|
Ieri… şi azi…
Publicăm mai jos fragmente din unele
publicaţii româneşti ce cuprind opinii ale unor personalităţi şi
realităţi din istoria noastră, nu prea îndepărtată, cu ecouri ce vin
până la noi, cei de azi, spre luare aminte şi pentru a ne trezi la
realitate.
În ziarul "UNIREA" de la Blaj - Foaie
bisericească - politică - din data de 8 septembrie 1928, a apărut
articolul de fond "Până când" care cuprinde şi redă fidel
situaţia generală din perioada respectivă, care merită să fie cunoscut
de cei de azi, interesaţi şi vizaţi.
Până când?
Fraude…, zilnic fraude proaspete,
multe, mari, senzaţionale. La petrol, la păduri, la domenii, la C.F.R.,
la regimente, şcoli, prefecturi, pretutindeni, fără întrerupere. Le
aşteptăm în fiecare dimineaţă, cum aşteptăm cornurile calde. De zece ani
ne-am obişnuit cu narcoza lor naţională, încât ne-a devenit necesitate
patriotică.
Şi - în ciuda strămoşilor cari au
decretat imprudent că: quitidiana vilescunt - le aşteptăm zilnic cu
frică şi înfrigurare nouă. Atât este de inepuisabil talentul nostru,
încât zi de zi ştie să împrumute forme noue, nebănuite, aceleiaşi
invariabile şi inexorabile legi a jafului universal. Unele tâlhării
impun prin grandoarea proporţiilor, altele prin îndrăzneala lor, prin
uşurinţa cu care ar fi putut fi descoperite, prin ingeniositatea
ticluirii, prin admirabilul spirit de organizaţie, care înşiruie serii
întregi de funcţionari, dela acar şi portar până sus la vârful scării
valorilor jefuitoare, în slujba aceluiaş gând de furt sistematic; prin
virtuositatea cu care se alocă chiar irealul şi inexistentul: împrumutul
din străinătate, de pildă.
Prins în această furtunoasă horă
naţională, tu contribuabil uluit, nu ai vreme să mai calculezi cât s'o
fi furat, în definitiv, în cei zece ani din urmă; uiţi să te mai
întrebi, de ce cerşind la porţi închise ţara, care şi-ar putea acoperi
întreg bugetul din bogăţiile ei naturale, fără a cere o lăscaie dela
cetăţeni; nu mai auzi vaietele mizeriei în care se sbat milioane de robi
ai gliei, pe cel mai mănos pământ al Europei; dimpotrivă, te bucuri
aflând măcar în felul acesta de existenţa atâtor bogăţii pe cari tu nici
nu le-ai bănuit şi aştepţi cu nerăbdare ziua de mâine, ca să vezi dacă -
mai ales după cercetarea ce ne-a trimis Dumnezeu cu seceta mistuitoare -
tot mai se găseşte ceva de furat în mândra noastră ţară?!
Nu uita, să admiri şi neîntrecutul
talent al generaţiei de cărturari, care dă lumii acest spectacol fără
pereche. Este talent numai în parte moştenit din Fanar. S'a cultivat şi
a ajuns la desăvârşire, în şcoala fără Dumnezeu a lui Haret! Grăbeşte
deci, de felicită pe dl. Anghelescu, vrednicul urmaş, care în loc de
religie şi morală a sporit în şcoală sportul, pentruca viitorii eroi ai
tâlhăriilor să-şi câştige isteţimea suficientă la evadarea din
Văcăreşti, devenit loc de vilegiatură foarte apreciat în "lumea bună".
De-acum poţi dormi liniştit: neamul marilor pungaşi nu se va stinge şi
rubrica fraudelor din gazete este asigurată pe decenii!
Să nu te întrebi, însă, contribuabil
amărât, până când va dăinui această sarabandă a jafului. Până când o mai
rabdă Dumnezeu? Până când o va mai îndura nenorocitul scurmător al
gliei? Căci s'ar putea întâmpla să ai visuri rele: să vezi, în zare, o
pădure de pluguri străformate în furci şi de ele atârnând tot câte un
ucenic al şcolii fără Dumnezeu!
Cărturari ai neamului, revizuiţi-vă
conştiinţele!
