Domnitorii români căzuţi pe câmpul de luptă sau sub securea călăului

Nu putem să ne facem o imagine cuprinzătoare despre sângele de domnitori români, pe câmpul de luptă sau sub securea călăului, decât atunci când vom scoate aceste triste episoade din mulţimea evenimentelor prezentate în cronici sau în tratatele de istorie şi le vom prezenta distinct, în contextul împrejurărilor istorice  concrete.

Reflectând asupra cauzelor care de cele mai multe ori au dus la mulţimea de astfel de evenimente, nu putem să nu ne oprim, mai întâi, asupra lipsei unor reguli stricte în privinţa succesiunii la tron. Dacă în ţările din vestul Europei s-a statornicit dreptul primului născut, în familia domnitorului, la noi această regulă a fost respectată până la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun. După această dată, cursul istoriei noastre a luat o cale extrem de dăunătoare, care a fost adâncită şi de tendinţele expansioniste ale ţărilor vecine. Împărţirea boierimii în grupări antagoniste, a dus la ocuparea tronului de către copii nelegitimi ai fostului domn, fraţi, nepoţi, ori alte rude ale răposatului sau chiar boieri ori aventurieri din lumea largă fără nicio legătură cu ramurile domnitoare ale Basarabilor sau Muşatinilor.

Luptele fratricide dintre aceşti pretendenţi care apelau la una sau la alta dintre ţările vecine, au determinat un mare număr de jertfe umane. Aşa de exemplu, în numai 25 de ani, de la moartea lui Alexandru cel Bun până la urcarea pe tron a nepotului său, Ştefan cel Mare, un număr de opt domnitori, dintre care cel mai tânăr avea puţin peste zece ani, iar cel mai în vârstă doar 22 de ani, au obţinut împreună domnia de 20 de ori, durata celor mai multe dintre acestea fiind de mai puţin de un an. În aceste lupte fratricide, cinci pretendenţi au fost ucişi.

Sângerosul veac al XVI-lea s-a caracterizat prin numirea de către turci a unui mare număr de domni, care, pentru a ajunge în scaun, se luptau între ei. În Ţara Românească, doar în 25 de ani, între 1510 şi 1535, au fost ucişi zece domnitori: Mihnea Vodă cel Rău, Vlăduţ, Teodosie, Dragomir Călugărul, Radu Bădica, Radu de la Afumaţi, Vladislav al III-lea şi fiul său Moise Vodă, Vlad Înecatul şi Vlad Vintilă de la Slatina.

Un călător străin, cunoscător al treburilor din ţările noastre, Botero, spunea: „Se schimbă domnii aproape zilnic, pentru că ţările se dau cui oferă mai mult şi, pentru ca domnii să se poată păstra, se prăpădesc locuitorii şi se distruge ţara.”

În cei aproximativ o sută de ani, de  la Mihai Viteazul şi până la domniile fanariote, s-au succedat 29 de domnii şi  numai doi domnitori au murit în scaun, restul fiind maziliţi sau ucişi. În acelaşi timp, în Moldova au avut loc 48 de domnii, doar cinci domni murind în scaun.

În această preumblare de domnii efemere, ocupate fără nicio regulă, au pătruns şi nişte figuri exotice, fără legătură cu neamul nostru. Domnitori ca Despot Vodă, Gaspar Graţiani şi o mulţime de cazaci ce se pretindeau rude ale lui Ion Vodă cel Viteaz, care nici nu cunoşteau limba ţării, prevesteau domniile fanariote de mai târziu. Niciunul dintre aceştia nu a scăpat cu viaţă ca urmare a faptelor lor aventuroase. Domniile pământene, care au încetat odată cu cele ale lui Ştefan Cantacuzino şi Dimitrie Cantemir, diferă radical de domniile fanariote întronate de turci timp de mai mult de o sută de ani.

În continuare, ne vom referi la domnii pământeni căzuţi în luptă, ucişi de boieri sau daţi sub securea călăului. Sacrificiul strămoşilor poporului român, Burebista şi Decebal, precum şi al conducătorilor primelor voievodate, Gelu şi Litovoi, va fi urmat de cel al domnitorilor căzuţi în luptă după făurirea ţărilor române. Primul dintre aceştia a fost Dan I, fratele lui Mircea cel Bătrân, domn al Ţării Româneşti. Continuând luptele tatălui său Radu I Basarab pentru apărarea Banatului de Severin, a fost nevoit să schimbe frontul de luptă la sud de Dunăre, de unde apăruse pericolul turcesc. Încă din timpul unchiului său, Vlaicu Vodă, avuseseră loc primele lupte cu aceşti năvălitori, însă acum turcii se aliaseră cu ţarul bulgar de Târnava, Şişman, pericolul pentru Ţara Românească fiind mult mai mare. Luptând împotriva unor forţe superioare numeric, viteazul domnitor a căzut eroic, în anul 1386. Osemintele lui odihnesc pe câmpul de luptă din Bulgaria, în apropierea oraşului Târnava, împreună cu cele ale vitejilor lui ostaşi căzuţi odată cu el.

Astfel de voievozi fără morminte reprezintă mai mult de 40% dintre domnitorii ţărilor române, nefiind cunoscute locurile lor de înmormântare.

În ordine cronologică, următorul domn căzut în luptă a fost moldoveanul Ştefan I Muşat. Frate ori nepot al domnitorilor Petru I Muşat şi Roman I, el şi-a început domnia de doar cinci ani în anul 1394. În timpul său a avut loc o întrecere între regatele polon şi ungar pentru ocuparea de teritorii din trupul Moldovei. După ce polonii ocupaseră Pocuţia şi Ţara Sepeniţului, din jurul Cernăuţilor, invidios regele maghiar, Sigismund de Luxemburg, a trecut munţii în Moldova. Ştefan a cerut sprijinul polonilor, dar nu l-a primit. Ungurii s-au îndreptat spre cetatea Neamţului, însă neputând s-o cucerească, s-au retras spre Transilvania. Ştefan cu oastea lui i-a întâmpinat în localitatea Ghindăoani şi le-a pricinuit o usturătoare înfrângere.

În anul 1399, Ştefan a participat alături de poloni la un război împotriva tătarilor. În sângeroasa luptă de la Worsukha, din ziua de 12 august 1399, Ştefan a căzut eroic pe câmpul de luptă. Ostaşii săi i-au adus trupul  neînsufleţit la biserica Bogdana din Rădăuţi, zidită de întemeietorul Moldovei.

Urmează acum cei cinci domnitori căzuţi în lupte fratricide, în decursul sfertului de veac sângeros de după domnia lui Alexandru cel Bun. Iliaş, care i-a urmat în scaun, a purtat nu mai puţin de cinci lupte cu fratele său Ştefan al II-lea. Fiind învins şi orbit a decedat în închisoare. Ştefan, ucigaşul lui Iliaş, este ucis la rândul său, într-o luptă lângă cetatea Neamţului, de către Roman, fiul lui Iliaş. Mormântul său se vede şi acum în incinta cetăţii. Roman, la rândul său este otrăvit la Cetatea Albă. Mormântul său se află la mănăstirea Bistriţa, alături de cel al bunicului, Alexandru cel Bun.

