Ioan Slavici - prieten al moţilor

„Ce oameni? Ce sunt cei de-acum?”

G. Coşbuc - Moartea lui Fulger

În galeria personalităţilor ilustre ale culturii româneşti Ioan Slavici ocupă un loc aparte, lăsându-ne o operă grandioasă cu o largă recunoaştere naţională şi universală A rămas în literatura noastră mai ales ca un prozator de seamă, prin povestirile, nuvelele şi romanele sale.

Ioan Slavici s-a născut în Şiria lângă Arad, în anul revoluţiei de la 1848. A fost al doilea copil din cei cinci copii ai lui Savu şi Elena. După ce a terminat şcoala primară în sat şi-a continuat studiile la Arad şi Timişoara apoi la Budapesta şi Viena, unde l-a cunoscut şi s-a împrietenit cu marele nostru poet Mihai Eminescu, cu care a pus bazele societăţii studenţeşti «România Jună».

Înapoiat de la studii, Ioan Slavici şi-a început activitatea de ziarist colaborând la Telegraful Român, Convorbiri literare (l871) iar în 1874 a fost redactor la Curierul din Iaşi, ca în anul 1876 să-1 găsim la redacţia ziarului Timpul împreună cu Mihail Eminescu şi I.L. Caragiale şi secretar al Comisiei pentru publicarea Colecţiei de documente istorice «Hurmuzache». Pentru puţin timp îl găsim secretar consistorial la Episcopia din Oradea.

Ioan Slavici pune la temelia scrisului său literar tradiţia folclorică şi are ca izvor de inspiraţie viaţa satului, sufletul mare al poporului nostru, frământările şi năzuinţele lor spre frumos şi dreptate, în această privinţă stau mărturie povestirile: Zâna Zorilor, La crucea din sat, Budulea taichii, Gura satului. Moara cu noroc, Popa Tanda etc.

În primăvara anului 1884, Ioan Slavici a fost chemat ca director la ziarul Tribuna din Sibiu unde a rămas până în 1894 când se terminase procesul memorandiştilor, după care trece la revista Vatra. Este ales membru corespondent al Academiei Române.

În decursul timpului s-au intentat 5 procese de presă de către autorităţile maghiare fiind condamnat la un an de închisoare. S-a opus şovinismului, fiind adept al convieţuirii paşnice a naţionalităţilor. Conştient de necesitatea solidarităţii naţionale, Slavici a lansat lozinca: «pentru toţi românii, soarele de la Bucureşti răsare.»

Ioan Slavici a cunoscut şi a fost legat de oamenii şi pământul sfânt al Ţării Moţilor. De mic copil aude de faptele de eroism săvârşite ..... undeva într-o ţară a codrilor de către un Horea şi Avram Iancu. A călătorit - elev fiind - în vacanţele de vară pe jos prin Ţara Moţilor. Publică în Tribuna problemele moţilor într-o serie de articole sub titlul «Pe sub poala Munţilor Apuseni». Iată cum descrie Ioan Slavici pe moţi: ... moţul vorbeşte puţin şi apăsat, nu se tânguie, prea puţin râde ... se zice că moţul nu ştie să zâmbească, ci numai să râdă în hohote,        ei, moţii, rabdă şi aşteaptă, dar nu uită». Ioan Slavici a intervenit în favoarea moţilor de fiecare dată când asupra lor a căzut o năpastă. În articolul «Moţii şi maghiarii» subliniază: «... moţii sunt cea mai nedreptăţită, dar totodată şi cea mai viguroasă parte a poporului român, oameni muncitori şi săraci, domoli, răbdători, chibzuiţi şi neînduplecaţi», condamnând în «Corespondenţa română», «urgia şi barbaria cu care erau trataţi moţii».

În urma evenimentelor sângeroase de la Scărişoara, scrie un articol răsunător pe care îl publică în Voinţa naţională, Tribuna şi Vatra în care condamnă cu vehemenţă politica de oprimare a libertăţilor naţional-democratice ale românilor din Transilvania, invocând dreptul natural şi istoric întru apărarea moţilor, asupra cărora s-a tras cu arma de foc pentru că au fost găsiţi păscându-şi vitele în păşunile din muntele Mărşoaia. Ioan Slavici scrie că: «Acela care ştie ce sunt şi cum sunt moţii, e pe deplin încredinţat că nici nu se vor domoli moţii, câtă vreme nu li s-a făcut dreptate deplină».

În semn de recunoştinţă, moţii trimit apărătorului lor cuvinte de mulţumire cuprinse într-un album comandat la Viena, pe care se află o placă de platină, decorată cu aur masiv pe care scrie următoarele cuvinte: «Moţii, pentru Slavici». Albumul era însoţit de o mişcătoare scrisoare pe care o redăm:

«Ilustre Domnule!

Munţii Apuseni întotdeauna au fost leagănul mişcărilor naţionale, iar bărbaţilor care pentru popor au luptat, dragoste mare le-au arătat.

Cu peana Domniei Tale ageră şi inima caldă, luptând pentru binele poporului român, ai drept la iubirea tuturor românilor. Prin studiul Domniei Tale «Moţii şi maghiarii» publicat în foile noastre fruntaşe cinste şi folos mare ne-ai făcut, îndeosebi nouă, moţilor.

Ne îndeplinim o datorie plăcută aducându-ţi prin aceasta cea mai sinceră mulţumire şi urare de bine.

Să trăiţi întru mulţi ani ca podoabă a neamului românesc şi moţilor un prieten slăvit.

Munţii Apuseni - l dec 1893»

Ioan Slavici publică scrisoarea la Orăştie în «Tribuna şi tribuniştii». Scrisoarea poartă peste 540 de semnături şi spune Slavici că ea este semnată «de tot ce se ştie om de frunte în Munţii Apuseni». Acest Album, în original, este astăzi păstrat la Muzeul «Ioan Slavici» din Şiria.

Evocând aceste pagini de istorie a moţilor şi marea prietenie ce le-a purtat-o Ioan Slavici, acest mare bărbat care şi-a pus talentul în apărarea demnităţii umane se cuvine să privim cu veneraţie şi recunoştinţă la trecutul nostru, să nu uităm figurile ilustre de luptători, între ele şi pe aceea a lui Ioan Slavici.

Părintele Eugen GOIA

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

l. George Călinescu. Istoria Literaturii Române. Ed. Minerva. Buc. Î982.

2. Dicţionar enciclopedic român, vol. III. Ed. Politică. Buc. 1965.

3. Pr. Ieremia B. Ghita. Tribuna. în Telgrafui Român. Sibiu. 1988, nr. 16.

4. Prof Mircea Spân. O represiune din 1893 împotriva moţilor din Scărişoara şi Moţii pentru Slavici, în Bijuterii spirituale din Ţara Moţilor. Abrud. 1999.

5. Ioan Slavici. Mari scriitori români, in Cartea Românească. Buc, 1979.

6. Ioan Slavici. Mara. Cartea Românească. Buc. 1989.

7. Oameni din Munţii Apuseni, Dicţionar Ioan Slavici în Ed. Altip, Alba Iulia, 2003.

8. Silviu Dragomir. Avram Iancu. Ed. Ştiinţifică. Buc. 1969. (a se vedea procesul moţilor pentru păduri în care îi apără Avram Iancu)