Alăturat redăm un extras din materialul
prezentat de Mircea Eliade în anul 1937 intitulat "Piloţii orbi"
 “Piloţii
orbi
Imoralitatea clasei conducătoare
româneşti, care deţine "puterea" politică de la 1918 încoace, nu este
cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus
burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăs-tuit
ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi
învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere - toate aceste
crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra
fiinţei neamului nostru, ar putea - după marea victorie finală - să fie
iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine,
eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916- 1918 - lăsând să se
aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor
românilor.
Dar cred că este o crimă care nu va
putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au
scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai
avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) -
dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului
românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frâiele
destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea
mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în fata
contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal,
totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie
politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie,
bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate
primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care
ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.
Într-una din cele mai tragice, mai
furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult
încercata Europă - luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi
orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine
merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob - elita
noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau
marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.
Nici nu mai găseşti cuvinte de
revoltă. Critica, insulta, ameninţarea - toate acestea sunt zadarnice.
Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt.
Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a
stins...”
 Academicianul
Onisifor Ghibu, a fost o personalitate cu o vastă cultură, om politic şi
înflăcărat patriot, care şi-a închinat întreaga viaţă idealurilor nobile
ale libertăţii şi unităţii naţionale ale poporului român.
Pentru activitatea sa de neînfricat
luptător pentru binele neamului românesc, pentru înfăptuirea unităţii
naţionale a României Mari, pentru curajul său neclintit în apărarea
drepturilor sfinte ale tuturor românilor, duşmanii ţării, dinafară şi
din interior l-au condamnat la cinci ani de închisoare.
De acolo din detenţie (1945) a adresat
numeroase scrisori şi memorii, prin care atrăgea atenţia asupra
pericolelor grave în care se afla România
Edificator în acest sens, prezentăm în
continuare un extras din memoriul înaintat fostului rege Mihai, din
lagărul de la Caracal unde era deţinut (1945).
- "De la 1922 încoace suntem într-o
tensiune înfiorătoare. Ucideri monstruoase , cruzimi pe care aproape că
n-a pomenit istoria noastră, ne-am compromis în faţa străinătăţii şi am
ajuns să ne dispreţuim pe noi înşine, nemaiavând încredere în noi.
E un moment pe care Majestatea Voastră
trebuie să-l înţelegeţi. Vi-l strigă de profundis, din lagăr, un om care
se apropie de sfârşitul vieţii sale şi care nu mai cere nimănui nimic
pentru sine, dar care nu vrea şi nu poate să moară într-o Românie
mutilată, nenorocită şi ruşinată, ca cea de astăzi, fără să întrebe, cu
toată gravitatea momentului, pe contemporanii săi: încotro şi până
când?"
- "Fixarea momentului istoric actual.
"Nu sunt vremurile sub cârma omului". Şi totuşi suntem platnici
greşelilor de mai înainte. Ce-am făcut de la 1919-1940? Ne-am devorat
unii pe alţii, uitând, din pricina ambiţiilor şi intereselor noastre
personale, patria eternă. Am fost "liberali", "ţărănişti", "averescani",
"cuzişti", "legionari", "comunişti", dar n-am fost nici români, nici
creştini, nici oameni". "La 1940-1941 am ajuns la scadenţă, ori ne
învăţăm minte, ori pierim! Niciodată, de o mie de ani încoace, n-am fost
la un impas atât de grozav, putem pieri şi ca stat şi ca neam. Dacă vrem
să trăim ca neam, trebuie să urmărim anumite legi şi să ne impunem
anumite obligaţii mai presus de orice. Trebuie să lichidăm cu orice
sacrificii şi în mod eroic trecutul care ne apasă ca o povară de plumb.
Trebuie să vie şi o împăcare frăţească, o "tranga dei" - iertare şi
îndreptare!";
- În continuarea memoriului Onisifor
Ghibu susţine că trebuie sancţionaţi şi reeducaţi, timp îndelungat: toţi
paraziţii societăţii şi ai statului, care n-au muncit nimic, ci numai au
speculat şi exploatat statul şi poporul. Printre ei, toţi babii şi toţi
beii care au mâncat cu lingura cea mai mare bunătăţile ţării prin
străinătăţi, îngrijindu-se numai de burta şi de punga lor şi care
huzuresc azi în belşuguri neruşinate. Atâţia foşti miniştri, care n-au
făcut decât să-şi aranjeze interesele şi ambiţiile şi care au trădat
ţara de câte ori interesele lor o cereau!. Toţi trădătorii vechi şi noi,
cu toţi îmbogăţiţii, nababii, cu toţi speculanţii care au scumpit viaţa
în gradul de astăzi! Toţi leneşii şi chiulangiii, cu denuncionaţii
mizerabili, cu semănătorii de anarhie! Să nu scape nimeni, decât cu
condiţia confiscării averii, în folosul statului, şi cu aceea a
îndreptării spre o muncă.
