Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 la Bârlad. Tatăl său, Ioan Cuza, a fost spătar, ispravnic de Fălciu şi de Covurlui, iar în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturza, a ajuns şi postelnic. Mama lui Alexandru Ioan Cuza, Sultana, era născută Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din Constantinopol, care a fost românizată.

Alexandru Ioan Cuza şi-a făcut studiile până la 1831 la pensionul francez al lui Victor Cuenin la Iaşi , unde a avut colegi pe vâţiva dintre viitoarii colaboratori: Mihalache Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, pe verii săi primari, Nicolae, Ioan şi Panaite Docan, precum şi pe viitorul mare artist, Matei Millo. A fost trimis apoi la Paris , unde şi-a luat bacalaureatul în litere, diploma fiind iscălită de Francois Guizot, ministrul instrucţiunii publice, la 8 decembrie 1835, devenind membru al Societăţii Economiştilor din Paris. La 2 martie 1842 a devenit prezident al Judecătoriei Covurlui.

La 30 aprilie 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache şi a Ecaterinei, născută Sturdza, care-şi aveau aşezarea în Soleşti din ţinutul Vasluiului. Elena a fost tot timpul o soţie atentă şi prevenitoare, ştiind mai târziu în timpul domniei, să-şi ascundă suferinţa provocată de inconstanţa soţului.

În timpul revoluţiei din 1848, A . I. Cuza a fost în primele rânduri. A luat cuvântul la adunarea de la Hotelul „Petersburg” din Iaşi, la 27 martie, cerând înfăptuirea de reforme. Mihai Sturdza, domnul Moldovei a dispus ca oştirea din Iaşi să aresteze pe fruntaşii mişcării revoluţionare şi să-i trimită în Turcia. Cu ajutorul unor marinari greci, cu paşapoarte austriece, A. I. Cuza împreună cu alţi revoluţionari au trecut în Transilvania şi participă la Adunarea de la Blaj din 3/15 mai 1848 şi se întâlnesc cu Avram Iancu, Simion Bărnuţiu şi alţi lideri ai revoluţiei.

Din Transilvania, A. I. Cuza a plecat în Bucovina, unde împreună cu Petrache Cazimir, Vasile Alecsandri, Zaharia Moldoveanu, A. Panu, N. Pisoschi au constituit Comitetul Revoluţionar Moldovean, avându-l în frunte pe Costache Negri, primind sprijin din partea familiei Hurmuzachi.  

Domnitorul Alexandru Ioan Cuza în staţia vămii din Braşov, văzând portretul lui Mihai Viteazul, i-a spus soldatului care îl păzea:

"Aşa cum a fost trădat Mihai Viteazul aşa m-aţi trădat voi pe mine..."

(extras din revista "Flacăra, anul XII, nr.12 (534), 2012, Jurnal, 2012 (XII) de Ilie Rad)

Din Bucovina, A. I. Cuza a plecat la Viena , de aici la Paris apoi la Constantinopol de unde a pornit spre ţară însoţind pe noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi, pe deasupra, partizan convins al Unirii. Grigore Ghica l-a numit pe A. I. Cuza preşedinte al Judecătoriei Covurlui, unde a rămas până la 15 februarie 1851, când i s-a încredinţat postul de director al Ministerului de Interne, iar la 18 mai 1855 este ridicat la rangul de vornic, ca răsplată pentru meritele sale.

În februarie 1857, este numit pârcălab al ţinutului Covurlui, iar la 23 octombrie 1858 primeşte postul de hatman. La 29 decembrie 1858, A . I. Cuza devine comandantul întregii armate moldovene, avea gradul de colonel, fiind apreciat ca un om simpatic, diplomat şi inteligent.

Convenţia de la Paris din 1858, semnată de cele 7 state Franţa, Anglia, Rusia, Sardinia, Prusia, Austria şi Turcia, a fost socotită o adevărată constituţie pentru Principatele Române şi prevedea unirea Moldovei cu Ţara Românească sub numele de Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Se stipula ca puterea politică să fie încredinţată unui domn şi unei Adunări elective în fiecare principat. Convenţia de la Paris din 1858 a constituit un pas înainte afirmând o recunoaştere internaţională a originii comune a moldovenilor şi a muntenilor, a necesităţii unirii lor.