Cel mai de seamă fiu al lui Alexandru cel Bun a fost Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan cel Mare. După ce i-a învins pe poloni, care veneau cu un alt pretendent, în vestiţii codri ai Crasnei din judeţul Vaslui, a fost surprins la o nuntă de un alt frate, Petru Aron, şi ucis lângă Suceava, la 16 octombrie 1451. Este înmormântat în biserica Bogdana din Rădăuţi.

În sfârşit, ultimul din această galerie de lupte fratricide a fost Petru Aron. Pentru a răzbuna moartea tatălui său, Ştefan cel Mare l-a urmărit îndeaproape pe transfugul ucigaş, care a peregrinat prin Polonia şi Transilvania. În anul 1469, el se afla la curtea unui nobil din Secuime. O legendă s-a ţesut în legătură cu moartea lui Petru Aron. Se povesteşte că în timp ce Ştefan ataca estul Transilvaniei, Aron a primit o scrisoare semnată de mulţi boieri de seamă, prin care i se cerea să vină la ei pentru a fi înscăunat în locul lui Stefan. Venind la locul indicat, Ştefan, după atâta timp, a reuşit să-l răzbune pe tatăl său.

Revenind la Ţara Românească, după moartea lui Mircea cel Bătrân, a urmat singurul fiu legitim, Mihail I, asociat la domnie cu mulţi ani înainte, aşa cum se vede şi pe fresca de la mănăstirea Cozia. Bătrânul domnitor îi ţinuse pe turci departe de hotarele ţării, însă acum au trecut Dunărea imediat ce începuse primăvara anului 1419. fiind alungaţi de Mihail, au revenit cu forţe mult sporite doar după câteva luni, însă au fost din nou învinşi. În primăvara anului 1420, Mihail a fost atacat de vărul său, Dan al II-lea cel viteaz şi în lupta ce a avut loc şi-a pierdut viaţa. Osemintele nefericitului domn odihnesc pe câmpul unde a avut loc lupta, alături de cele ale vitejilor lui luptători. Era un al doilea domn, fără mormânt, după unchiul său, Dan I.

Un alt domnitor căzut în luptă după numeroasele lui victorii asupra turcilor şi a uneltelor lor, şi el domnitor fără mormânt, a fost Dan al II-lea, fiul celui dintâi Dan. Încă din momentul victoriei obţinute în lupta cu Mihail, turcii au intervenit cu un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, Radu Praznaglava. În scurta lui domnie, nu a existat an fără război, scaunul fiind ocupat pe rând, fie de el, fie de protejatul turcilor. În luna februarie 1431, situaţia Ţării Româneşti a cunoscut o primejdie suplimentară deoarece turcii au profitat şi de intervenţia unui alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, Alexandru Aldea, care ataca ţara cu ajutor din Moldova. Prins între două fronturi, a fost copleşit de mulţimea turcilor şi, în luna martie 1431, cădea vitejeşte în luptă, în împrejurimile Târgoviştei, alături de ostaşii săi. Sârbii, care îşi puseseră mari speranţe în victoriile românilor, sperau în eliberarea lor de sub stăpânirea otomană. De aceea, cu durere, în cronica lor din 1 iunie 1431 exclamau: „A  murit Dan Voievod, luptând vitejeşte cu ismaieliţii.”

În continuare, evenimentele din Ţara Românească sunt determinate de un alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, Vlad, cu supranumele de Dracu sau Dracula. După căderea în luptă a lui Mihail, fraţii săi s-au răspândit ca potârnichile în lumea largă. Vlad a ajuns tocmai la Nuremberg, la curtea regelui-împărat Sigismund de Luxenburg. Aici, a fost inclus în ordinul seniorial al Dragonului, de unde poporul l-a tradus prin Dracu. El este părintele a doi dintre domnitorii ţării, Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos. Refuzând să mai plătească tribut turcilor, atacurile acestora împotriva ţării se ţin lanţ. Ajutat de Iancu de Hunedoara, Vlad obţine o victorie zdrobitoare împotriva inamicilor săi pe cursul superior al Ialomiţei. Răsunetul victoriei s-a răspândit cu mare bucurie în întreaga Europă. Cronicile vremii arătau că Vlad era cel mai strălucitor din suita marelui cavaler ardelean. Însuşi Iancu spunea despre domn: „Este cel mai aprig călăreţ şi cavaler pe care l-am văzut; nu cunosc condotier sau om de oaste care să-i semene.”

Luptele neîntrerupte dar mai ales faptul că cei doi fii ai săi erau ostaticii la tuci, l-au determinat pe Vlad să caute o împăcare cu otomanii. Fapta sa l-a supărat pe Iancu şi acesta a intrat în ţară cu un alt pretendent Vladislav-Dan. În luptele ce au avut loc în preajma localităţii Târgşor din Prahova, viteazul domn şi fiul său Mircea, au căzut vitejeşte pe câmpul de luptă, în primele zile ale lunii decembrie 1447. Un alt erou fără mormânt.

La rândul său şi Iancu de Hunedoara avea să-l urmeze în scurt timp pe Vlad. Fiind recunoscut ca unul dintre cei mai mari cavaleri ai crucii pe care i-a avut Europa acelor vremuri şi al evului mediu românesc, antrenând în luptă cele trei ţări româneşti, a oprit timp de două decenii ofensiva turcilor spre centrul Europei. Palatio, un cronicar al acelor vremuri, scria că „Iancu de Hunedoara conducea oastea românilor”. În anul 1456, când Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, atacă Belgradul, poarta de intrare spre centrul Europei, Iancu duce la îndeplinire ultimul lui serviciu adus creştinătăţii, învingând uriaşa oaste de 150.000 de turci. Însă o molimă de ciumă a răpus viaţa marelui cruciat, la  Zemun lângă Belgrad, la 11 august 1456. Osemintele lui odihnesc în catedrala catolică din Alba Iulia, alături de cele ale fratelui lui numit tot Ioan, la rândul său căzut eroic în lupta de la Sântimbru din anul 1441.

Lupta împotriva puternicului sultan este continuată de Vlad Ţepeş, urcat în scaun la scurt timp după moartea lui Iancu de Hunedoara. Supranumele de Ţepeş, dat de detractorii săi, nu se justifică, deoarece folosirea ţepei nu făcea altceva decât să aplice metodele vremii sale. Exemple celebre de folosire a ţepei găsim la primii regi ai Franţei, la Mahomed al II-lea, Ivan al III-lea cel Groaznic şi la alţi conducători din acele vremuri.

Ca şi tatăl său, refuzul de a plăti haraciul şi a se prezenta la Poartă, l-a mâniat pe Mahomed, care a trecut Dunărea cu 250.000 oameni, cronicile arătând că a fost cea mai mare armată după cucerirea capitalei bizantine. Sunt cunoscute episoadele luptelor date de Vlad care au înspăimântat armata inamică. Însă atunci când au ajuns în faţa Târgoviştei şi au văzut pădurea de ţepe cu turcii capturaţi anterior de români, demoralizarea turcilor ajunge la apogeu. Bizantinul Chalcocondil relatează că sultanul văzând această privelişte, ar fi declarat: „Nu pot lua ţara unui bărbat care face lucrări aşa de mari şi, mai presus de fire, ştie să se folosească astfel de domnia şi de supuşii săi...”

