Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la ocuparea tâlhărească a Basarabiei de către Rusia ţaristă. A venit timpul ca fiecare român basarabean să cunoască ce s-a întâmplat cu noi în aceşti 200 de ani. De ce teritoriul românesc dintre Nistru şi Prut cu o populaţie în acea perioadă de peste 490 000 de oameni, dintre care 95 la sută erau români moldoveni, s-a trezit peste noapte, la 16 mai 1812, într-un stat străin, imperialist, unde dominau cele mai antiumane forme de guvernare şi exploatare a maselor populare?

Cunoscutul patriot, om politic Mihail Kogălniceanu scria: „Întrebaţi doar istoria şi veţi şti cine suntem, de unde venim şi unde mergem”.

Soarta Basarabiei şi Transnistriei a fost determinată în ultimii 200 de ani de către politica agresivă, expansionistă a Rusiei ţariste. Unii istorici afirmă şi astăzi că această politică ţaristă a fost „firească” sau „obişnuită”.

Ea n-a fost firească, deoarece o politică sângeroasă, antiumană, jefuitoare, antipopulară nu poate fi ceva „firesc” sau „obişnuit”, „normal”.

Imperiul Rus a promovat o politică de cucerire a noi popoare şi teritorii. În acest timp au fost cucerite şi incluse cu forţa peste 100 de popoare, naţiuni şi minorităţi naţionale, au fost ocupate, cucerite Finlanda, Ţările Baltice, Ucraina, Basarabia, popoarele din Caucaz, inclusiv Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Kazahstan, popoarele Siberiei şi Extremului Orient.

La 16 mai 1812 a fost cucerită Basarabia. Această politică de cucerire a noi popoare şi teritorii străine are rădăcinile sale în mentalitatea barbară a slavilor. Slavii de Est au fost un popor care ducea un mod de viaţă migrator, parazitar, profitor. Nu produceau, dar mai mult se ocupau cu jefuirea altor popoare. În 1724 Petru I scria în „Testamentul” său că Rusia trebuie „să se apropie cât s-ar putea mai mult de Constantinopol şi de India. Că acel ce va stăpâni acolo va fi adevăratul stăpân al lumii”. Ideea de stăpân al lumii, de dominaţie asupra lumii era o idee bolnavă, exprimată de Petru I, fiind şi el un om beţiv, alcoolizat şi paranoic. Însă această idee de a stăpâni toată lumea a fost pusă la baza politicii promovate de Ecaterina a II-a şi Alexandru I, ţarul Rusiei. Într-o zi de început de ianuarie, Ecaterina a II-a, l-a chemat pe principele Potiomkin în dormitorul său. După cum scrie N.Karamzin, ea era îmbrăcată într-un halat de baie prin care i se străvedeau şoldurile voluminoase şi atrăgătoare. După ce Potiomkin i-a îndestulat dorinţa ei amoroasă, ea s-a trezit şi i-a spus să plece imediat la Iaşi , unde va duce tratative cu turcii, formulând condiţia în felul următor: „Tam na Dnestre naş sapog bât’!” („Acolo, pe Nistru, să fie cizma noastră!”).

Ca rezultat, al Războiului Ruso-Turc din 1787-1791, Rusia anexează pământurile dintre Bug şi Nistru, unde trăia o numeroasă populaţie de români. Mai apoi a urmat Războiul Ruso-Turc din 1806-1812. În noiembrie 1806 armatele Rusiei au atacat cetăţile Hotin şi Bender, iar mai apoi Cetatea Albă, au ocupat oraşele Iaşi şi Bucureşti. Domnitorii Moldovei şi Ţării Româneşti au fost alungaţi. Principatele Româneşti erau conduse de către aşa-numitul guvernator general, comandantul armatei ruseşti de ocupaţie – Michelson, apoi Bagration, iar din 1811 – Kutuzov. Ajungând în 1807 la Dunăre şi ocupând Moldova şi Muntenia, comandamentul rus a instituit o aşa-numită „administraţie civilă”, care se ocupa cu jefuirea ţărănimii şi populaţiei. În 1806-1812, Moldova şi Muntenia deveniseră simple teritorii tributare ocupate de Rusia ţaristă. Numai în 1808 Moldova a dat Rusiei un tribut de 70 de milioane de puduri de fân, iar Moldova a fost impusă să plătească suplimentar încă 80000 de cetverturi de grâu (un cetvert – 120 de ocale; 1 ocă – 1270 de grame) şi 40.000 de cetverturi de ovăz şi 30 000 de cetverturi de hrişcă. „Moldova, care înaintea venirii ruşilor plătea turcilor tributul anual în sumă de 3.000.000 de piaştri, acum trebuia să plătească ruşilor, care au devastat ţara, în aşa fel cum n-au făcut-o niciodată turcii, suma de 8.000.000 de piaştri. Suma care a fost plătită turcilor ca tribut din partea Munteniei a fost mărită de către ruşi de cinci ori”. Ruşii n-au eliberat Ţările Române, le-au transformat în teritorii ocupate şi jertfite, colonizate. După biruinţa lui M. Kutuzov asupra armatelor turce din 10-14 octombrie 1811, lângă oraşul Ruşciuk, marele-vizir Ahmed-paşa a fost de acord să se reia negocierile de pace cu Rusia.