• Într-un memoriu adresat primului
ministru Dr. Petru Groza în anul 1950, Onisifor Ghibu, scria: "… ai
consimţit să prezidezi fără nici un scrupul, un guvern în compoziţia
căruia au intrat la cele mai importante departamente: Externe, Armată şi
Finanţe, miniştri care nu sunt cetăţeni români nici români de sânge şi
suflet; evreica Ana Pauker, ruteanul Emil Bodnăraş şi ungurul Vasile
Luca, toţi trei cetăţeni sovietici.
Nu cred să mai fi existat vreodată
undeva în întreaga lume o asemenea anomalie şi nu cred că se poate
justifica cumva această imensă monstruozitate, care echivalează cu
anticamera asasinării României, ca stat, şi a românismului, ca popor şi
rasă …".
• Profesorul univ. I.C. Cătuneanu de la
Universitatea din Cluj, a prezentat în revista "Înfrăţirea Românească",
la data de 1 iunie 1925 un articol privind bogăţiile Munţilor Apuseni -
“Aurul” - intitulat "Din Ţara Moţilor năpăstuiţi" pe
care-l redăm în continuare:
"Din Ţara Moţilor năpăstuiţi
Dacă este un ţinut deosebit, de a
cărui viaţă se leagă cele mai însemnate fapte din istoria milenară a
neamului nostru, este desigur Ţara Moţilor.
Acolo e leagănul Românismului:
bogăţia districtului aurifer din acea parte a fost, din vremea Dacilor,
o ispită puternică, un punct de atracţie pentru Romanii nesăţioşi de
aur, a fost o Californie modernă.
Acolo după stabilirea domniei romane
a pulsat o viguroasă viaţă economică romanizată. În legătură cu bunul
traiu acolo se va fi înstărit şi înmulţit o populaţie nouă sub
oblăduirea Romei cezariene în aşa măsură, încât este foarte probabil că
Munţii Apuseni, mişunând de o lume transformată, cu mentalitate latină,
vor fi format cel dintâi mare centru al românismului, de unde sporul de
populaţie se va fi revărsat pe plaiurile încântătoare ale Ardealului şi
pe câmpiile mănoase de către Tisa. Acolo a trăit acel neam de oameni cu
mintea ageră, cu simţirea înflăcărată, cumpătaţi în viaţa de toate
zilele, muncitori neînfricaţi în lupta pentru existenţă, cari au ştiut
să păstreze cea mai fidelă întipăritură a sufletului latin şi să afirme
cea mai dârză voinţă de a trăi cum au apucat din moşi-strămoşi: ca
Români adevăraţi. Spre a putea purta cu ei de-a lungul veacurilor
comoara nepreţuită a fiinţei naţionale, au săvârşit fapte de al căror
rod politic se bucură astăzi întreg neamul românesc.
Istoria ştie povesti, că de la 1437
până la 1918 au făcut 10 revoluţii ca să-şi păstreze dreptul lor de
stăpânire asupra pământului moştenit de la coloniştii romani; că ei au
pornit mişcarea de la 1848 punând cu preţul sângelui chestiunea
libertăţii naţionale a întregului popor românesc de dincoace de Carpaţi;
şi că tot ei cei dintâi s'au ridicat ca un singur om în toamna anului
1918 spre a înlesni pătrunderea dorobanţului român în Ardealul ce-l
aştepta de veacuri.
Această populaţie, numărând cam o
jumătate milion de suflete, sâmburele etnic cel mai curat al neamului
nostru, trăieşte greu şi din cauza situaţiei geografice a ţinutului şi
din cauza vitregirii timpurilor.
Aşezaţi într-o regiune muntoasă şi
formând o massă compactă pe care Ungurii în curs de 1000 de ani nu au
putut-o sparge necum fărămiţi, Moţii au trebuit să sufere acea politică
maghiară maşteră de a-i ţine izolaţi în regiunile lor păduroase, în
întuneric, în cea mai neagră sărăcie, în lipsă de orice şi de
comunicaţii cu restul ţării.