Sleită de puteri şi demoralizată, armata inamică a fost nevoită să se retragă, după o înfrângere pe care turcii n-o mai suferiseră până atunci.

Vlad, care după victorie a fost nevoit să-i lase pe ţăranii din oaste să se retragă pe la casele lor, şi, nefiind ajutat de boierime, a fost nevoit să ceară ajutorul lui Matei Corvin. Însă în urma intrigilor saşilor, în loc de ajutor, a fost întemniţat. După 12 ani, cu ajutorul lui Ştefan cel Mare, era readus în scaun pentru a treia oară. Dar turcii, în frunte cu Laiotă Basarab, l-au atacat pe neaşteptate pe Vlad.

În legătură cu circumstanţele căderii viteazului domnitor, s-au emis mai multe versiuni. Unele povestiri ruseşti, dar şi un cronicar austriac arată că lupta ar fi avut loc la Bălteni, lângă Bucureşti. Ucigaşul ar fi fost un turc, înfiltrat din timp ca slugă la domn, care l-a atacat din spate şi a fugit în tabăra turcească.

Raguzanul Bocignoli, în a sa „Povestire despre Dracula Voievod”, arată că Ţepeş era deja victorios, privind de pe un loc mai înalt din teren cum ostaşii săi îi taie pe turci. Fiind la o anumită distanţă de suita sa, a fost lovit din spate, fiind confundat cu un turc.

Ştefan cel Mare, continuând politica sa de menţinere a Ţării Româneşti sub influenţa sa, ca un spaţiu tampon faţă de turci, l-a alungat pe Laiotă şi l-a urcat în scaun pe Basarab cel Tânăr, zis Ţepeluş. Însă nici acesta nu a rezistat presiunii Porţii otomane, fiind alungat de domnul Moldovei. În timp ce Ţepeluş se îndrepta spre localitatea Glogova din Mehedinţi, unde era căsătorită o soră a sa, o grupare boierească rivală l-a urmărit şi l-a ucis.

Urmează în Ţara Românească o perioadă de linişte, pe timpul domniei lui Vlad Călugărul şi a fiului său Radu cel Mare, ca după doar ceva mai mult de două decenii, patimile politice, dar mai ales intervenţiile tot mai brutale ale Porţii în treburile interne ale ţării, determină ocuparea scaunului de trei domnitori, în doar mai puţin de patru ani. Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş, căruia poporul i-a spus cel Rău pentru faptele sale, a fost adus de turci, fără a mai fi consultaţi boierii ţării, aşa cum era tradiţia. Încă de la început, domnul a intrat în conflict cu puternica familie a Craioveştilor, cârmuitorii marii bănii a Olteniei, atunci când a încercat să le confişte o parte din domeniile lor pentru extinderea oraşului Craiova. În anul 1509, doar după un an de domnie, a fost nevoit să se refugieze la Sibiu, de unde spera să revină cu ajutorul saşilor. Ca înlocuitor Mihnea l-a lăsat pe fiul său, Mircea. Într-o noapte, pe când se afla la mănăstirea Cotmeana, construită de Mircea cel Bătrân, Mircea a fost trezit de valetul său, deoarece erau încercuiţi de Neagoe din familia Craioveştilor, viitorul domn, care cu o mică oaste venise să-l aresteze. Cu greu a scăpat, sărind pe fereastră dezbrăcat şi desculţ, şi după multe peripeţii a ajuns la Sibiu. Craioveştii l-au urmărit pe Mihnea şi pe fiul său şi la Sibiu. Într-o zi din luna martie 1510, în timp ce fostul domn ieşea din biserica saşilor din Sibiu, un foc de flintă tras din clopotniţă l-a doborât pe scări, iar Danciu fiul lui Ţepeluş, s-a repezit şi i-a tăiat capul. Ucigaşul care a fugit, a fost prins de mulţime şi ucis la rândul său. Mihnea a fost înmormântat în biserica respectivă. Mircea a încercat să reia tronul însă a fost învins, nemaiştiindu-se nimic despre el. Doar peste o jumătate de secol, fiii săi Alexandru, Mircea şi Petru Schiopu, vor reveni ca domni în ţările române. Scaunul ţării, cu sprijinul Craioveştilor şi al lui Mehmed-beg de la Vidin, a fost încredinţat lui Vlad cel Tânar sau Vlăduţ, un alt fiu al lui Vlad Călugărul, frate cu Radu cel Mare. Deşi jurase credinţă turcului, noul domn a şi luat legătură cu transilvănenii, cerându-le arme pentru oastea sa. Turcul a revenit, l-a urmărit şi l-a ajuns în Bucureşti în cartierul Văcăreşti. Aici, spune cronica ţării, lui Vlăduţ turcul i-a tăiat capul cu mâna lui, sub un păr dintr-o curte, la 23 ianuarie 1512.

După domnia liniştită a lui Neagoe Basarab, urmează în Ţara Românească un deceniu tot atât de sângeros ca perioada din Moldova de după Alexandru cel Bun. În acest timp scurt au ocupat domnia cinci pretendenţi, trei dintre ei domnind mai puţin de trei luni.

În acelaşi timp, în imperiul otoman interveneau mari schimbări. De-abia venise la cârma imperiului puternicul sultan, Soliman Magnificul, că au şi început luptele de cucerire a ţărilor din centrul Europei. După zdrobirea armatei ungare la Mohaci, în anul 1526, Transilvania a fost desprinsă de Ungaria, devenind principat autonom, sub suveranitate turcească. Astfel, Ţara Românească era înconjurată de puterea otomană.

După Neagoe Basarab, urmase fiul său de doar şapte ani, Teodosie, sub tutela unchilor Craioveşti. N-a trecut decât o lună şi pentru scaunul lui a apărut un pretendent, Dragomir Călugărul, susţinut de boierii din părţile Buzăului. Imediat ce ocupase scaunul, acesta a fost învins şi ucis în luptă de către Craioveşti, ajutaţi de Mehmed-beg, în luna noiembrie 1512. Pentru a-şi netezi drumul spre Europa centrală, în calea sultanului stătea Ţara Românească. De aceea, a hotărât să o transforme în paşalâc. Teodosie împreună cu artileria ţării, a fost dus la Constantinopol, sub pretextul că va trebui să depună omagiu sultanului. În scurt timp a venit vestea că Teodosie a decedat. În loc a venit imediat Mehmed beg care a şi numit dregători turci în toate judeţele ţării şi s-a instalat la Slatina de unde stăpânea ţara. A apărut atunci un salvator în persoana lui Radu de la Afumaţi care l-a învins şi l-a alungat pe turc departe peste Dunăre. Acesta era unul dintre numeroşii fii ai lui Radu cel Mare, ce se refugiase în Transilvania, de unde venea cu ajutor. Turcii nu s-au împăcat cu noua situaţie şi l-au adus domn pe Vladislav al III-lea, un nepot al lui Vladislav al II-lea. De patru ori viteazul Radu a fost nevoit să se retragă în Transilvania şi tot de atâtea ori să-l alunge pe domnul adus de turci, obţinând 20 de victorii împotriva acestora. În una din scurtele reveniri în scaun ale lui Vladislav, când Radu se afla peste munţi, Craioveşti l-au ridicat în scaun pe Radu Bădica, un alt fiu al lui Radu cel Mare. Noul domn a intrat în legătură cu braşovenii. Turcii s-au prefăcut că sunt de acord cu noul domn şi     l-au chemat la Giurgiu pe Bădica, pentru a-i înmâna firmanul de numire, aşa cum încercaseră să-l înşele şi pe Vlad Ţepeş. Domnul nu s-a dus şi atunci un capugiu  cu 300 de turci a venit la domn. Când urma să pună coroana pe capul lui Bădica, capugiul l-a izbit cu buzduganul şi i-a tăiat capul, fiind ucişi şi boierii din jur. Radu de la Afumaţi a sosit de peste munţi, i-a alungat pe turci şi şi-a înmormântat fratele. La o nouă încercare a lui Vladislaw de a-l înlătura pe Radu de la Afumaţi, protejatul turcilor este învins şi i se taie capul, în luna noiembrie 1525.

