n-am face-o aşa cum înaintaşii noştri au făcut-o, înseamnă că ar fi o demisiune în faţa Istoriei. Când Mareşalul Antonescu, sprijinit de cele două mari partide de pe vremea aceea, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc, a ordonat să fie trecut Prutul, în momentul acela toată suflarea românească era în spatele lui şi toată suflarea românească, întreaga Naţiune română erau în spatele Armatei române. Şi acesta este un adevăr pe care trebuie să-l spunem pentru că este fundamental! Iară cine ne-ar putea critica de această atitudine? Cineva ar putea spune: «De ce v-aţi aliat cu X sau cu Y? Răspunsul vine de la sine: Pentru că ceream ceea ce era al nostru, nu mai mult!» Declaraţia de război a fost făcută nu pentru un sentiment de duşmănie împotriva Uniunii Sovietice, ci exclusiv pentru recuperarea unui teritoriu care era al nostru. Prin ea, prin sacrificiul părinţilor noştri, al fraţilor noştri, Poporul român s-a înscris, a ştiut să se înscrie în destinul său naţional. [...] Un popor care nu ştie să-şi apere drepturile cu orice risc e un popor sortit la pieire. [...] Parlamentul este în drept, este dator să-şi spună punctul de vedere răspicat, aşa cum o face în declaraţie, în   legătură cu acest act de samavolnicie istorică. Acesta cred că este adevăratul răspuns la devenirea noastră istorică pe acest pământ.” Pe aceeaşi linie, Victor Surdu, Vasile Rădulescu, Cornel Nica, Viorel Faur, Dan Căpăţână, Gheorghe Dumitraşcu, Ion Diaconescu, Aurelian Gulea. Chiar şi reprezentantul UDMR, Domikos Geza, a considerat oportună declaraţia,   Ministrul de Externe, Adrian Năstase, deşi condamna Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale, a fost singurul care a combătut ideea reîntregirii Ţării: “Astăzi este o altă realitate decât cu cinci decenii în urmă. [...] Putem înţelege abordările emoţionale ale unor forţe politice de la aci, dar nu le împărtăşim, deoarece implicaţia lor imediată este aceea de a emite pretenţii teritoriale asupra Basarabiei şi a celorlalte teritorii româneşti. [...] Trebuie să acceptăm ideea a două state româneşti.” Şi, susţinea Tratatul semnat la Moscova , în 5 aprilie 1991, de către Ion Iliescu şi Mihail Gorbaciov, care consfinţea, din nou, graniţa de pe Prut.

Nici unul din preşedinţii României sau din guvernele României nu a tradus în practică cererea Parlamentului din 24 iunie 1991. Mai mult, Emil Constantinescu va semna, în 1997, Tratatul cu Ucraina, prin care recunoştea drept justă graniţa de răsărit a României.

Parlamentul României cerând, în 1991, revenirea în cadrul Ţării, a pământurilor româneşti răpite în 1940, s-a plasat pe aceeaşi linie cu Ion Antonescu. În lumina Declaraţiei din 1991, războiul purtat de Ion Antonescu a fost drept. În 1991, niciun partid politic şi niciun ziarist nu au protestat împotriva Declaraţiei Parlamentului şi a aprecierii acţiunii de eliberare condusă de Antonescu. În 2011, declaraţia actualului preşedinte, conform căreia ar da şi el ordinul de trecere a Prutului,  a stârnit o adevărată furtună. Dovadă a faptului că, după 20 de ani,  majoritatea oamenilor politici români au renunţat a mai fi patrioţi.

Petre ŢURLEA