Vremea de urgie a trecut. Trăim în
România-Mare. S'au scurs 6 ani dela unire. Ne punem întrebarea: ce s'a
făcut în ţara Moţilor în acest timp faţă de populaţia cea mai oropsită
sub Unguri, cea mai scumpă nouă, căreia îi datorăm fără nicio rezervă
întreaga noastră recunoştinţă pentru faptul de a fi ţinut sus prin
vâltoarea trecutului simţul demnităţii naţionale şi-a fi îmbărbătat
atâtea generaţii prin pilda lor eroică?
Unei populaţii tratate de secole cu
cea mai revoltătoare vitregie, nu este suficient să-i spui astăzi:
mulţumeşte-te că s'a înfăptuit idealul naţional; acestea sunt vorbe
goale pentru cine trăieşte în suferinţă. Schimbarea regimului politic nu
înseamnă decât foarte puţin pentru o lume, care din întunericul unei
vieţi mizerabile nu simte deosebirea între trecut şi prezent.
Şi astăzi Moţii stau tot izolaţi de
restul ţării. De legarea ţinutului moţesc prin căi ferate cu
împrejurimile, nici vorbă nu este; abia s'a început, în al VI-lea an al
unirii, construirea unei şosele.
Şi astăzi Moţii îşi cântă jalea lor
din negurimea vremii:
"Munţii noştri aur poartă"
"Şi noi cerşim din poartă în poartă"
Băile de aur nu sunt ale
populaţiei autohtone, care munceşte ca slugi la extragerea metalului
preţios spre a intra şi astăzi tot în posesia streinilor,
pe cari, dacă am fi mânuit cu pricepere şi corectitudine arma tratatului
de pace, i-am fi putut da afară şi naţionaliza cu fapta, nu cu vorbe
viclene acele întreprinderi. O goană pătimaşă, pasibilă de cod penal,
după îmbogăţire fără muncă a cuprins pe toţi politicienii României-Mari,
împingându-i la transacţiuni vinovate cu foştii duşmani spre a acapara
ceiace prin drept istoric şi naţional aparţine Moţilor. Iată ce
scrie în această privinţă, marele luptător naţionalist rămas sărac şi
dat la o parte în aceste vremuri de căpătuire a tuturor incapacităţilor
pentrucă este om de caracter, iată ce scrie în această privinţă dl Amos
Frâncu, în memoriul adresat primului ministru, cu data de 22 iulie 1924,
referitor la întreaga problemă de ordin naţional a chestiunii moţilor:
"Între aceste acaparări ilegale
reamintesc minele aurifere "12 apostoli" lângă Brad, care formând
proprietatea unor cetăţeni germani, după lege şi tratatele
internaţionale de pace trebuie să intre în stăpânirea Statului român,
iar nu în stăpnirea ilegală a societăţii "Mica", sub care s'au adăpostit
un grup de oameni politici şi bănci, reuşind a înlătura sequestrul şi a
pune mâna pe cea mai bogată mină de aur de pe continent. Această
acaparare s'a făcut în mod gratuit în urma faptului că guvernul trecut
(Averescu) a permis în chip ilegal să se exporte aur frustându-se legea
şi păgubindu-se ţara (în momentul când valuta noastră suferea şi din
cauza lipsei stocului de aur ca garanţie a emisiunii noastre de hârtie
monedă); iar întreprinderea s'a lăsat efectiv sub conducerea
maiorului prusian care a funcţionat la Comenduirea Pieţii Bucureşti în
timpul ocupaţiei, în aşa condiţii, că nu se plătesc cu lunile
lucrătorii români şi sunt împinşi astfel la o stare de surescitare
insuportabilă cum s'a convins şi Asociaţia inginerilor români".
În ce priveşte situaţia pădurilor din
ţinutul Moţilor, aceasta nu este mai îmbucurătoare. În loc să se facă
actul de dreptate istorică, dând Moţilor munţii Apuseni în proprietatea
lor şi îndrumându-i să le exploateze bogăţiile prin cooperative de fapt
şi în fond româneşti, dându-le acei munţi pe cari i-a cerut Avram Iancu
în urma revoluţiei dela 1848 printr'-un memoriu documentat înaintat
împăratului habsburgic; sau cel puţin în loc să se aplice legea agrară
până la măsura maximală, prevăzută de legiuitor s'a creat astăzi o
situaţie aşa de tulbure, din cauza nedreptăţilor comise, încât guvernul
este adânc îngrijorat.