De această dată, Radu intră în legătură cu Ferdinand I de Habsburg pentru a lupta împreună, contra turcilor. Boierii din gruparea turcofilă s-au opus şi în timp ce domnul şi fiul său Vlad se îndreptau spre Craiova, i-au urmărit şi i-au ajuns la Râmnicu Vâlcea, tocmai în momentul când intraseră în capela de pe dealul Cetăţuia. Neţinând seama că se aflau într-un locaş sfânt, ucigaşii, postelnicul Drăgan şi vistierul Neagoe, au tăiat capul viteazului domn şi fiului său, la 2 ianuarie 1529.

Astfel, ca şi Dan al II-lea, Radu a fost ucis deoarece a îndrăznit să lupte pentru ca ţara să nu devină paşalâc turcesc.

Turcii l-au adus în scaun pe un fiu al lui Vladislaw al III-lea, Moise Vodă. Deoarece în Transilvania lucrurile nu evoluau după placul sultanului Soliman, acesta i-a însărcinat pe Moise şi pe Petru Rareş din Moldova să-l alunge pe Ferdinand I de Habsburg. Cei doi domni au realizat sarcina primită, dar turcii l-au acuzat pe Moise că este prea apropiat de creştini şi de Petru Rareş. De aceea, l-au înlocuit cu un fiu al lui Vlăduţ, cel ucis de Mehmed beg, Vlad. Moise s-a refugiat în Transilvania, de unde a venit cu ajutor împotriva lui Vlad, însă a fost învins, căzând pe câmpul de luptă, la 29 august 1530. Nici Vlad nu a mai domnit mult deoarece după o petrecere la Popeşti lângă Bucureşti, s-a aruncat în Dâmboviţa cu cal cu tot şi s-a înecat. De aici supranumele de Vlad Înecatul.

Boierii au luat-o înaintea turcilor şi l-au ridicat în scaun pe un alt fiu al lui Radu cel Mare, Vlad Vintilă de la Slatina. Unele izvoare spun că noul domn era un om învăţat şi că ar fi primul domnitor român care semna actele cu mâna sa. Domnul i-a readus la bănia Olteniei pe Craioveşti, care fuseseră înlăturaţi de Vlad Înecatul, ceea ce i-a supărat pe ceilalţi boieri ai ţării. De asemenea, domnul a înlăturat şi o nouă încercare a lui Soliman Magnificul de a-şi subordona direct ţara, în care scop trimisese un dregător al său, intrigantul italian Aloisio Gritti, care împreună cu cei doi fii ai săi urmau să supună şi să conducă cele trei ţări româneşti. Boierii turcofili au pus la cale înlăturarea domnului. Sunt mai multe versiuni referitor la sfârşitul său. Domnul ar fi aflat despre planul boierilor şi a organizat o vânătoare unde să-i ucidă. Boierii i-au luat-o înainte şi se spune că printre hăitaşi au fost introduşi un croat şi un ungur care l-au ucis pe domn cu suliţele. Un cronicar sas spune că domnul ar fi pierit de mâna unui cavaler, Ritter, cumpărat cu bani, care l-a lovit cu securea. Moartea a avut loc în luna iunie 1535, lângă Craiova.

În Moldova, după domniile îndelungate ale lui Bogdan al III-lea cel Orb, Ştefăniţă Vodă şi Petru Rareş, Soliman Magnificul, după ce l-a înlăturat pe Rareş din scaun, l-a adus pe Ştefan Lăcustă, un alt fiu al lui Ştefan cel Mare, aflat de mult timp la Constantinopol. Învinuindu-l că odată cu venirea lui turcii au răpit o parte din teritoriul ţării, formând la Tighina raiaua Bender, boierii au pus la cale pieirea sa. Într-o noapte întunecoasă din luna decembrie 1540, au intrat în cetatea Suceava, au spart uşa de la iatacul domnului şi, în cămaşa de noapte, nefericitul a fost târât pe coridor. Cronica arată: „... ca nişte hiare sabatice l-au omorât cu multe rane, cât şi astădzi să cunoaşte sângele pe zidul păreţilor”.

În locul lui Ştefan Lăcustă boierii au acordat scaunul unuia dintre ei, Alexandru Cornea, un fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea, deci nepot al lui Ştefan cel Mare. Imediat, Cornea a asediat cetatea Chilia, a cucerit-o şi i-a trecut pe turci prin foc şi sabie. Apoi cu o rapiditate nemaiîntâlnită de la bunicul său, a eliberat una după alta Tighina şi Cetatea Albă. Astfel, ţara a fost întregită, în câteva săptămâni. Îngrijorat, Soliman l-a numit a doua oară pe Petru Rareş, cu o puternică oaste turcească. Părăsit de boieri şi rămas singur pe câmpul de luptă, a fost prins în faţa lui Rareş şi ucis, la 23 februarie 1541, chiar în cetatea Sucevei, pe care Cornea o conduse timp de zece ani, înainte de a fi ales domn.

După moartea lui Petru Rareş, a urmat fiul său, cel mare, Ilie. Trăit mult timp la Constantinopol şi obişnuit cu deprinderile turcilor, în scurt timp a părăsit domnia şi s-a refugiat în imperiul otoman, fiind primul domnitor care s-a turcit. Condiţiile în care a fost primită venirea la domnie a fratelui său Ştefan nu erau cele mai bune. Renegarea fratelui a reactivat opoziţia boierilor care îl trădaseră şi pe tatăl său. Mai ales atunci când tânărul domn a încercat să ia legătura cu creştinii, trimiţând o solie în Polonia, ostilitatea boierilor a ajuns la apogeu. Deşi cronicarii Macarie şi Azarie laudă înţelepciunea şi vitejia domnului, Eftimie se referă la fapte de cruzime, orbiri, nasuri tăiate şi că ar fi adus femei din Turcia ca şi fratele său. Boierii i-au pregătit pieirea. În timp ce domnul se afla cu oştirea sa în tabără la Ţuţora, în noaptea de şapte spre opt septembrie 1552, au tăiat sforile ce susţineau cortul şi s-au repezit asupra lui Ştefan. Acesta a apucat doar să spună: „O, săracă dreptate, pe tine te plâng, căci tu ai murit înaintea mea.”