La alegerile din 5 ianuarie 1859, A . I. Cuza devine domnul Moldovei, fiind ales în unanimitate. Mihail Kogălniceanu, „privighetoarea Moldovei”, a rostit cu acest prilej un discurs plin de semnificaţie: „Prin înălţarea ta pe tronul lui Ştefan cel Mare, s-a reînălţat însăşi naţionalitatea română. Fii dar omul epocii, fă ca legea să înlocuiască arbitrariul, fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând, fii bun  mai ales pentru acei pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepăsători sau răi”.

Peste câteva zile urma să aibă loc alegeri în Ţara Românească. Deputaţii partidei naţionale s-au adunat la 23 ianuarie în şedinţă secretă într-o sală a Hotelului Concordia, pentru a cădea de acord asupra candidatului ce urma să-l susţină a doua zi. Până la ora două noaptea au durat furtunoasele discuţii. În cele din urmă, s-a făcut propunerea, unanim acceptată, de a susţine candidatura lui A. I. Cuza.

Sâmbătă, 24 ianuarie, în jurul Adunării, domnea liniştea. Liberalii, împreună cu prefectul poliţiei, au luat măsuri serioase, pentru ca nici oştirea, nici publicul să nu staţioneze lângă Mitropolie. Candidat serios era şi Gheorghe Bibescu, domnitorul Ţării Româneşti. Tânărul deputat Vasile Boerescu, reprezentat al partidei Naţionale a ţinut un discurs prin care a susţinut candidatura lui A. I. Cuza, făcând apel la unitatea naţională. La aflarea veştii că  A. I. Cuza a devenit şi domnul Ţării Româneşti, mulţimea a răspuns cu frenezie, dând frâu liber entuziasmului. În toate oraşele şi satele ţării cu avut loc manifestări de bucurie.

Actul realizat la 24 ianuarie 1859 a constituit un rezultat firesc al dezvoltării istorice a poporului român, ajungând la închegarea unităţii sale naţionale. Încă de la început A. I. Cuza şi guvernele sale au luat o serie de măsuri pe diverse planuri, dovedind perseverenţă în apărarea drepturilor statului român. În istoria României a început o perioadă de însemnată afirmare a autonomiei, a demnităţii naţionale şi pentru înlăturarea amestecului din afară în treburile interne. Unirea a fost recunoscută de Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia, dar se opuneau cu înverşunare Anglia, Turcia şi mai ales Austria, care urmărea anexarea Principatelor Române. Acelaşi pericol exista şi din partea Rusiei ţariste, care în 1812 a anexat Basarabia.

De la începutul domniei, A.I. Cuza s-a preocupat de întărirea armatei şi de înfăptuirea de reforme pentru modernizarea noului stat român. Armata a fost reorganizată, a numit un ministru comun, a fost dotată cu armament modern, bugetul armatei a fost mărit considerabil. Printre priorităţi au fost reforma agrară, noua lege electorală, legea monetară, legea învăţământului, reforma justiţiei, legea privind înfiinţarea Curţii de Conturi.

La Constantinopol îl  trimite pe Costache Negri, iar la Paris pe Vasile Alecsandri. Semnalele pozitive primite de la împăratul Napoleon al III-lea l-au încurajat pe A. I. Cuza să continue activitatea diplomatică pentru recunoaşterea internaţională a Unirii.