Toată lumea din Ardeal cunoaşte modul
cum s'a aplicat reforma agrară în ţinutul Moţilor. A fost o practică
revoltătoare, pătată de necinste şi de sfidare a intereselor noastre
permanente ca neam şi ca Stat. Cu aur jidovesc s-au cumpărat conştiinţe
de români, cari ieşiţi din rândurile poporului, aveau în virtutea
legăturii imediate cu el datoria să-l apere ca funcţionari de stat, ca
membri în diferite comisii, ca judecători, avocaţi şi parlamentari; iar
nu pentru arginţii lui Iuda să ia partea proprietarilor străini şi a
exploatatorilor jidani la praznicul istoric al împroprietăririi Moţilor
cu pădurile ce li se cuveneau de veacuri.
Atraşi de puterea aurului, mântuit de
străini, s-au năpustit asupra bogăţiilor silvice din Munţii Apuseni tot
felul de aventurieri, politicieni fără scrupule susţinuţi de la centru,
oameni fără meserii definite, rude şi protejaţi de ai puternicilor zilei
s'au năpustit la pomană, asigurându-şi garanţiile formale ale dreptului
de exploatare cu jandarmul la dispoziţie spre a despuia pe Moţi de
patrimoniul lor strămoşesc tocmai sub regimul domniei româneşti, dela
care brava populaţie băştinaşă aştepta altceva decât călcarea legii în
paguba ei şi în profitul străinilor în anii de graţie 1922-25.
Este revoltătoare metoda, expusă de
dl. Amos Frâncu în memoriul său mai sus menţionat, metodă prin care o
seamă de vânduţi şi inconştienţi, români de baştină, au răstălmăcit cu
rea credinţă, gras plătită, dispoziţiile legii agrare în aplicarea ei;
cum au lipsit pe Moţi de dreptul de a fi ascultaţi ca parte în judecată
folosindu-se de procedura perfidă de a-i cita prin afişare cu termen
scurt, în loc de citare personală (sau în alt mod dar cu cea mai largă
publicitate efectivă), aşa încât biata populaţie oropsită, persecutată
şi bătută de jandarmi, nu a putut lua cunoştinţă de ziua judecării
proceselor şi astfel s'a văzut înaintea unei sentinţe definitive,
ticluite fără prezenţa lor, răpindu-le beneficiile legii agrare.
Este meschină şi demnă de dispreţ
politica de a amăgi în calitate de miniştri nenorocita populaţie cu
făgăduinţe neîmplinite, ca şi cum înalţii demnitari ai statului nu şi-ar
da seama că minciuna practicată ca metodă de guvernământ prăbuşeşte în
dauna ţării prestigiul autorităţii, ca şi cum nu şi-ar da seama că prin
asemenea purtare se sfâşie în sufletul curat al Moţului imaginea aceia
scumpă, simbolică, revărsând încredere necondiţionată, imaginea Regelui
desrobitor, care a făgăduit solemn la Câmpeni că Munţii Apuseni îi vor
aparţine, iar sfetnicii Majestăţii Sale au împiedicat să se împlinească
pe de a întregul şi fără zăbavă binefacerea cuvântului regal. Iată,
dlor politicieni, cari nu vă respectaţi cuvântul dat, până unde pot
ajunge pustiirile morale ale politicii de promisiuni deşarte.
Fără a mai aminti mizeria economică,
culturală, sanitară în care se sbat Moţii de la unire până astăzi, mă
mărginesc a invita pe cititorii noştri să tragă concluzia asupra
adevăratei situaţiuni din următoarele urgente măsuri pe cari le propune,
ca îndreptare Dl. Amos Frâncu în memoriul adresat primului ministru:
1. Anunţarea legii pentru
recunoaşterea proprietăţii Moţilor conform memorandumului lui Avram
Iancu şi expozeului meu de faţă.
2. Numirea unui comisar regal pentru
soluţionarea întregului complex de chestiuni economice, agrare şi
administrative, indicate în acest memoriu.