Împrejurări istorice specifice secolului al XVI-lea au adus pe scaunul Moldovei un aventurier din lumea largă, Iacob Haraclid, denumit de noi Despot Vodă. Originar din insula Creta, a trecut pe rând prin Spania, Franţa unde a ucis un student, prin Germania, la cavalerii teutoni şi s-a oprit un timp la curtea lui Ferdinand de Habsburg, după care trece în Polonia. Aici îl cunoaşte pe alt aventurier, Albert Laski care l-a sprijinit să-l învingă pe Alexandru Lăpuşneanu, ocupând scaunul Moldovei. Aduce în ţară o serie de protestanţi ca şi el,  pe care îi numeşte în funcţii importante. Măsurile neadecvate luate de domn împotriva tradiţiilor ţări au dus la răscoala boierilor, dar şi a ţărănimii. Împreună cu garda lui de mercenari, s-a baricadat în cetatea Sucevei şi după trei luni de asediu a fost trădat de aceştia şi dat pe mâna hatmanului Ştefan Tomşa. Vestit în arta disimulării, Despot a ieşit din cetate călare în fruntea suitei sale, solemn şi cu o vestimentaţie strălucitoare, potrivită mai degrabă unei încoronări. Turcii i-au jupuit capul, l-au umplut cu paie şi l-au dus la Constantinopol, la şase noiembrie 1563.

Boierii l-au ales ca domn chiar pe hatmanul Tomşa. Împotriva acestuia, turcii l-au trimis în a doua domnie pe Alexandru Lăpuşneanu cu oastea sprijinită şi de rudele lui din Şara Românească. Părăsit de boieri, Tomşa a încărcat tezaurul ţării şi s-a îndreptat spre Polonia. În loc de azil politic, panii poloni şi regele lor l-au condamnat la moarte pentru a-l jefui de imensele bogăţii pe care le aducea cu el.

Una dintre figurile cele mai luminoase din istoria românilor a fost Ion Vodă cel Viteaz. El era fiu nelegitim al lui Ştefăniţă Vodă cu o femeie de origine armeană. Ion Vodă umblase prin multe ţări. Neguţător, instructor militar la turci, stegar de artilerie la habsburgi, cuirasier al regelui Franţei, căpitan de navă în Malta. Ajunge şi la Moscova unde se căsătoreşte şi are un fiu. Ajuns domn, ţelul său era să scape de jugul turcesc, extinzând relaţiile cu Transilvania, Polonia şi Rusia. Boierii şi clerul au fost supuşi la dări, făcându-şi astfel duşmani puternici. A ridicat o mică boierime dintre ţărani. Pe timpul luptelor, spun cronicile, ţăranii îl ţineau în mijlocul lor pentru a fi ferit de boieri. Când turcii au dublat haraciul, domnul a refuzat. Atunci au numit ca domn pe Petru  Şchiopu, un nepot al lui Mihnea Vodă cel Rău şi l-au trimis cu o oaste să ocupe tronul, fiind ajutat şi de fratele său, domn în Ţara Românească.

Fiind atacat din toate cele patru puncte cardinale, ca un meteor Ion Vodă a împrăştiat trei oşti turceşti care atacau din raialele şi din cetăţile din jur şi s-a îndreptat spre oastea turcă şi cea munteană ce veneau dinspre sud. Atacul fiind fulgerător, acestea au scăpat cu fuga. Moldovenii ajung până la Bucureşti, unde îl numesc domn pe protejatul lui Ion Vodă, Vintilă, un frate mai mare al lui Mihai Viteazul. Această domnie a fost printre cele mai scurte din istoria noastră, deoarece doar peste patru zile Vintilă a fost ucis de boieri. Speriat de victoriile lui Ion Vodă, sultanul Murad al III-lea a organizat o oaste de 100.000 de turci. Trimis cu cavaleria la Dunăre să le stânjenească trecerea, pârcălabul de Hotin, Ieremia, a fost cumpărat de turci şi l-a trădat pe domn. Surprins de sosirea turcilor şi atacat şi dinspre est de tătari, domnul a luptat vitejeşte, respingând de trei ori atacurile turcilor. Rând pe rând, trei boieri cu ostaşii lor şi cel trimis împotriva tătarilor, trădează şi moldovenii sunt încercuiţi de cei doi inamici. Soli turci vin la Ion Vodă şi jură pe Coran că dacă se predă va fi trimis la sultan unde se poate justifica. Pentru a cruţa viaţa ostaşilor şi a aliaţilor cazaci, domnul hotărăşte să meargă la comandantul turc. Zadarnic l-au rugat ţăranii să nu-i creadă pe turci. După ce a trecut şanţul taberei, viteazul a fost văzut intrând în cortul lui Ahmed Paşa. N-a trecut mult şi corpul neînsufleţit al domnului a fost scos din cort, iar capul era înfipt într-o suliţă. Legat de două cămile, corpul a fost sfârtecat. Grigore Ureche spune că ar fi fost legat de viu. Cronicile atestă că turcii se îmbulzeau să-şi moaie săbiile în sângele eroului pentru a prelua din vitejia lui.

Încălcându-şi jurăminţile, moldoveni şi cazaci au fost măcelăriţi fără cruţare.

După moartea eroului, a urmat un întreg şir de cazaci ce se pretindeau fraţi ai lui Ion Vodă. Semnificativă este scurta domnie a lui Nicoară Potcoavă. În luna noiembrie 1577, acesta îl învinge pe Petru Şchiopu. Însă domnul învins revine cu ajutor turcesc, muntenesc şi transilvănean, Potcoavă fiind învins doar după o lună de domnie. Luând tezaurul şi artileria ţării, el trece în Polonia, cerând azil. Turcii au cerut polonilor să li-l predea pe fugar. Însă ca şi în cazul lui Tomşa, polonii după ce i-au executat pe cazacii din suită, Potcoavă a fost urcat pe platforma de execuţie. Nici acum Potcoavă nu şi-a pierdut sângele rece. Cu mâna sa de uriaş a oprit securea călăului şi a ţinut un discurs, făcând mulţimea să plângă în hohote. Profeţia sa că turcii nu-şi ţin cuvântul s-a adeverit atunci când Polonia a fost atacată de aceştia.

Doar după doi ani de la aceste fapte, a avut loc un episod similar. Acelaşi Petru Şchiopu a fost înlocuit de turci cu Iancu Sasu. Acesta era un fiu nelegitim al lui Petru Rareş, de pe timpul când acesta a cucerit cetatea Braşovului. După trei ani de domnie, turcii l-au numit pentru a treia oară pe Petru Şchiopu. Iancu şi-a făcut bagajele şi a trecut în Polonia. Era un convoi de 200 de călăreţi, 400 pedeştri şi 100 de care, dintre care se spune că 40 erau încărcate cu aur. Averea era prea atrăgătoare pentru ca polonii să uite de azilul cerut de domn. Aşa că au procedat ca şi în cazul lui Tomşa şi al lui Potcoavă. Urcat pe eşafod la 28 septembrie 1582, Iancu nu a mai avut aceeaşi comportare demnă ca cea a lui Potcoavă.

