Apa glasului -

Lansare de carte la Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba

Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” Alba a găzduit joi, 21 iunie, începând cu orele 13  lansarea volumului de poeme, Apa glasului …, apărut sub semnătura lui Ion Podosu, la Editura Limes din Cluj-Napoca.

Organizat în colaborare cu Asociaţia Nevăzătorilor, Filiala Interjudeţeană Alba-Hunedoara, evenimentul s-a bucurat de prezenţa poetului şi criticului literar Ion Podosu, a poetului Ion Mărgineanu dimpreună cu alţi membri ai Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România şi a invitaţilor asociaţiei din judeţele Alba, Cluj şi Hunedoara.

Ion Podosu s-a născut la 7 iulie 1953, în localitatea Movila Banului din judeţul Buzău. În preajma vârstei de şapte ani destinul îi răpeşte vederea, dăruindu-i în schimb lumina cuvântului.  Profesor de limba şi literatura română, vicepreşedinte al Asociaţiei Nevăzătorilor din România (din 2005) şi al Comisiei de Cultură şi Educaţie a Uniunii Europene a Nevăzătorilor (din 2007), colaborator la Radio Cluj, membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Ion Podosu este un nume de referinţă al mediului cultural clujean.

Actualul volum de poeme este precedat de alte trei cărţi de poezie şi critică literară: Poduri peste ceaţă (1997), Universul prozei lui Vasile Voiculescu (2007), Ion Vinea – un melancolic al avangardei româneşti (2010), acestea din urmă find lansate şi în Alba Iulia, la Biblioteca Judeţeană.

În atmosfera îmbietoare a cărţilor şi bibliotecii, poemele din volumul Apa glasului  ... şi-au aflat drum spre inima şi mintea celor prezenţi prin prezentarea inedită făcută de poetul Ion Mărgineanu, prin recenzia realizată cu măiestrie de  prof. dr. Ioana Griga, la care s-au adăugat şi notele de lectură semnate de Felicia Colda.  Au mai vorbit despre poetul, profesorul şi criticul literar Ion Podosu, poetul Viorel Şerban şi preşedintele Filialei Interjudeţene Alba-Hunedoara a Asociaţiei Nevăzătorilor, domnul Ioan Buţu. Audiţia poemelor interpretate de un inspirat actor clujean şi confesiunile autorului au complinit portretul în mişcare al scriitorului Ion Podosu. Gazdele întâlnirii au fost Mioara Pop, directoarea Bibliotecii Judeţene „Lucian Blaga” Alba şi Felicia Colda, bibliotecar, colaboratoare a Asociaţiei Nevăzătorilor de mai mulţi ani. 

Ion Podosu, Apa glasului. Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011

- note de lector –

Mi-a fost dat acum, în miez de vară, când om, floare ori pasăre tânjesc deopotrivă după izvoare să pot sorbi din apa glasului unui poet remarcabil, cunoscut mie în ipostaza de critic literar.

Origine şi vehicul al vieţii, mijloc de purificare, sursă a regenerării, apa devine în poezia lui Ion Podosu simbol al înţelepciunii, reflectare a unei atmosfere sufleteşti în oglinzile timpului. Apa ca verb generator de semnificaţii, glasul ca punte între eu şi tu, între poet şi lume.

Desprinderea de timpul profan şi situarea poetului într-un timp paralel, anistoric fără însă a pierde percepţia asupra realităţii mereu schimbătoare invită la o dimpreună călătorie, autor-cititor, într-un spaţiu al memoriei viu, inconfundabil: „Se schimbă-n lume timpul,/Şi noi meniri răsar./ Până şi Caron, de pe un mal pe altul,/îşi poartă luntrea,/pornit în căutarea mea pe valuri.” (Mitologie, p. 11).  În poemele lui Ion Podosu apa îmbracă o bogăţie de forme:  „ploaie”, „râu”, „fluviu”, „izvor” „undă”, „mare”, „fântână”, „zăpadă”, fiecare cu rostul şi rânduiala sa în economia devenirii umane.

Apa vie – a gândului, a trăirii, a sufletului - este singura capabilă să umpe golul nerostirii, al neiubirii: „Să-ţi adun lacrimile toate/în albastre izvoare/poate ar fi o întregire a luminii...” (Cumpănă, p. 27)

La polul opus se află deşertul, nisipul, seceta ca expresie a însingurării, a proximităţii morţii : „Sălbaticul ţipăt mă caută-n visul/copacilor negri/şi-n apele stinse de seceta care/mă bântuie sferic/în noaptea aceasta”. Şi semnele vremurilor ne spun că, „E tot mai departe/izvorul cu apă vie/ şi tot mai aproape/cel cu apa morţii.”

 Cine este acela care poate auzi glasul pietrei, al stelei căzătoare? Care ştie „că-n fiecare casă există/un robinet prin care/cuge cel mai viu ciripit de păsări.”? Care înţelege că „un cântec străbate/în toate lucrurile/ce ne înconjoară”? (De rerum natura, p. 20) Cine altcineva decât poetul al cărui nevedere devine văzătoare prin auzire şi rostire? Dar, la masa de taină a împărtăşirii cu frumuseţea acestei lumi, invitaţii se lasă aşteptaţi ori refuză să vină. Poetul bate la porţile închise ale cotidianului vetust, ale rutinei devenite ritual, dar se va regăsi, din nou şi din nou, singur cu sine. „Cine iubeşte singurătatea mea?” – se întreabă el, retoric. „Nimeni,/absolut nimeni,/ nu iubeşte singurătatea altuia/şi cu atât mai puţin/ tu pe a mea.” (Singurătatea altuia, p. 65)  „Înstrăinat şi trist sunt/printre aceşti oameni./ Mare visând/la o uriaşă albie curgătoare.” (Înstrăinare, p. 66) Visul ca înmugurire a gândului, visul –fereastră, visul-cântec va fi aripa pereche a singurătăţii. Vânător de vise,  poetul îşi va trudi astfel zborul în Cuvânt.

Felicia COLDA tc "Felicia COLDA "