În 1860 cu o suită formată din vreo 35 de persoane a întreprins o călătorie la Constantinopol. Printre cei care îl însoţeau se aflau Dimitrie Bolintineanu, Marin Serghiescu Naţionalu, Ştefan Golescu, pictorul Carol Popp Szathmary. Sultanul Abdul Mejid a primit cu un viu interes pe A. I. Cuza, domnitorul României şi pe suita sa, exprimându-şi dorinţa de a se întâlni de mai multe ori cu A. I. Cuza în timpul şederii la Constantinopol. Vizita a fost apreciată ca un succes. În urma demersurilor diplomatice întreprinse, în 1861, cauza Unirii învinse, Turcia şi Austria au recunoscut noul stat român, dar numai pe timpul vieţii domnitorului A. I. Cuza. Anglia a recunoscut unirea mai devreme, în urma demersurilor făcute de Franţa.

În 1862 capitala noului stat devine Bucureşti, cu un singur parlament în capitală, renunţându-se la Adunările legislative de la Iaşi şi Focşani. Imediat, Cuza a aprobat înfiinţarea reciprocă de agenţii diplomatice la Bucureşti şi la Belgrad. Tânărul stat avea astfel cea de-a treia agenţie, după cele de la Constantinopol şi Paris.

În realizarea reformelor pe care şi le-a propus, A. I. Cuza întâmpina mari greutăţi deoarece Adunarea legislativă se opunea cu îndârjire. Astfel a luat naştere „monstruoasa coaliţie”. Printre opozanţi se aflau Barbu Catargiu, Eugen Carada, Ion Brătianu, prinţul Ştirbei, în schimb Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri şi Costache Negri îl sprijineau şi încurajau pe Cuza să întreprindă reformele cu curaj. Un succes remarcabil a fost adoptarea legii privind secularizarea averilor mănăstireşti, prin care uriaşe averi reintră în patrimoniul naţional, ceea ce a dus la proteste din partea bisericii, a grecilor şi a turcilor. În octombrie 1859 a fost înfiinţată Universitatea din Iaşi, care-i poartă astăzi numele, iar în iulie 1864 a înfiinţat Universitatea din Bucureşti.

La 2 mai 1864, A .I. Cuza a dizolvat Adunarea legislativă, actul fiind considerat lovitură de stat, dar a creat condiţiile necesare înfăptuirii reformelor.

La 14 august, Cuza a înfăptuit reforma agrară, fiind considerată cea mai frumoasă zi din viaţa poporului. Cei mai fericiţi au fost ţăranii, pătura cea mai săracă. Au fost împroprietărite în total 467.840 familii ţărăneşti care au primit 1.766.258 hectare de pământ. Tot în această perioadă a fost introdus noul calendar, cel gregorian, astfel s-a trecut de la 31 decembrie 1864 direct la 13 ianuarie 1865. Şi de această dată o parte a bisericii l-au acuzat pe domnitor de catolicism. S-a trecut la sistemul metric în locul patriarhalului „cot” diferit în Moldova faţă de Ţara Românească. A intrat în vigoare noul cod civil, prin care căsătoriile urmau a se încheia la primării, de către ofiţeri ai stării civile, nu  de către preoţi, ca până atunci, iar divorţurile trecură şi ele din puterea acestora pe seama tribunalelor. Şi de această dată Cuza s-a confruntat cu protestele bisericii.

Toate reformele înfăptuite au făcut să crească faima domnitorului A.I. Cuza. Cu toate acestea, a avut de întâmpinat şi mulţi opozanţi care i-au creat multe intrigi. I s-a reproşat relaţia cu prinţesa Maria Obrenovici (fiică a fostului ministru Catargiu şi a văduvei prinţului sârb Obrenovici) cu care a avut doi fii, pe Alexandru şi Dimitrie. Ambii copii au fost adoptaţi de A.I. Cuza şi soţia sa Elena. De asemenea, i s-a reproşat şi faptul că l-a numit pe Cezar Librecht inspector general al telegrafului. În toamna lui 1864 a intervenit o neînţelegere între Cuza şi Kogălniceanu, iar plecarea lui i-a cauzat mult rău domnitorului, şubrezindu-i poziţia politică.