Pătraşcu cel Bun care a ocupat scaunul Ţării Româneşti între două dintre cele trei domnii ale lui Mircea Ciobanu a pierit otrăvit de boieri. El a declarat ca urmaşi legitimi doar o fată, Maria, care a avut la rândul ei moştenitori cu funcţii importante. În schimb, paşnicul domn a avut trei fii din afara căsătoriei. Toţi trei au domnit şi toţi au avut un sfârşit tragic. După Vintilă, cel cu domnia de doar patru zile, a ocupat scaunul şi Petru Cercel, mândrul cavaler care trăise pe la multe curţi europene, iar de la regele Franţei, care i-a facilitat domnia, venea cu moda purtării cercelului în ureche. El a căutat să imprime moda europeană în rândul boierilor, întocmai cum va proceda peste secole Petru cel Mare cu bărboşii lui boieri ruşi. Nicolae Iorga îi face lui Cercel un portret măreţ. Era frumos, cu înfăţişare semeaţă, înalt şi puternic. Avea părul lung lăsat pe umeri, ochi vioi şi plini de farmec. Ştia atât de bine italieneşte încât scria versuri în această limbă. Avea şi un secretar italian, Sivori. Pentru a fi mai departe de turci a mutat din nou capitala la Târgovişte, unde a construit turnul Chindiei şi a renovat curtea domnească. El toarnă renumitele tunuri cu numele său pe ele. Alcătuind o armată numeroasă şi având relaţii strânse cu creştinii, turcii l-au scos din domnie. În loc să se prezinte la Poartă, în fruntea unei oştiri de 1500 de oameni, cu tunurile lor, a trecut în Transilvania la prietenul său Sigismund Bathori. Însă acesta, l-a trădat, aşa cum va proceda mai târziu şi cu fratele său, Mihai Viteazul. La graniţa oastea lui Cercel a fost oprite, iar tezaurul prădat. Strecurându-se cu 30 de oameni, a ajuns în Maramureş, unde a fost închis. Coborând pe fereastră cu o frânghie, ajunge la împăratul Germaniei, apoi la Roma. La Veneţia este primit de doge. Având promisiuni de la vizirul Siavus că va fi numit din nou domn, a ajuns la Constantinopol. Din nenorocire, între timp preluase vizirul Sinan Paşa, atât de bine cunoscut de români. După ce a fost purtat pe străzi călare pe un măgar, l-au urcat pe o navă şi în larg a fost aruncat în valuri, era luna martie 1582.

Peste zece ani venea la domnia Ţării Româneşti un nepot al lui Alexandru Lăpuşneanu, Alexandru cel Rău. Atât scurta domnie a acestuia, cât şi a predecesorului său, Ştefan Surdu, un fiu al lui Ion Vodă cel Viteaz, au fost considerate cele mai spoliatoare din întregul secol al XVI-lea. Domnul sporeşte datoria ţării către Poartă la zece poveri de aur, reprezentând un milion de galbeni. Aflând despre originea demnească a lui Mihai Viteazul, în acea vreme ban al Olteniei, a urmărit suprimarea acestuia. Pârât de boieri pentru viaţa insuportabilă la care ajunsese poporul şi pentru cruzimea sa, Alexandru a fost chemat la Poartă unde Mihai tocmai obţinuse domnia. A fost spânzurat, îmbrăcat în haine de sărbătoare, chiar în ziua de Paşti a anului 1594.

Concomitent cu domnul muntean, în Moldova domnea un unchi al său, Aron Tiranul, fiu al lui Alexandru Lăpuşneanu. Ginere fiind al vestitului Şaitanoglu de la Poartă, a obţinut domnia relativ uşor dar nu înainte de a plăti 400.000 de galbeni. El a sosit în ţară dar nu singur, ci cu o mulţime de creditori turci, greci, armeni care urmăreau strângerea birurilor. Pârile la Poartă încep să curgă atât pentru cruzimea domnului, cât şi pentru fărădelegile faţă de ţăranii plătitori. De aici supranumele de „Tiranul”. Raguzanul Ioan de Marini Poli consemna că „ţara nu-l vrea pe acest domn trândav, care stă la Iaşi şi bea cu prietenii săi”. Aşa că doar peste câteva luni este mazilit şi chemat la Poartă, unde socrul lui umbla pentru o nouă domnie. În acest timp, polonii l-au adus în scaun pe un alt frate al lui Aron, pe Petru Cazacu. Revenind într-o nouă domnie, Aron l-a prins şi l-a trimis la Constantinopol, după o domnie de doar două luni.

În tinereţea sa, Petru umblase prin multe ţări, cunoştea multe limbi străine şi avea o cultură aleasă. În Spania lui Filip al II-lea învăţase arta militară. După ce a stat un timp la Praga, a mers la Constantinopol şi de aici îl găsim la cazacii zaporojeni, de unde şi supranumele. Adus la Poartă, domnul s-a comportat demn şi fără a-şi pierde firea, a refuzat să treacă la islamism. De aceea, a fost supus celui mai umilitor tratament practicat de turci; a fost agăţat în cârligele din zidurile seraiului, la 24 octombrie 1592 şi lăsat acolo întreaga zi. Foamea şi setea, dar mai ales batjocura mulţimii care îi loveau cu pietre trupul însângerat, l-au chinuit până seara târziu, când sultanul a dispus să fie sugrumat.

În ceea ce priveşte politica externă, Aron Tiranul are meritul că în cea de-a doua domnie s-a alăturat coaliţiei antiotomane, coordonându-şi luptele contra turcilor cu cele ale lui Mihai Viteazul şi ale lui Sigismund Bathori. Acesta din urmă, neîncrezându-se în sinceritatea lui Aron, l-a trimis pe credinciosul lui, Ştefan Răzvan, să fie comandant al gărzii moldoveanului. Atunci când Aron a adoptat unele măsuri ce nu-i conveneau lui Sigismund, Răzvan, cel ce trebuia să asigure paza domnului, l-a arestat şi l-a trimis cu întreaga familie în Transilvania, iar sora domnului a fost sugrumată împreună cu copiii ei. Închis în castelul fostului cancelar Martinuzzi de la Vinţul de Jos, a fost otrăvit şi înmormântat la Alba Iulia, în biserica zidită de Mihai Viteazul. După odioasa crimă de pe câmpul Turzii, din 9/19 august 1601, orbiţi de furie, duşmanii lui Mihai au scos osemintele lui Aron şi le-au aruncat pe câmp, iar biserica a fost distrusă.