Tratativele de pace dintre Turcia şi Rusia s-au desfăşurat între 19 octombrie 1811 şi ianuarie 1812 la Giurgiu , iar mai apoi la Bucureşti. În articolul IV al „Tratatului de pace între Rusia şi Turcia” din 16 mai 1812 s-a menţionat: „Cel dintâi articol al preliminariilor de pace hotărăşte ca Prutul, din locul unde acest râu pătrunde în Moldova, până la întâlnirea sa cu Dunărea, apoi pornind din acest loc, ţărmul stâng al acestui din urmă fluviu, până la Chilia şi până la vărsarea sa în Marea Neagră, vor face hotarul celor două împărăţii. Navigaţia va rămâne cu toate acestea comună celor două părţi”.

„Sublima Poartă se lasă de toate drepturile sale peste pământul aşezat pe ţărmul stâng al Prutului şi-l dă curţii împărăteşti a Rusiei cu toate întăriturile, oraşele şi locuinţele aflate acolo, ca şi jumătate din râul Prut, care face hotarul între cele două împărăţii” (Basarabia şi basarabenii, p. 155-156). Din acest tratat reiese că două forţe mari imperiale s-au luptat între ele şi au împărţit teritoriul unui alt popor, al poporului român, unui alt stat, care n-a participat la aceste tratative. Ţara Românească şi Moldova au devenit nişte jertfe ale politicii sângeroase promovate de către Rusia ţaristă şi Imperiul Otoman. Nici turcii, nici ruşii n-aveau dreptul istoric, naţional sau internaţional să exploateze după bunul lor plac populaţia românească din ambele Principate Dunărene, s-o transmită dintr-un imperiu în altul – şi mai crud, şi mai sângeros. Nicolae Iorga scria că „s-a luat din trupul Moldovei tot câmpul şi inima Ţării”.

Ahmed-paşa, vizirul sultanului, spunea diplomaţilor ruşi că „Ismailul singur vă plăteşte războiul şi mai aveţi încă 5 cetăţi – Chilia, Akkerman, Bender, Soroca şi Hotin - şi o strălucită provincie, Bugeacul, împreună cu ţinuturile Greceni, Codru, Lăpuşna, Orhei, Soroca şi părţile transnistrene, ţinuturile Iaşi şi Cârligătura” (Ion Nistor, Istoria Basarabiei, p. 182). Aş dori să atrag atenţia comuniştilor Voronin, Tkaciuk, Mişin şi a lui V.Kuzmin că acest tratat a fost foarte dur criticat de către K. Marx şi F. Engels. „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta Otomană – scria K. Marx în 1855 – n-a fost niciodată stăpânitoare asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest lucru, când la Carlovitz (1699), presată de poloni să le cedeze Moldo-Vlahia, ea răspunse că nu are dreptul de a face vreo concesie teritorială, deoarece capitulaţiile (încheiate cu Ţările Române) nu-i confereau decât un drept de suzeranitate” (Pamfil Şeicaru, Karl Marx: însemnări despre români. Madrid, 1965, p. 138).

Prin fraude, războaie, terorism sângeros, ruşii au devenit stăpâni cruzi ai Basarabiei. Sute de mii de români basarabeni au fost transformaţi în „animale de muncă”. Guvernul rus n-a fost în stare să apere populaţia Basarabiei. Ruşii le spuneau ţăranilor români: „Nu ne interesează să ştim cine face lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate” (p. 138). Armata Rusiei ţariste, Alexandru I şi M. Kutuzov, au călcat în picioare demnitatea românilor basarabeni. Această nedreptate istorică a fost apreciată de F. Engels, fără nici un echivoc, obiectiv şi ştiinţific: „Niciodată Rusia nu avusese (în sec. XIX) o poziţie atât de puternică. Dar ea mai făcuse încă un nou pas dincolo de graniţele ei naţionale. Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte - nu vreau să spun de justificare, ci de scuză, – pentru cuceririle lui Alexandru nici vorbă nu putea fi de aşa ceva.

Finlanda este populată de finlandezi şi suedezi, Basarabia – de români, iar Polonia Congresului – de polonezi. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite care poartă toate numele de ruşi: aici avem de a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă, a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf” (p. 137).

Timp de peste 200 de ani românii basarabeni au fost jefuiţi, maltrataţi, deportaţi, împuşcaţi şi nimiciţi. Impactul Tratatului de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812 dintre Turcia şi Rusia a fost foarte dur şi dezastruos. Ţarismul rus a dezmembrat un popor – poporul român. Însă aceasta este o altă chestiune, care trebuie să fie studiată suplimentar.

Anton MORARU,

dr. hab. în istorie, prof. univ., Chişinău