Opozanţii domnitorului au început să pună la cale un complot pentru înlăturarea lui. Unor opozanţi şi complotişti, care erau oameni de încredere ai domnitorului, nu le-a fost suficient că s-au opus reformelor din toate puterile, dar l-au şi trădat în ţară, la Paris şi Constantinopol. Cu ajutorul unor ofiţeri, Nicolae Haralambie, Al. Candiano-Popescu, maiorul Lecca, s-a reuşit la 11 februarie 1866 abdicarea lui Cuza. Complotiştii nu au avut sprijinul poporului, dar prin minciună şi diversiune au arătat că „naţiunea întreagă s-a revoltat”. În locul lui Cuza a fost formată o Locotenenţă domnească din care făceau parte Nicolae Golescu, Lascăr Catargiu şi col. Nicolae Haralambie. Locotenenţa domnească avea menirea să conducă statul până la venirea unui principe străin. Nu peste mult timp acesta avea să fie Carol, ce provenea din familia Hohenzollern-Sigmaringen din Germania. Majoritatea ofiţerilor participanţi la complotul împotriva lui Cuza, mai târziu au regretat mult de tot implicare a lor.

Împreună cu Maria Obrenovici,  A.I. Cuza a fost obligat să plece în pribegie, stabilindu-se lângă Viena, la Döbling , unde şi-a cumpărat o vilă. Starea sănătăţii lui Cuza s-a înrăutăţit, fiind suferind de inimă şi la 15 mai 1873 a încetat din viaţă. Maria Obrenoviei, femeia care a jucat un rol însemnat în viaţa lui Cuza, a murit tot în străinătate, în 1876.

Moartea lui Cuza a însemnat un adevărat doliu naţional. Guvernul a dat ordine secrete să nu se tragă clopotele prin satele pe unde avea să treacă trenul mortuar, luându-se măsuri severe pentru a împiedica participarea ţăranilor. A fost înmormântat în ziua de 29 mai 1873 la Ruginoasa. După cei şapte ani de domnie, au trecut tot atâţia ani în care numele lui fusese proslăvit de poporul cel mare scos din şerbie, o parte a presei din acea vreme a scris că „ţăranii au fost scoşi din rândul dobitoacelor”.

„Cuza a fost un om nou şi a făcut legi noi. Nu greşelile lui l-au răsturnat, ci faptele lui”, aveau să recunoască şi opozanţii săi. Pe timpul celor 7 ani de exil, Cuza a încercat de câteva ori să se întoarcă în ţara pe care a iubit-o atât de mult, dar de fiecare dată Carol i-a interzis „din raţiuni de stat” să revină în ţară. Şi acest fapt i-a grăbit sfârşitul.

În 1888 a încetat din viaţă Dimitrie, fiu cel mic, iar celălalt fiu, Alexadnru, a încercat să participe la viaţa politică, dar a fost nevoit să renunţe. S-a căsătorit cu Maria Moruzi, dar fiind bolnav a murit în anul 1890 la Madrid. Înainte de căsătorie, Moruzeştii i-au pus condiţia de a-şi face testamentul, cu toată opunerea Elenei Cuza. La 1 aprilie 1909 când se apropia de 84 de ani se stinse şi Elena Cuza, fiind înmormântată la Soleşti , alături de mama sa. Despărţiţi au trăit o bună parte din viaţă, separaţi aveau să rămână şi după moarte.

La 27 mai 1912 la Iaşi a fost ridicat Monumentul Unirii. La solemnitate au participat Nicolae Iorga, A.D. Xenopol, Petru Poni şi mulţi alţii. A.I. Cuza a rămas una din cele mai populare figuri istorice căreia mult încercatul nostru popor avea să-i păstreze amintirea cea mai vie în inimile şi conştiinţa tuturor românilor.

Anual, la Alba Iulia , la 24 ianuarie, se omagiază toţi cei care au realizat Unirea Principatelor Române în 1859 în frunte cu A.I. Cuza. Aveau să mai treacă încă 59 de ani şi la Alba Iulia se înfăptuia Marea Unire la 1 decembrie 1918.

Se impune ca în viitor şi la Alba Iulia să fie ridicat un bust, statuie a lui A.I. Cuza.

Ioan GALDEA