Nici Ştefan Răzban nu a avut un sfârşit mai fericit. După ce împreună cu Mihai Viteazul şi cu Sigismund Bathori l-au alungat pe Sinan Paşa din Ţara Românească, aflând că scaunul său fusese ocupat de Ieremia Movilă, s-a îndreptat spre Suceava, cu o oaste de 12000 de oameni. Ajuns în faţa unei numeroase oştiri polono-moldoveneşti, Răzvan a luptat vitejeşte; deşi a fost rănit, a condus personal atacul în două rânduri, fiind ucişi doi cai sub el. Prins şi dus în faţa lui Ieremia, după ce a fost sluţit, a fost tras în ţeapă, iar capul înfipt într-un par. În lupta ce a avut loc la 11 decembrie 1595, au pierit 2500 ostaşi.

Despre faptele marelui voievod al tuturor românilor, Mihai Viteazul, mult prea cunoscute de popor, nu este nevoie de a le relata. Este imperios necesar, de a accentua, însă, că faptele viteazului domn au ridicat standardul luptei antiotomane la cote nebănuite. Victoriile sale i-au uluit şi pe unii conducătorii de imperii care încercaseră fără succes să stăvilească ofensiva otomană. În acelaşi timp, faptele sale au dat noi speranţe de libertate popoarelor subjugate. Nicolae Iorga, desluşind esenţa firii viteazului domnitor, spunea: „urmaşii lui Pătraşcu cel Bun aveau planuri cu visuri, cu poezia în făptura mai aleasă a minţii lor. Le plac războaiele, luxul, rătăcirile. În  viaţa obişnuită, ei nu-şi găsesc locul. Există o legătură între cercelul lui Petru cel Frumos, călătorul în lumea largă şi între epicele lovituri de sabie prin care Mihai sfărâma hotarele.”

Încă din tinereţe, ocupând nu număr mare de funcţii, bănişor de Mehedinţi, mare agă (general) stolnic, mare stolnic, mare postelnic, mare ban al Olteniei, a cunoscut în adâncime sufletul omenesc şi modul cum să-i conducă spre marile sale ţeluri şi înfăptuiri. Planul vizionar făurit mai întâi în mintea sa a fost urmărit şi realizat pas cu pas. Începând cu modul original în care a scăpat de creditorii săi, de incursiunile fulgerătoare în sudul Dunării pentru a distruge capacităţile de luptă ale turcilor şi pentru a trezi dorinţa de libertate în rândul popoarelor balcanice, a ajuns ca în primăvara anului 1595 linia Dunării să-i aparţină lui Mihai. După această perioadă, domnul îi scria ducelui de Toscana din Florenţa: „Această puţină slujbă am făcut-o într-o singură iarnă şi m-am dus să mă odihnesc în cetatea mea de scaun”. Câtă modestie! Un document spaniol relata că în perioada 1594-1599, Mihai cu oastea sa a ucis peste 500.000 de turci.

Epopeea de la Călugăreni a făcut ca la sfârşitul zilei, românii să fie stăpâni pe câmpul de luptă, obţinând cea mai mare victorie împotriva sultanilor, din întreg veacul al XVI-lea. Barton, agentul englez la Poartă, relata: „Cu siguranţă că este un lucru demn de cea mai mare consideraţie şi de glorie că ceea ce n-au putut realiza atât de mulţi împăraţi, regi şi prinţi a reuşit Mihai, cel mai sărac dintre duci, anume să învingă oştile  marelui sultan.” După acest război, turcii i-au trimis steag de domnie şi au acceptat starea de fapt.

Eliberarea Transilvaniei şi a Moldovei i-au adus lui Mihai duşmani mulţi şi puternici, care veneau din toate părţile, coordonându-şi acţiunile. Împăratul Rudolf, deşi fusese nevoit să-l numească pe Mihai guvernator pe viaţă al Transilvaniei, cu drept de moştenire, în ascuns îi îndemna pe nobili să se unească cu Basta împotriva domnului. Aceasta s-a şi întâmplat prin complotul de la Mirăslău. Când aceiaşi nobili s-au întors împotriva sa, Rudolf tot la Mihai a găsit salvarea. Dar zarurile erau aruncate; victoria de la Gorăslau i-a servit împăratului, dar nu şi înfăptuitorului ei. Rezultă clar din mărturisirea lui Basta către Maximilian, noul împărat, cum a decurs crima împotriva viteazului, după ce maurul îşi făcuse datoria: „Mihai a fost ucis conform poruncii primite de la împăratul Rudolf, iar eu am executat-o”. Basta n-a permis nici înmormântarea domnului. Fără fapta patriotică şi plină de omenie a postelnicului Turturea, nu am avea nici un semn din cel pe care un străin de neam, germanul Baltazar Walter, care a trăit un timp în preajma eroului, spunea: „Mihai este vestit prin omenie faţă de cei mai mici ca el, faţă de toţi prin dreptate, adevăr, statornicie, mărinimie şi deprinderea altor virtuţi de acest fel.”

Ca şi în cazul lui Despot Vodă, un alt aventurier reuşea, să ocupe scaunul Moldovei. Acum, când Poarta nu mai consulta boierimea ţării când numea un nou domn, calea era deschisă multor pretendenţi străini de ţară. De altfel, doar în ceva mai mult de un deceniu de la începutul secolului al XVII-lea domnia a fost schimbată de şapte ori. În luna februarie 1619, scaunul Moldovei era dat unui dragoman de la Constantinopol, Gaspar Graţiani. Originea acestuia era dintre istro-românii trăitori în preajma mării Adriatice, care erau denumiţi morlaci sau mauro-români. Deşi dintr-o familie săracă, copilul a fost dat unor familii cu stare care l-au îndrăgit pentru isteţimea sa, uşurându-i accesul la învăţătură. Cunoscând limba turcă a ajuns mare dregător la Poartă făcând parte din delegaţia care a încheiat pacea dintre turci şi austrieci. Scurt timp după sosirea în ţară, Graţiani a intrat în strânse legături cu unele ţări creştine din jur. De aceea, turcii şi-au propus să-l înlăture. Pentru a nu se întâmpla ca în cazul domnilor care aflând de intenţia de a fi schimbaţi, au părăsit ţara înainte de a sosi turcii cu firmanul, Poarta a purtat un mare secret. Graţiani care avea vechi relaţii la Poartă a aflat. Şi-a orânduit armata la intrarea în Iaşi şi a aşteptat. Când Schimni Paşa, cu un număr impresionant de spahii, a sosit, a rămas neplăcut impresionat de mulţimea oştii moldovene. Ceauşul avea asupra sa două scrisori, una pentru domn iar alta pentru un turc ce urma să-l ucidă pe domn. Neatent sau emoţionat, turcul, din greşeală, a înmânat domnului cealaltă scrisoare. Graţiani a citit-o în faţa oştirii. Imediat a măcelărit turcii sosiţi cât şi pe cei aflaţi în Iaşi. După aceea, cu oastea moldovenească a mers la Hotin unde se afla oastea polonă. Cu o armată mult mai mare, turcii i-au încercuit pe creştini, învingându-i. În timpul nopţii, cu trei boieri, Graţiani a reuşit să fugă pentru a trece în Transilvania. Obosiţi, s-au oprit să se odihnească. Pentru a-şi păstra capul şi din laşitate, boierii l-au ucis pe domn în timp ce dormea. Ei au mers la noul domn adus de turci, crezând  că vot fi răsplătiţi. Alexandru Iliaş i-a tratat însă cu aceeaşi măsură, considerând fapta lor nedemnă, iar Graţiani a fost înmormântat cu cinstea cuvenită, la 10 septembrie 1620.