3. Împroprietărirea urgentă a Moţilor
cu păduri şi păşuni atât în domeniile Statului cât şi în domeniile
privaţilor mai ales Banffy, Urmanczy, Tischler, Kemeny (Mănăştur) şi
"Călăţele" cu eliminarea soc. Exploatatoare, în particular a
societăţilor "Regatul-Mare", "Râul-alb", "Călăţele" şi a antreprenorilor
prin exproprierea integrală a terenurilor până la cota maximală legală
conform concluziunilor din acest memoriu.
4. Amnestierea contravenţiilor
silvice şi suprimarea procedurilor penale în nex cu Reforma Agrară
(Răchiţele, Fild, etc.)
5. Anchetarea imediată şi represiunea
abuzurilor administrative şi jandarmereşti cu permutarea organelor
agrare, silvice, judecătoreşti şi jandarmereşti, abuzive, nepregătite
ori străine.
6. Anunţarea cererii unui nou judeţ
al Munţilor Apuseni şi Zărand.
7. Intensificarea organizaţiei
cooperative şi înfiinţarea unei sucursale a Băncii Naţionale în Munţii
Apuseni, cu sferă lărgită pentru necesităţile economice de acolo.
8. Însărcinarea Ministerului de
Război cu alimentarea în cost propriu a Moţilor şi cu deposite în Gilău,
Huedin, Câmpeni, Abrud, Zlagna şi Brad.
Înfiinţarea de spitale pe lângă Abrud
şi Huedin, cari vor fi a se mări şi în Gilău, Câmpeni, Zlagna şi Brad,
înfiinţarea de dispensarii pe lângă fiecare secretariat, în frunte cu
medic român şi aranjarea de echipe volante în fiecare comună.
10. Stârpirea alcoolismului prin
măsuri sistematice, reducerea cârciumilor şi revocarea licenţelor date
agenţilor pansemitismului internaţional.
11. Înzestrarea cu şcoli şi biserici
a fiecărui sat, introducerea învăţământului ambulant în cătunele
resfirate şi crearea de şcoli miniere în Abrud şi Brad, de şcoli de
industrie de lemn şi lăptării în centrele mai importante cum sunt
Câmpenii, Călăţele şi Gilău.
12. Deschiderea liniilor de
comunicaţie, tren şi şosele, conform proiectelor studiate şi în
particular a liniilor de tren Abrud-Brad, Zlagna-Abrud şi
Câmpeni-Vaşcău, atât pentru consideraţiuni strategice cât şi economice
şi amenajarea tuturor şoselelor ce duc din Munţi la centrele din vale.
13. Revocarea imediată a ordonanţei
Casei Pădurilor, prin care se introduc munci silite contra lemnului şi
păşunilor plătite şi revocarea ordonanţei prin care se opreşte a se da
lemn particularilor. Reducerea tarifei silvice cu 50% ca şi în trecut
pentru Moţi.
14. Împlinirea desideratelor, cu
rezerva de sus a Comisiunii compuse din parlamentari şi specialişti.
15. Primenirea întregului aparat
administrativ, judecătoresc, a siguranţei publice, silvice şi agare,
reorganizând în prima linie Comitetul Agrar, cu revocarea mandatului
dlui Petru Groza, incompatibil ca interesat la societăţile în conflict
cu Moţii şi întregirea cu membri cunoscători ai raporturilor
transilvănene".
Dintre aceste soluţii unele se pot
executa imediat. Simţul cuminţeniei politice impune faţă de Moţi o
astfel de purtare în viitor, încât aceşti nedreptăţiţi şi oropsiţi
împinşi la disperare să nu iasă din cadrul legalităţii, luând drept
exemplu atitudinea "luminatului" guvern, care a călcat legea agrară spre
a îmbogăţi câţiva străini şi a căpătui o haită de jidoviţi.
Materialele prezentate au fost
influenţate şi de ideea expusă la Academia Română de istoricul Nicolae
Iorga, în anul 1911: "istoricul este un bătrân prin experienţă, al
naţiei sale. Chiar dacă nu-l întreabă alţii, el este dator să vorbească
ţinând la dispoziţia conpemporanilor, învăţături culese în vastul câmp
al trecutului studiabil, prin aceasta el nu este din datoriile sale, ci
le îndeplineşte până la capăt".
Selecţionate şi aduse
în pagină detc "Selecţionate
şi aduse în pagină de"
ec. Ioan STRĂJAN |
|