Din marele neam al Movileştilor, care au dat ţării nu mai puţin de şapte domnitori, dar prin fetele lor au pătruns în majoritatea familiilor domnitoare din Europa, a făcut parte şi Miron Barnovschi. Se poate aprecia că Barnovschi a fost primul domnitor care s-a aplecat asupra situaţiei ţărănimii. Au fost legiferate scutiri de dări şi pentru apărarea ţăranilor în faţa boierilor. Având întinse moşii în Polonia, avea strânse legături cu această ţară. Simţind că turcii sunt potrivnici acestei apropieri, el a părăsit tronul şi s-a retras la moşia sa, iar ca domn a fost readus Alexandru Iliaş. Boierii l-a alungat şi l-au rechemat pe Barnovschi. Turcii nefiind de acord, l-au chemat la Poartă, sub pretextul ceremoniei de încoronare. Ajuns aici, a fost închis imediat la Edi Cule (Şapte turnuri), împreună cu boierii ce-l însoţeau. Execuţia a avut loc la 22 iunie 1633, prin decapitare.

În noianul de domnii insignifiante, unele dintre ele doar de câteva luni, apare în Ţara Românească o rază de lumină şi o domnie de peste un sfert de veac, ce nu era întrecută decât de cea a lui Mircea cel Bătrân. Acest domnitor înţelept, iubitor de artă şi constructor neîntrecut este Constantin Brâncoveanu, urcat pe tron în anul 1688, după moartea unchiului său, Şerban Cantacuzino. Istoricii români, dar şi mulţi străini, cu admiraţie s-au întrebat care au fost resorturile unei aşa de îndelungate domnii. Răspunsul trebuie căutat în calitatea de diplomat a domnitorului, spiritul său de orientare rapidă într-o perioadă când se purtau lupte neîntrerupte între turci, austrieci, ruşi, poloni pe teritoriul ţărilor române. Nu trebuie să neglijăm nici vastele bogăţii ale domnului cu care atâta timp a neutralizat lăcomia fără margini a turcilor. Domnul a avut un rol activ în sprijinirea românilor ardeleni în lupta lor împotriva celor ce doreau să le impună catolicismul sau luteranismul. Semnificativă şi astăzi este ctitoria sa de la Sâmbăta. A mai zidit biserici la Făgăraş şi Ocna Sibiului.

Greutăţi a întâmpinat domnul încă din primi ani. Pe lângă starea de război erau o serie de pretendenţi ce doreau să ocupe scaunul ţării. Însă cele mai mari greutăţi i-au făcut unchii şi verii lui Cantacuzini, care nu conteneau cu pârile la Poartă. În mai multe rânduri, a fost chemat la Constantinopol, reuşind de fiecare dată să demonteze acuzaţiile mincinoase.

După ce a fost încheiată alianţa dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, stolnicul Constantin Cantacuzino, care conducea politica externă a domnului, a intrat în legături cu ruşii. Neîncrezători, turcii au hotărât înlăturarea domnului. Adevăratul motiv erau însă sechestrarea bogăţiilor sale, într-un moment când finanţele Porţii erau secătuite de războaie. La 21 martie 1714, domnul şi familia sa erau duşi la Constantinopol şi a început căutarea comorilor domnului prin interogatorii şi ameninţări.

Odioasa crimă, fără egal, când o întreagă familie a fost decimată, a avut loc în prezenţa sultanului Ahmet şi a ambasadorilor acreditaţi la Poartă, convocaţi special de către sultan. Primul a fost executat sfetnicul Ianache Văcărescu, unul dintre ginerii domnului. Apoi, adresându-se fiilor săi, domnul le-a spus: „Fiii mei, fiţi curajoşi; am pierdut totul în această lume, cel puţin să ne salvăm sufletele şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru.” Trupurile au fost ridicate pe prăjini spre a fi văzute de mulţime, iar spre seară aruncate în mare. Doamna a trebuit să plătească pentru a fi scoase din apă. De-abia în 1720, pe ascuns, doamna Maria a adus corpul soţuluiu şi l-a înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe din Bucureşti. Nu s-a ştiut nimic, până când mormântul, a fost descoperit de Nicolae Iorga, după candela pusă de doamnă la locul de înhumare.

Cronicarul Ion Neculce relatează că doamna şi slugile sale au stat închişi încă doi ani după asasinat.

Şi astfel, mormântul de la ctitoria de suflet, Horezu, pe care domnul îl pregătise din timp a rămas gol.

Nu trecuseră decât câteva ceasuri de la mazilirea lui Brâncoveanu, când imbrohorul turc citea firmanul de numire în loc a lui Ştefan Cantacuzino, fiul învăţatului stolnic, care se vede că săpase cu folos temelia vechii domnii. Credinciosul secretar italian al fostului domn, Anton Maria del Chiara, martor ocular la schimbarea domniei, relata în cartea sa „Revoluţiile Valahiei”: „Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaşi timp doi voievozi în aceeaşi curte: unul depus, iar altul, aşa cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaşi teatru, două scene cu totul opuse...”

Într-o scrisoare către patriarhul Hrisant, noul domn se arăta mâhnit de ce i se întâmplase lui Brâncoveanu şi promitea că-l va ajuta. În acelaşi timp, el continua pârile, de frică să nu revină vărul său la domnie.

Însă, odată cavalcada pârilor pornită, ea nu se mai opreşte. Acum, unchiul Mihai îşi pârăşte nepotul, în speranţa că scaunul ţării ar putea fi acordat ginerelui său, Mihai Racoviţă.

Doar după un an şi nouă luni, sub învinuirea că ar fi prea apropiat de austrieci, domnul este chemat la Poartă, chiar în ziua de Crăciun din anul 1715. Pentru a nu fi lăsat singur, l-au însoţit părinţii şi cei doi fii ai săi. Ajunşi acolo, domnul şi învăţatul stolnic Constantin Cantacuzino au fost sugrumaţi, în ziua de Bobotează din anul următor.

Pentru a netezi drumul domniilor fanariote, care vor începe imediat cu Nicolae Mavrocordat, turcii au adus din ţară pe Mihai Cantacuzino şi pe Radu Dudescu, fost capuchehaie la Poartă care, spre deosebire de ceilalţi doi, au fost decapitaţi. Astfel au pierit protagoniştii unor nesfârşite certuri, care deveniseră supărătoare după cum remarca Nicolae Iorga.

Încetau, astfel, după 400 de ani, domniile pământene. Ele vor reveni peste mai mult de un secol, când vor înceta domniile fanariote, ca urmare a revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu.

***

Evidenţiind numeroasele jertfe ale personalităţilor care au condus destinele ţărilor române, nu trebuie nici un moment să pierdem din vedere mulţimea ostaşilor care şi-au vărsat sângele luptând alături de comandanţii lor. Prin faptele noastre, a celor de astăzi, să le aducem un pios omagiu şi să nu se aştearnă uitarea asupra jertfelor lor.

Constantin MĂRGEANU